ICCJ. Decizia nr. 1502/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1502/2005
Dosar nr. 411/2005
Şedinţa publică din 1 martie 2005
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1083 din 6 septembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei privind pe inculpatul M.R. la o pedeapsă de un an şi 4 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a dedus din pedeapsa aplicată timpul executat preventiv, începând cu data de 12 august 2003 şi până la data punerii în libertate 25 noiembrie 2003 inclusiv.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Ş.C. suma de 2.100.000 lei, reprezentând 1/2 din despăgubirile civile solicitate, precum şi 2.500.000 lei cheltuieli judiciare.
Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii civile formulate de partea civilă Ş.C.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile C.A.S. Municipiului Bucureşti, Spitalul Sf. Pantelimon Bucureşti, a sumei de 6.930.525 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare, precum şi la 6.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, s-a reţinut în esenţă că, în seara zilei de 14 iunie 2003 minora M.C., în vârstă de 8 ani, se juca împreună cu alţi copii pe str. Cazangiilor şi a fost muşcată de un câine lup, ce aparţine părţii vătămate Ş.C.
Minora a mers la domiciliu şi i-a relatat tatălui său, inculpatul M.R., că a fost muşcată, împrejurare în care aceasta a plecat împreună cu concubina tatălui la spital pentru a i se acorda îngrijiri, iar tatăl a mers la locuinţa părţii vătămate Ş.C., pentru a discuta în legătură cu consecinţele ce au decurs din nesupravegherea animalului şi că trebuie să-i dea de la câinele său păr, pentru a atenua sperietura produsă fiicei sale.
Ajuns la locuinţa părţii vătămate şi discutând cele menţionate, aceasta, care se afla în stare de ebrietate a adus injurii la adresa minorei, împrejurare în care inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri, în spate şi în faţă, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 40-45 zile de îngrijiri medicale şi de natură să-i pună viaţa în primejdie.
În contextul situaţiei de fapt expusă şi reţinută, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., aşa cum a fost sesizată instanţa, deoarece intenţia inculpatului nu a fost de a-i suprima viaţa acesteia, şi a prevăzut că loviturile sale nu vor avea consecinţe grave, astfel că, activitatea sa materială s-a rezumat în contextul comportării necorespunzătoare a părţii vătămate de a adresa injurii fiicei sale, să reacţioneze şi să-l lovească cu pumnii în momentul în care nu a mai vrut să poarte o discuţie civilizată, având drept rezultat cauzarea unui traumatism pentru vindecarea căruia au fost necesare 40-45 zile îngrijiri medicale şi de natură să-i pună viaţa în primejdie.
Prin urmare, s-a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, cu reţinerea stării de provocare prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., texte de lege în baza cărora a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de un an şi 4 luni închisoare, cu executarea în regim de detenţie.
S-a arătat că starea de provocare, rezultă din conduita părţii vătămate, constituită parte civilă, care deşi se afla în culpă cu privire la nesupravegherea câinelui, i-a atribuit inculpatului cuvinte urâte la adresa fiicei sale, producându-i o puternică tulburare de natură să reacţioneze în modul arătat.
Individualizarea pedepsei s-a menţionat că s-a făcut în raport de toate criteriile înscrise în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că, pedeapsa aplicată este de natură să-şi atingă scopul înscris în art. 52 C. pen.
Latura civilă a cauzei, s-a arătat că a fost soluţionată în raport de dispoziţiile înscrise în art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., cum şi de art. 998 C. civ., fiind obligat inculpatul la despăgubiri civile în limita sumelor menţionate mai sus şi dovedite cu actele şi lucrările de la dosar, ţinându-se seama şi de circumstanţa legală a scuzei provocării.
