ICCJ. Decizia nr. 1500/2005. Penal. Art.174,175.c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1500/2005
Dosar nr. 5394/2004
Şedinţa publică din 1 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa penală nr. 167 din 26 aprilie 2004, în baza art. 20, raportat la art. 174, art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), art. 74 şi art. 76 lit. b) din acelaşi cod, a condamnat pe inculpata L.A. la 2 ani şi 6 luni închisoare şi un an interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi e) C. pen.
În baza art. 81 şi art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, stabilind un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus timpul executat de la 16 septembrie 2003, iar în baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpată un cuţit cu mânerul din plastic având lama de 15 cm lungime.
A obligat-o pe inculpată la plata sumei de 2.500.000 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă L.F. şi a respins cererea acestuia privind acordarea daunelor morale.
Inculpata a fost obligată la plata sumei de 3.189.396 lei, despăgubiri către C.A.S. a municipiului Bucureşti, iar către stat la plata sumei de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut că soţii L.A. şi L.F. erau separaţi în fapt şi urmau a partaja bunurile dobândite împreună, pe rolul instanţei aflându-se un proces de partaj.
Pe fondul acestei stări conflictuale, la data de 30 iulie 2003, partea vătămată L.F. a găsit-o la domiciliu pe inculpată, în momentul în care aceasta folosea aragazul şi butelia, bunuri cu privire la care avea păreri diferite asupra modului de dobândire. Partea vătămată i-a reproşat soţiei sale că foloseşte fără drept aragazul, apoi a lovit-o de mai multe ori cu palma, iar aceasta a căzut la un moment dat de pe scaunul pe care şedea, agresiunea provocându-i o stare emoţională deosebită.
Această tulburare creată de agresiunea părţii vătămate asupra sa şi favorizată de faptul că în acel moment inculpata folosea un cuţit la pregătirea mesei de prânz, a determinat o reacţie necontrolată din partea ei, care s-a concretizat prin lovirea soţului cu cuţitul, iar acesta printr-un gest de autoapărare a reuşit să împiedice penetrarea abdomenului folosindu-se de braţul stâng. În felul acesta, lama cuţitului a pătruns prin muşchiul antebraţului şi a atins abdomenul părţii vătămate, leziunile cauzate având nevoie de 12-14 zile de îngrijiri medicale, fără ca viaţa să-i fie pusă în pericol.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, partea civilă L.F. şi inculpata L.A.
În apelul parchetului, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât în speţă nu se putea dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 81 alin. (3) C. pen., care prevăd că această modalitate de executare a pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunii intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.
În apelul parchetului s-a mai arătat că pedeapsa aplicată de prima instanţă încalcă criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în sensul că au fost avute în vedere numai efectele circumstanţei atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) din acelaşi cod, iar nu şi gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, care este o infracţiune îndreptată contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.
Cel de-al doilea motiv de apel referitor la omisiunea obligării inculpatei la dobânda legală către C.A.S. a municipiului Bucureşti nu a mai fost susţinut de reprezentantul parchetului cu ocazia dezbaterilor din data de 25 august 2004.
Partea civilă L.F. nu şi-a motivat în scris apelul declarat şi nici nu s-a prezentat în instanţă pentru a-l susţine.
În apelul inculpatei s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, susţinând că ea nu a avut nici un moment intenţia să-l lovească pe soţul său, ci în momentul altercaţiei lor i-a provocat din culpă acea leziune de penetrare a muşchiului mâinii şi a abdomenului.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 364 din 25 august 2004, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, în sensul că a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 – art. 83 C. pen., cu privire la executarea pedepsei la care inculpata a fost condamnată şi a aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 din acelaşi cod.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă şi de inculpată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut cu privire la solicitarea din apelul inculpatei de schimbare a încadrării juridice a faptei, în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 C. pen., următoarele:
„La incidentul dintre inculpată şi soţul acesteia nu au asistat alte persoane, astfel încât instanţa de fond a fost nevoită să stabilească situaţia de fapt pe baza declaraţiilor părţii vătămate, ale inculpatei şi să coroboreze aceste declaraţii cu menţiunile cuprinse în certificatul medico-legal ce a atestat leziunile suferite de partea vătămată.
Analizând aceste probe, prima instanţă a ajuns la concluzia corectă că după ce a fost lovită de partea vătămată de mai multe ori cu palma peste faţă, una dintre lovituri provocându-i şi căderea de pe scaun, inculpata care folosea un cuţit de bucătărie la pregătirea mesei, l-a lovit cu acesta pe soţul său, lovitura vizând zona abdominală. Lovitura aplicată nu a cauzat urmări grave în zona vizată, deoarece într-un gest de autoapărare, partea vătămată şi-a interpus antebraţul între cuţit şi abdomen, muşchiul fiindu-i penetrat de lama cuţitului în lungime de 14 cm, aşa încât numai vârful cuţitului a reuşit să-i penetreze abdomenul.
Acest mecanism de producere a leziunilor este confirmat şi de menţiunile cuprinse în certificatul medico legal nr. 873 din 1 august 2003, de declaraţiile părţii vătămate şi chiar şi de declaraţiile inculpatei care a recunoscut că a lovit cu cuţitul în direcţia soţului său, susţinând însă că lovitura a vizat zona antebraţului.
