ICCJ. Decizia nr. 1986/2005. Penal. Art.211 c pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1986/2005
Dosar nr. 3837/2004
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 206 din 15 aprilie 2004, Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul M.L.G., în baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2), art. 76 lit. b) C. pen., la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a luat act că partea vătămată G.(D.)I. nu s-a constituit parte civilă.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat şi onorariul apărătorului din oficiu, acesta din urmă avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Instanţa a reţinut, în fapt, că la data de 17 septembrie 1997, în timp ce partea vătămată D.I., împreună cu sora sa D.C., se aflau în C.C. Piaţa Griviţei din municipiul Constanţa şi achita unele cumpărături, a fost observată de numita R.I. şi fratele acesteia, inculpatul M.L.G., aceşti din urmă sesizând că partea vătămată avea o sumă mai mare de bani pe care îi păstra în poşeta tip rucsac purtată pe umăr.
Hotărând să sustragă suma de bani, inculpatul M.L.G. şi R.I. au urmărit-o pe partea vătămată.
Cunoscând topografia locului, R.I. în momentul în care partea vătămată se afla la intrarea în magazinul alimentar din dreptul scărilor care duceau la subsolul complexului comercial, a atacat-o, a împins-o puternic în zid, smulgându-i poşeta de pe umăr, după care a fugit pe scări la subsol, reuşind pe traseu să ia banii, în sumă de 1.400.000 lei, din poşeta celei agresate şi să îi introducă în propria poşetă.
Deşi surprinsă, partea vătămată D.I. a reuşit să o prindă pe R.I. şi să-i reţină poşeta. În acest moment, însă, a intervenit inculpatul M.L.G., care a imobilizat-o cu braţele pe partea vătămată, izbind-o de pereţi până ce aceasta a cedat poşeta hoaţei, care a fost ridicată de jos de inculpat şi aruncată surorii sale.
Conform scenariului pus la cale de cei doi infractori, R.I. a fugit, aşteptându-l pe M.L.G. la barul F. unde au numărat şi împărţit banii sustraşi.
Între timp, însă, partea vătămată, scăpând din mâinile inculpatului, a urmărit-o pe R.I., care a reuşit să dispară în mulţime.
Reîntâlnindu-l pe inculpat, partea vătămată a încercat să-l determine să o însoţească la poliţie însă în ajutorul acestuia au intervenit mai mulţi rromi, astfel că D.I. s-a prezentat singură la organul de cercetare penală şi a reclamat fapta.
Prejudiciul a fost recuperat în cursul cercetărilor prin restituirea sumei sustrase.
Poziţia inculpatului în cursul procesului penal a fost oscilantă, de la recunoaşterea participării sale la comiterea infracţiunii prin primele declaraţii, la negarea oricărei implicări, în cele din urmă.
De menţionat că R.I. a fost trimisă în judecată anterior, cauza de faţă privind pe inculpatul M.L.G. fiind disjunsă întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, care a solicitat majorarea pedepsei şi inculpatul M.L.G. care, în principal, a solicitat achitarea întrucât nu este autorul faptei şi în subsidiar, reducerea pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 132 din 15 iunie 2004, Curtea de Apel Constanţa a respins ambele apeluri, constatând că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului iar pedeapsa a fost bine individualizată.
Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către inculpat, nemotivat în scris însă susţinut oral, numai prin apărătorul desemnat din oficiu, recurentul, deşi legal citat, neprezentându-se la judecată.
În esenţă apărătorul a reiterat motivele din apel, respectiv cazurile casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., constând în eroarea gravă de fapt săvârşită de instanţe prin identificarea inculpatului ca autor al tâlhăriei şi, în subsidiar, greşita individualizare a pedepsei, considerată excesivă.
Examinând, în raport de prevederile art. 3859 alin. (3) şi art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., hotărârile criticate, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Din materialul probator administrat rezultă fără echivoc participarea inculpatului M.L.G. la săvârşirea infracţiunii, în modalitatea reţinută de instanţe.
Inculpatul nu a negat intervenţia sa în derularea acţiunilor generate de sustragerea poşetei părţii vătămate, recunoscând că s-a implicat însă fără să fi cunoscut ce se întâmplă şi în orice caz fără să fi comis, acte de violenţă faţă de partea vătămată.
Abia la barul F., susţine inculpatul, unde şi-a reîntâlnit sora, a aflat că a fost sustrasă o sumă de bani, primind şi el o parte.
Declaraţiile inculpatului nu se coroborează cu nici un element de fapt ori vreo împrejurare care să rezulte din mijloacele de probă administrate.
Dimpotrivă, modul şi împrejurările săvârşirii faptei relevă existenţa hotărârii infracţionale a celor doi pusă în practică potrivit metodei obişnuite, respectiv cel ce acţionează fiind supravegheat din apropiere pentru buna reuşită şi pentru ca, la nevoie, să intervină pentru a-i asigura scăparea.
Material, inculpatul a intervenit şi a reuşit atât să o împiedice pe partea vătămată să o mai urmărească pe R.I. cât şi să recupereze, prin forţă, geanta surorii sale şi să i-o arunce, facilitându-i dispariţia şi protejându-i identitatea.
Subiectiv, această contribuţie a inculpatului a avut loc în deplină cunoştinţă de cauză, partea vătămată, făcând cunoscută, verbal, fapta a cărei victimă a fost, concomitent cu urmărirea hoaţei şi totul mai înainte ca inculpatul să intervină în protejarea surorii sale.
În acelaşi sens se interpretează şi refuzul inculpatului de a dezvălui identitatea numitei R.I., afirmând, aşa cum constant susţine partea vătămată, că nu o cunoaşte.
Aşa fiind, se conchide că participarea inculpatului M.L.G., în modalitatea sus-arătată, la deposedarea părţii vătămate de o sumă de bani, asigurarea păstrării valorii furate şi a scăpării autoarei sustragerii, totul prin acte de violenţă faţă de victimă, realizează conţinutul infracţiunii de tâlhărie, în forma coautoratului în încadrarea juridică reţinută.
Nici critica privind greşita individualizare a pedepsei, în sensul că ar fi excesivă, nu este întemeiată.
Instanţa a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, acordând această semnificaţie unor împrejurări cum sunt relaţia de rudenie cu R.I., participarea relativ redusă a acestuia la săvârşirea tâlhăriei, precum şi perioada mare de timp care a trecut de la comiterea faptei.
În lipsa recursului parchetului nu poate fi analizată temeinicia acestei aprecieri, însă, sub aspectul efectelor, se constată că nu există nici o justificare pentru a fi redusă pedeapsa, aceasta fiind bine individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi de consecinţele legale ale reţinerii circumstanţelor atenuante.
Faţă de cele ce preced şi întrucât nu se constată din examinarea hotărârilor nici existenţa vreunuia dintre celelalte cazuri de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu, recursul inculpatului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.L.G. împotriva deciziei penale nr. 132/ P din 15 iunie 2004 a Curţii de Apel Constanţa.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1985/2005. Penal. Art.20, 197 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1987/2005. Penal. L678/2001. Recurs → |
|---|
