ICCJ. Decizia nr. 1218/2005. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1218/2005
Dosar nr. 1660/2004
Şedinţa publică din 17 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 21 din 8 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3371/2003 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.F. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia 1843/P/2003 din data de 11 septembrie 2003 a parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii C.P. şi S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. şi B.D., agenţii de poliţie S.N. şi M.L. şi numitul N.C., faţă de care s-au efectuat acte premergătoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 248 C. pen., denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen. şi disjungerea actelor de cercetare privind infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) şi declinarea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu pentru continuarea cercetărilor privind pe numitul N.C.
Prin această rezoluţie s-au constatat următoarele:
D.F. a formulat plângere împotriva persoanelor arătate mai sus, susţinând că în anul 1998 a fost cercetat de subofiţerii M.L. şi S.N. şi prin neîndeplinirea cu ştiinţă a atribuţiunilor de serviciu şi producerea unor probe mincinoase a fost învinuit pe nedrept de săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals şi conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat şi cu număr fals. A mai arătat că, după primirea dosarului, procedând în acelaşi mod, procurorul S.M. l-a inculpat şi în mod neîntemeiat şi a sesizat Judecătoria Giurgiu.
Prin sentinţa penală nr. 1015 din 19 octombrie 1999, în dosarul nr. 5097/1998, Judecătoria Giurgiu a dispus în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracţiunea de conducere a unui autovehicul neînmatriculat şi cu număr fals şi în baza art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 288 şi art. 291 C. pen. şi aplicarea unei amenzi de 1.000.000 lei.
Petentul a arătat că, urmare a modului abuziv în care procurorul M.M. a formulat motivele de apel declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu împotriva sentinţei penale nr. 1015/1999, judecătorii C.P. şi S.N., cu participarea procurorului D.V. au pronunţat Decizia penală 295 din 18 septembrie 2000, prin care a fost admis apelul şi, în mod neîntemeiat a fost condamnat la mai multe pedepse cu închisoare între 6 luni şi un an.
După respingerea recursului declarat de inculpat, prin Decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, petentul D.F. a fost încarcerat.
Prin rezoluţia 1843/P/2003 s-a reţinut că, atât în perioada de cercetare penală, cât şi în cea de judecată, inculpatului i-a fost asigurat dreptul la apărare, fiind asistat de avocaţi aleşi şi a recunoscut că a săvârşit faptele de care a fost învinuit, însă a fost nemulţumit de hotărârea instanţei de apel.
S-a constatat că activitatea de soluţionare a cauzei s-a circumscris codului procesual penal instituit de legiuitor, nerezultând aspecte de natură penală.
În legătură cu fapta de mărturie mincinoasă s-a dispus disjungerea actelor de cercetare penală şi declinarea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu.
Împotriva rezoluţiei din 11 septembrie 2003 a formulat plângere petentul D.F., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Prin rezoluţia 2811/P/2003 din data de 26 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii. S-a constatat că inculpatul D.F. i-au fost respectate toate drepturile procesuale. Plângerea formulată împotriva agenţilor de poliţie şi a magistraţilor a fost determinată de nemulţumirea petentului faţă de condamnarea sa prin hotărâre penală definitivă. S-a apreciat că orice argument în favoarea dovedirii nevinovăţiei petentului nu mai poate fi invocat decât în cadrul căilor extraordinare de atac prevăzute de lege.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul D.F. a formulat plângere la Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că a fost condamnat pe nedrept, datorită faptului că nu au fost corect analizate probele dosarului de către persoanele împotriva cărora a formulat plângere penală. Astfel, la dosar există adresa 6852 din 20 iulie 2003 de la R.A.R. care reprezintă o probă zdrobitoare şi incontestabilă a nevinovăţiei sale. A mai arătat că, în rezoluţia atacată s-a susţinut că faptele există, dar nu sunt prevăzute de legea penală şi că în mod greşit s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
În continuarea plângerii, petentul a susţinut nevinovăţia sa privind infracţiunile pentru care a fost condamnat definitiv.
