ICCJ. Decizia nr. 1569/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1569/2005
Dosar nr. 7369/2004
Şedinţa publică din 4 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1229 din 1 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 1316/2004, inculpatul G.M. a fost arestat în baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 8 ani închisoare.
În baza art. 61 alin. (1) C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1017/2003 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi a fost contopit restul rămas neexecutat, de 646 zile, cu pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute 8 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus arestarea preventivă de la 25 februarie 2003 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
S-a luat act că partea vătămată M.A. nu s-a constituit parte civilă.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, pe baza probelor administrate, că, la 24 februarie 2004, în jurul orei 18,00, pe str. Emil Gârleanu, din Bucureşti, inculpatul a deposedat-o prin acte de violenţă, pe M.A., de un telefon mobil şi că, ulterior, a fost reţinut şi imobilizat, iar bunul sustras a fost restituit părţii vătămate.
A mai reţinut tribunalul că inculpatul a săvârşit faptele în timpul liberării condiţionate dintr-o pedeapsă anterior aplicată.
Împotriva acestei sentinţe penale, inculpatul G.M. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie, cu motivarea că în raport de împrejurările concrete în care a săvârşit faptele, că nu este cunoscut cu antecedente penale şi de poziţia sa procesuală, constând în recunoaşterea şi regretarea faptelor săvârşite, cuantumul pedepsei aplicate este prea mare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 953/ A din 9 decembrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului. A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 25 februarie 2004 la 9 decembrie 2004.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi l-a obligat pe acesta la cheltuieli judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu fiind avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul G.M. a declarat recurs solicitând reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii acesteia.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Administrând probe, prima instanţă a stabilit corect starea de fapt.
În raport de starea de fapt astfel stabilită, prima instanţă a reţinut că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
La individualizarea pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, la limitele de pedeapsă fixate în partea specială şi la persoana inculpatului.
Ţinând cont de toate aceste criterii, prima instanţă a aplicat inculpatului o pedeapsă de 8 (opt) ani închisoare.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată că pedeapsa aplicată inculpatului constituie o replică socială adecvată gravităţii infracţiunii, de natură a realiza scopul şi îndeplini funcţiile acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen.
Ca atare, nu există motive care să justifice reducerea pedepsei, aşa încât instanţa de recurs nu are temei legal pentru a reexamina, sub acest aspect, pedeapsa aplicată.
Cu atât mai mult, nu există temei pentru a reţine atitudinea procesuală relativ sinceră a inculpatului şi a recunoaşte acesteia caracter de circumstanţă atenuantă judiciară.
Este de reţinut în acest sens că perseverenţa infracţională a inculpatului, recidivist postcondamnatoriu, exclude concluzia că săvârşirea faptei menţionate reprezintă o situaţie cu caracter accidental, aşa încât, atitudinea relativ sinceră, de recunoaştere a faptelor, nu justifică aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen.
Examinând cauza şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpat, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 953/ A din 9 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 25 februarie 2004 la 4 martie 2005.
Obligă recurentul inculpat să plătească suma de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1566/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1570/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