Acesta fiind, modul în care s-au produs leziunile abdominale suferite de partea vătămată, credem că este exclusă ideea de culpă pe care încearcă să o promoveze inculpata în apărarea sa, în realitate aceasta acţionând cu intenţie indirectă. Cum lovitura aplicată de inculpată a vizat o zonă a corpului deosebit de vulnerantă, iar intensitatea loviturii a fost foarte mare, situaţie relevată de faptul că lovitura de cuţit a penetrat în întregime muşchiul antebraţului şi a reuşit să penetreze cu vârful şi abdomenul, considerăm că este corectă încadrarea juridică dată de prima instanţă, respectiv aceea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.".
Critica parchetului referitoare la cuantumul pedepsei aplicate inculpatei a fost apreciată de instanţa de control judiciar, ca nefondată, arătând că: „stabilirea pedepsei la limita minimă prevăzută de lege prin aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., corespunde criteriilor de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi reprezintă un mod judicios de sancţionare a faptei comise de inculpată.
Este de necontestat că inculpata a acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări produsă de partea vătămată prin agresarea ei în mod repetat cu palma peste faţă, că între părţi exista o stare conflictuală mai veche ce culminase cu separarea în fapt a părţilor, şi că inculpata este o persoană tânără, care şi-a manifestat regretul faţă de cele întâmplate".
Apelul parchetului a fost apreciat fondat de către instanţa de control judiciar, cu privire la modul de executare a pedepsei la care s-a orientat instanţa de fond.
În acest sens, a reţinut că: „Dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 81 alin. (3) C. pen., care precizează că aceasta nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani" apreciind că prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea tip, adică pentru infracţiunea consumată şi nu cea aplicabilă pentru forma atipică a infracţiunii, cea rămasă în faza de tentativă, ca urmare a înjumătăţirii limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 21 C. pen.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel invocat de parchet a fost apreciat ca inadmisibil de către instanţa de control judiciar, atâta timp cât partea civilă C.A.S. a municipiului Bucureşti, persoană juridică cu capacitate deplină de exerciţiu nu a formulat apel pentru despăgubirile civile acordate de prima instanţă.
Nefondat a fost apreciat şi apelul părţii civile L.F., reţinându-se că, instanţa de fond a analizat în mod judicios probele administrate de această parte pe latură civilă, stabilind că în ceea ce priveşte daunele materiale este îndreptăţită doar la jumătate din suma dovedită, respectiv 2.500.000 lei, iar cu privire la solicitarea de acordare a daunelor morale a apreciat că nu sunt justificate în condiţiile în care, partea vătămată nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu nepatrimonial.
În termen legal, împotriva deciziei penale a declarat recurs inculpata L.A., solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe.
Recursul declarat de inculpată este nefondat.
Examinând ansamblul probator de la dosar, se constată că instanţele au reţinut situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei, în concordanţă cu probele administrate, încadrând corect în dispoziţiile legale infracţiunea săvârşită.
Într-adevăr, fapta inculpatei de a aplica soţului său o lovitură cu un cuţit cu lama de 15 cm lungime (obiect apt de a ucide), cu intensitate, în zona abdominală, care însă datorită gestului de autoapărare al părţii vătămate a penetrat muşchiul antebraţului, dar şi zona ce a fost vizată, respectiv abdomenul părţii vătămate, constituie tentativă la infracţiunea de omor sub forma intenţiei indirecte, deoarece, deşi nu a urmărit uciderea părţii vătămate, inculpata a prevăzut posibilul rezultat al actului său de violenţă şi a acceptat producerea acestui rezultat.
Lovitura a fost aplicată cu intensitate, într-o zonă vitală, cu un obiect vulnerant propriu să producă moartea şi a cauzat leziuni ce au necesitat 12-14 zile de îngrijiri medicale.
În raport de aceste date, faptul că viaţa părţii vătămate nu a fost pusă în primejdie este irelevantă, intenţia inculpatei de a-i suprima viaţa rezultând din intensitatea loviturii, zona lezată, instrumentul vulnerant folosit şi gravitatea leziunilor descrise în actele medico-legale.
Aşa fiind, solicitarea inculpatei de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) din acelaşi cod, nu poate fi primită.
Nici solicitarea din recursul inculpatei formulată în subsidiar, de a se casa Decizia atacată şi de a menţine soluţia instanţei de fond, în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, nu poate fi primită, întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în speţă, aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., respectiv suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu este posibilă, având în vedere că pentru fapta tip comisă, respectiv omorul calificat, textul incriminator prevede o pedeapsă maximă de 25 ani închisoare, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (3) din acelaşi cod, potrivit cărora suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul în care maximul pedepsei prevăzute de lege este mai mare de 15 ani închisoare.
Se constată aşadar că motivarea sub acest aspect a instanţei de apel este corectă şi deci, în mod temeinic şi legal a dispus ca inculpata să execute pedeapsa aplicată pentru tentativa la infracţiunea de omor calificat, prin privare de libertate.
Pentru considerentele arătate, având în vedere că verificând Decizia atacată, în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa şi a altor motive decât cele analizate, în măsură să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpata L.A. este nefondat şi a fi respins, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata L.A. împotriva deciziei penale nr. 364 din 25 august 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei, timpul arestării preventive de la 16 septembrie 2003 până la punerea efectivă în libertate.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1499/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1501/2005. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen.... → |
|---|