În concluziile scrise, petentul a arătat că motivarea cuprinsă în rezoluţiile atacate cu plângere reprezintă o imensă prostie debitată de un „personaj ridicol", iar persoanele care l-au cercetat sunt „maimuţoi cu epoleţi", concluziile reprezintă „tâmpenii scoase din glagoriile lor găunoase", pentru a impune neadevăruri unor „procurori şi judecători repetenţi", care trebuie „daţi afară".
Verificând rezoluţia atacată pe baza materialului şi lucrărilor dosarului cauzei, instanţa de fond a constatat plângerea nefondată.
În verificarea plângerii, prima instanţă nu a analizat vinovăţia sau temeinicia condamnării petentului în cauza soluţionată definitiv, deoarece obiectul plângerii este reprezentat de temeinicia şi legalitatea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale. Nici respectarea drepturilor procesuale în cadrul aceluiaşi proces penal nu fac obiectul plângerii de faţă, în măsura în care acestea nu sunt rezultatul comiterii unor fapte penale de către persoanele care aveau aceste obligaţii.
Petentul a depus plângere penală împotriva tuturor persoanelor care l-au condamnat sau care au solicitat condamnarea sa, mai puţin împotriva judecătorului instanţei de fond, unde a fost achitat, deşi s-a reţinut că „faptele au fost săvârşite de inculpat, acesta le-a recunoscut, regretând comiterea lor", constatând lipsa pericolului social al faptelor prevăzute de art. 288 alin. (1) şi art. 291 C. pen. şi a aplicat amenda administrativă.
Din analiza lucrărilor dosarului nu a reieşit faptul că organele de poliţie sau magistraţii care au instrumentat şi judecat cauza în care petentul a fost condamnat definitiv au comis fapte de natură penală, astfel că, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva acestora, motiv pentru care a respins, ca nefondată, plângerea formulată şi a obligat petentului la cheltuieli judiciare statului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, recurs petiţionarul D.F., fără a arăta în scris motivele.
Examinând recursul declarat de petiţionarul D.F. împotriva sentinţei instanţei de fond, din oficiu potrivit art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul petiţionarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat prima instanţă a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarului D.F.
Înalta Curte consideră că în cauză a fost făcută o evaluare justă asupra actelor efectuate de procuror care au condus la soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de judecătorii C.P. şi S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. şi B.D., agenţii de poliţie S.N. şi M.L. şi numitul N.C., faţă de care s-au efectuat acte premergătoare sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute de art. 248 C. pen., denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen.
Aşa cum rezultă din cauză au fost examinate criticile formulate de petiţionar, în raport cu persoanele şi faptele pretins a fi săvârşite de către acestea, constatându-se că nu pot fi avute în vedere, deoarece petiţionarului i-au fost respectate toate drepturile procesuale atât în faza urmăririi penale, cât şi în aceea a judecăţii, iar hotărârea prin care acesta a fost condamnat a rămas definitivă, nerezultând elemente care să conducă la concluzia că organele de poliţie sau magistraţii care au instrumentat şi judecat cauza ar fi comis vreun act de natură a fi calificat drept o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi de denunţare calomnioasă.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă şi obiectivă evaluare a materialului probator administrat, astfel că rezoluţia dată de către parchet este legală şi temeinică, în cauză nefiind săvârşite infracţiunile menţionate, de către judecătorii C.P. şi S.N., procurorii D.V., M.M., S.M. şi B.D., agenţii de poliţie S.N. şi M.L. şi numitul N.C.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.F. împotriva sentinţei penale nr. 21 din 8 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.F. împotriva sentinţei penale nr. 21 din 8 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 121/2005. Penal. Art.197 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1222/2005. Penal. Plângere. Recurs → |
|---|