Potrivit art. 362 şi art. 363 C. proc. pen., sentinţa a fost atacată cu apel de către parchet, partea civilă şi inculpat care au invocat motive vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a examinat apelurile declarate în raport de motivele invocate, cum şi din oficiu şi prin Decizia penală nr. 974 din 15 decembrie 2004 a fost admis numai apelul parchetului, a desfiinţat în parte sentinţa şi l-a condamnat pe inculpat în baza art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen., la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Apelurile declarate de partea civilă şi inculpat au fost respinse, ca nefondate, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Referitor la apelul parchetului s-a arătat că este fondat sub aspectul motivului invocat, vizând greşita schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., întrucât inculpatul a lovit în mod repetat cu un obiect dur, într-o zonă vitală, capul, pe partea vătămată cu intenţie, cauzându-i un traumatism de natură să-i pună viaţa în primejdie, astfel că, fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, cu aplicarea circumstanţei legale a scuzei provocării.
Prin urmare, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în temeiul art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 76 lit. d) C. pen.
În ceea ce priveşte apelurile declarate de partea civilă vizând greşita rezolvare a laturii civile şi al inculpatului, cu privire la greşita individualizare a pedepsei s-a arătat să sunt nefondate, întrucât latura civilă a cauzei s-a soluţionat în raport de lucrările de la dosar, iar individualizarea pedepsei a fost făcută cu interpretarea justă a prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În temeiul art. 3853 C. proc. pen., Decizia şi sentinţa au fost atacate cu recurs numai de către inculpat, care a invocat motive referitoare la lipsa de rol activ a instanţelor, care nu au stabilit în mod clar şi precis împrejurările concrete în care a fost comisă fapta şi că el nu a lovit-o pe partea civilă cu mânerul unui cuţit aşa cum pretinde organul de urmărire penală, activitatea sa materială rezumându-se de a-i aplica lovituri cu pumnul după spate în momentul în care i-a adus injurii fiicei sale, ceea ce atrage după sine casarea cu trimitere şi legat de faptul că aceasta nu şi-a motivat punctul de vedere în schimbarea încadrării juridice.
Al doilea motiv invocat se referă la greşita încadrare a faptei în infracţiunea de tentativă la omor calificat.
Ultimul motiv, vizează că, în raport de schimbarea încadrării juridice să se facă o nouă individualizare şi aplicarea unei pedepse mici, cu suspendarea condiţionată a executării faţă de împrejurările concrete în care a acţionat, consecinţele faptei sale, poziţia victimei şi datele sale personale.
Examinând recursul declarat, sub prisma motivelor arătate, a actelor şi dovezilor existente la dosar, a deciziei şi sentinţei pronunţate în cauză se constată că recursul de faţă este fondat şi se va admite pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos.
Cu privire la primul motiv de recurs invocat de recurent, constând în aceea că instanţa de apel nu a manifestat rol activ şi nu a stabilit o situaţie de fapt corectă, pe baza căreia să i se dea faptei comise o încadrare juridică legală, ceea ce ar atrage după sine casarea cu trimitere şi că nu a fost motivată Decizia, se constată că este neîntemeiată.
Critica invocată nu este de natură să ducă la casarea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare, ea neconstituind caz de nulitate în sensul dispoziţiilor art. 197 C. pen., iar Decizia într-adevăr, fiind motivată lapidar, fără argumente vizând schimbarea încadrării juridice a faptei, este o chestiune care de asemenea nu atrage după sine casarea cu trimitere.
Referitor la greşita încadrare a faptei în infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor calificat şi condamnarea sa, se constată că este întemeiat.
Din raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.M.L., dosar de urmărire penală, rezultă că Ş.C. a fost internat în Spitalul Sf. Pantelimon la data de 15 iunie 2003, ora 6,00, cu diagnosticul hematom subdural GCS -6, etilism cronic unde s-a practicat cură chirurgicală a hematomului, leziune pentru vindecarea căreia sunt necesare un număr de 40-45 zile îngrijiri medicale şi de natură să-i pună viaţa în primejdie.
Se mai arată că acest hematom subdural s-a putut produce cu corp dur şi posibil în data de 14 iunie 2003, fiind internat în spital 5 zile.
Faţă de conţinutul actului medico-legal şi de declaraţiile martorilor prezenţi la data comiterii faptei, respectiv B.I. şi P.D.M., rezultă că inculpatul în seara zilei de 14 iunie 2003 i-a aplicat părţii vătămate mai multe lovituri cu pumnul în zona capului şi pe spate.
