ICCJ. Decizia nr. 2258/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 265 din 6 iulie 2004, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpatul H.Ș.
în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. b) și c) C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.Ș., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, la pedeapsă de:
- 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), privind pedeapsa accesorie.
S-a constatat că partea vătămată H.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 2.000.000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
în seara zilei de 24 ianuarie 2004, partea vătămată H.V.I. se afla împreună cu martora M.L.A., în stația de autobuz situată vis - a - vis de unitatea P. de pe str. Clujului din orașul Oradea.
La un moment dat partea vătămată a răspuns la telefonul mobil, iar în timp ce aceasta vorbea, s-a apropiat inculpatul care i-a cerut telefonul, motivând că dorește să-l arate unui însoțitor de al său. întrucât partea vătămată a refuzat să dea curs solicitării inculpatului, acesta i-a smuls telefonul din mână, după care a început să fugă pe o străduță laterală. Partea vătămată împreună cu martorii M.L. și K.E., acesta din urmă fiind persoana căreia inculpatul a pretins că dorește să-i arate telefonul, au pornit în urmărirea inculpatului, solicitându-i să restituie telefonul părții vătămate. Drept răspuns inculpatul a aruncat cu pietre în direcția persoanelor care îl urmăreau, le-a adresat injurii și și-a continuat Drumul, escaladând gardul unei clădiri dezafectată, după care s-a deplasat spre blocurile de romi de pe str. Voltaire.
Pe parcursul cercetărilor inculpatul a restituit telefonul mobil părții vătămate.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel inculpatul H.Ș., care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de furt calificat.
Prin decizia penală nr. 259 din 23 noiembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. 3819/2004, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul H.Ș.
A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de un milion lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat în apel.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul H.Ș. care a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859pct. 12 și pct. 17 C. proc. pen.
în principal, inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât intenția sa nu a fost aceea de a o deposeda pe partea vătămată de telefonul mobil, ci doar de a-l folosi o scurtă durată de timp, dovadă în acest sens fiind faptul că a doua zi i-a restituit de bună voie telefonul mobil părții vătămate.
în subsidiar, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de furt calificat, întrucât nu a exercitat nici un act de violență asupra părții vătămate la momentul sustragerii telefonului.
înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859alin. (3) C. proc. pen., combinate cu prevederile art. 3856alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele:
Susținerile inculpatului, în sensul că nu a intenționat să o deposedeze pe partea vătămată de telefonul mobil, ci doar să-l folosească o scurtă perioadă de timp, cu acceptul acesteia ori că deposedarea părții vătămate nu s-ar fi realizat prin violență, sunt infirmate de probele administrate în cauză.
Din declarațiile părții vătămate H.V.L. coroborate cu declarațiile martorilor M.L.A. și K.E. a rezultat că inculpatul nu era o cunoștință a părții vătămate, astfel că nici un moment aceasta nu a acceptat nici să-i împrumute telefonul mobil, pentru a-l folosi o scurtă perioadă de timp și nici să i-l remită de bună voie.
De altfel, în declarațiile date pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inculpatul a recunoscut faptul că i-a sustras părții vătămate telefonul mobil, negând doar modalitatea de sustragere, respectiv prin smulgere.
Din modul cum s-au derulat faptele rezultă fără echivoc, intenția inculpatului de a o deposeda, pe partea vătămată de telefonul mobil, prin smulgerea acestuia, urmare refuzului părții vătămate de a-l înmâna de bună voie.
Pe de altă parte, este greu de crezut că o persoană ar accepta să împrumute telefonul mobil unui necunoscut, fără a avea nici o garanție a restituirii acestuia.
Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.
Față de cele menționate mai sus, înalta Curte constată că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
S-a avut în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică și viața persoanei, cât și bunurile acesteia, precum și faptul că folosirea violenței în scopul însușirii unor bunuri conferă faptelor un grad deosebit de ridicat de pericol social, atât prin urmările directe, păgubitoare și traumatizante asupra victimei, cât și prin sentimentul de insecuritate difuzat în masa cetățenilor.
Având în vedere cele menționate mai sus, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.S. împotriva deciziei penale nr. 259/ A din 23 noiembrie 2004 a Curții de Apel Oradea.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei a reprezentat onorariul avocatului desemnat din oficiu, ce a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2270/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2250/2005. Penal → |
|---|