În faza de urmărire penală inculpatul a dat declaraţii diferite de cea dată în instanţă, în sensul că ajungând la domiciliul părţii vătămate şi purtând discuţii cu aceasta în legătură cu nesupravegherea câinelui lup şi muşcarea fetiţei sale, partea vătămată i-a adus injurii fiice sale fiind profund tulburat, astfel că i-a aplicat 5-7 lovituri cu mânerul unui briceag de dimensiuni reduse în zona capului şi pe spate şi pe care îl primise în aceeaşi zi de la fratele său.
Asupra celor declarate de inculpat, în faza de urmărire penală, în faza ce cercetare judecătorească, acesta a revenit, arătând că cele menţionate la urmărirea penală nu corespund realităţii, întrucât a fost ameninţat şi lovit de către ofiţerii de poliţie, situaţie confirmată şi de adresa Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, potrivit căreia, în perioada în care inculpatul s-a aflat în arest, respectiv la 14 august 2003 a suferit agresiune, traumatism cranio - cerebral cu hematom parietal drept şi contuzie toraco - abdominală, precum şi de declaraţia martorei Ş.M., care arată că în faza de urmărire penală lucrătorii de poliţie i-au dictat declaraţia şi au inserat o situaţie inexactă, în sensul că inculpatul se afla înarmat cu un cuţit.
Prin urmare, nu este semnificativ corpul cu care a lovit inculpatul pe victimă, mâner de briceag sau pumn, în condiţiile în care intenţia sa nu a fost de a ucide pe victimă şi aceasta rezultă din intensitatea loviturilor şi consecinţa produsă, în sensul că, au avut drept consecinţă producerea unui hematom subdural de mărime apreciabilă şi că acesta nu s-a prezentat imediat la spital, fiind transportat a doua zi, deci după 24 de ore, când traumatismul s-a agravat.
Ca atare, intenţia inculpatului, de a-i aplica lovituri repetate şi de intensitate redusă victimei, au fost de natură să-i aplice o corecţie şi nici de cum să-i suprime viaţa cu intenţie sau să accepte această stare de fapt, ele au fost aplicate în conjunctura arătată.
Se poate constata că în cauză, sunt incidente art. 182 alin. (2) C. pen., sub aspectul elementului material şi subiectiv, astfel că în mod corect instanţa de fond a dat faptei comise de către inculpat încadrarea juridică legală.
De altfel, instanţa de apel a făcut o motivare lapidară în considerentele deciziei când a desfiinţat hotărârea instanţei de fond fără a aduce argumente în acest sens, însă aceasta nu constituie caz de casare.
În consecinţă, se poate constata că inculpatul a comis infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu reţinerea circumstanţei legale a scuzei provocării, cum corect a încadrat-o şi instanţa de fond.
În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de către recurent, vizând greşita individualizare a pedepsei sub aspectul modalităţii de executare, întrucât sunt temeiuri că scopul acesteia poate fi atins şi prin aplicarea prevederilor art. 81 C. pen., se constată că este neîntemeiat.
Potrivit art. 81 pct. 3 C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cadrul infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen.
Ca atare, motivul invocat se va înlătura ca fiind nefondat.
Conchizând deci, că în cauză a fost pronunţată o decizie vădit nelegală şi esenţial netemeinică, că motivul de recurs vizând greşita încadrarea juridică a faptei, constituie caz de casare potrivit pct. 17 de la art. 3859 C. proc. pen., recursul declarat se va admite în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., urmând a se casa Decizia şi va fi menţinută sentinţa instanţei de fond ca legală şi temeinică, iar apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, se va respinge, ca nefondat.
Se va deduce din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 12 august 2003 la 25 noiembrie 2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul M.R., împotriva deciziei penale nr. 974 din 15 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 1083 din 6 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, hotărâre pe care o menţine.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 12 august 2003, la 25 noiembrie 2003.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1501/2005. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 1503/2005. Penal. Plângere. Recurs → |
|---|
