ICCJ. Decizia nr. 2442/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2442/2005
Dosar nr. 510/2005
Şedinţa publică din 12 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Suceava, prin sentinţa penală nr. 330 din 17 noiembrie 2004, a condamnat pe inculpatul M.F., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, cu aplicarea art. 74 lit. a), b) şi c) şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata de 2 ani după executarea pedepsei principale.
A condamnat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 76 lit. c) C. pen., la pedeapsa de un an şi 10 luni închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, în final, inculpatul având de executat 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 din acelaşi cod.
În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a luat act că partea vătămată S.D.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, în seara zilei de 26 decembrie 2004, inculpatul înarmat, pe timp de noapte şi împreună cu alte persoane, a pătruns fără drept în locuinţa lui S.V., unde l-a găsit pe S.D., pe care l-a lovit cu cuţitul în zona spatelui, producându-i o plagă înjunghiată toracică, fiindu-i lezat pulmonul (organ de importanţă vitală), drept pentru care a fost necesară intervenţia chirurgicală pentru salvarea vieţii acestuia. Leziunile au necesitat un număr de 25 zile îngrijiri medicale pentru vindecare şi i-au pus viaţa în primejdie.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel inculpatul, susţinând că, instanţa a reţinut greşit infracţiunea de violare de domiciliu (de sărbătorile Crăciunului vecinii făcându-şi vizite fără a cere în prealabil consimţământul), că lovirea victimei cu cuţitul constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. şi nu tentativă la infracţiunea de omor, că ar fi trebuit să se reţină scuza provocării şi că, oricum, pedepsele au fost greşit individualizate.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia penală nr. 2 din 17 ianuarie 2005, a respins apelul, ca nefondat.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul, împreună cu fratele şi vărul său, au pătruns fără drept în locuinţa lui S.V., cu intenţii agresive (materializate în lovirea victimei cu cuţitul) şi că au refuzat să plece, deşi au fost invitaţi expres de proprietar, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
De asemenea, a mai reţinut pe baza probelor de la dosar, că inculpatul a lovit cu cuţitul (obiect apt de a produce moartea), într-o regiune vitală a corpului şi că intenţiona să repete lovitura, fiind însă imobilizat de martorii S.V. şi C.D., astfel că, din modul cum s-au derulat faptele rezultă că inculpatul a intenţionat să o ucidă pe partea vătămată şi numai intervenţia promptă a martorilor l-a împiedicat să nu-i aplice şi alte lovituri care ar fi condus la rezultatul letal.
De altfel, chiar dacă nu a dorit să ucidă, aşa cum a susţinut, inculpatul a prevăzut şi acceptat o eventuală producere a morţii, cât timp a lovit cu cuţitul în zona plămânului, fiind dovedită cel puţin intenţia indirectă.
Cu privire la starea de provocare, instanţa de control judiciar a apreciat că în mod just nu a fost reţinută de prima instanţă, întrucât inculpatul este cel care a pătruns fără drept în locuinţa unde se afla victima şi a lovit-o cu cuţitul fără motiv, conflictul ivit între fratele inculpatului şi un copil al părţii vătămate, neputându-i provoca făptuitorului o puternică tulburare, în sensul cerut de art. 73 lit. b) C. pen.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că, la stabilirea pedepselor, instanţa a avut în vedere gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost săvârşite, situaţia personală a inculpatului şi poziţia procesuală sinceră, de regret, a acestuia, elemente în raport de care a făcut o justă individualizare, cu respectarea cerinţelor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În termenul legal, inculpatul M.F. a declarat recurs împotriva deciziei penale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
- greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, susţinând că nu a stat în casa lui S.V. mai mult de un minut şi a solicitat achitarea, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni;
- greşita încadrare juridică a faptei în tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. şi a solicitat schimbarea acestei încadrări juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
- nereţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., susţinând că a fost provocat de S.D., care în loc să ia măsuri faţă de copiii săi pentru că au aruncat cu petarde, l-a bătut pe fratele inculpatului şi a ameninţat-o cu toporul pe mama acestuia;
- să se acorde o mai mare eficienţă juridică circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea sa şi coborârea pedepsei până la limita minimă, de un an şi 10 luni închisoare.
Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, pct. 14, pct. 17 şi pct. 18 C. proc. pen. şi din oficiu, în baza art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul declarat de inculpat nefondat, urmând a fi respins, ca atare.
1. Referitor la critica formulată de inculpat privind greşita sa condamnare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii şi a solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se constată că nu este fondată.
Potrivit art. 192 C. pen., pătrunderea fără drept în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, constituie infracţiunea de violare de domiciliu.
În speţă, din analizarea ansamblului probator de la dosar, rezultă în mod clar că, în seara zilei de 26 decembrie 2004, inculpatul împreună cu fratele şi un văr al său au pătruns pe nedrept în locuinţa părţii vătămate S.V., cu intenţia de a aplica o corecţie fratelui acestuia, S.D., inculpatul fiind înarmat cu un cuţit.
Văzându-i pe cei trei intrând în casă cu intenţii agresive, partea vătămată S.V. le-a solicitat să părăsească locuinţa, iar S.D. s-a refugiat într-o cameră alăturată, dar după el au intrat M.S. şi cu M.F., primul, lovindu-l cu pumnii, iar inculpatul M.F. a scos cuţitul pe care-l avea asupra sa şi l-a lovit în zona spatelui.
Or, aşa cum au reţinut şi instanţele, de fond şi de apel, nu se poate vorbi de un consimţământ tacit al părţii vătămate S.V., în sensul permiterii inculpatului, în starea de nervozitate pe care acesta o avea la acel moment, însoţit de alte două persoane, să pătrundă în locuinţa sa, în care se refugiase fratele său S.D., pentru a se proteja de agresiunea celor trei; ba mai mult, să urmărească pe partea vătămată în încăperea în care aceasta se refugiase, fără a ţine cont de solicitarea lui S.V. care, după cum rezultă din declaraţia martorului C.D., i-a cerut „să părăsească casa".
Se constată aşadar, că în speţă, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen., astfel că, solicitarea inculpatului de a fi achitat cu privire la săvârşirea acestei infracţiuni, nu poate fi primită.
2. Nefondată este şi critica formulată de recurentul inculpat referitoare la greşita încadrare juridică a faptei în tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. şi solicitarea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
Ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., de tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile ce intră în latura obiectivă a acestei infracţiuni.
În timp ce, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen., făptuitorul acţionează cu praeterintenţie, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., acesta acţionează cu intenţie.
De aceea, pentru stabilirea laturii subiective trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care s-au aplicat loviturile, de regiunea corpului spre care au fost îndreptate, ca şi de urmările ce le puteau produce.
Or, fapta inculpatului de a fi aplicat cu intensitate o lovitură de cuţit părţii vătămate, în zona toracelui, fiindu-i atins un organ vital (pulmonul), fapt care a necesitat intervenţia chirurgicală pentru salvarea vieţii, punând în pericol vădit viaţa părţii vătămate, aşa cum rezultă din numărul mare de zile necesare vindecării, constituie tentativă de omor, iar nu vătămare corporală gravă.
3. Nici solicitarea recurentului inculpat de a se reţine în favoarea sa circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., susţinând că a fost provocat de partea vătămată S.D. care, în loc să ia măsuri faţă de copiii săi care au aruncat cu petarde, l-a bătut pe fratele inculpatului şi a ameninţat-o cu toporul pe mama acestuia, nu poate fi primită.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă legală săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau altă acţiune ilicită gravă.
Or, nu se poate considera că impactul produs asupra psihicului inculpatului atunci când a aflat că între partea vătămată, pe de o parte şi fratele inculpatului, numitul M.S. şi mama acestuia, numita M.A., pe de altă parte, a avut loc un incident în care şi-au adresat reciproc cuvinte jignitoare, ar fi fost susceptibil a-i produce o tulburare de natura celei la care se referă acest text de lege, având în vedere şi circuitul urmat de inculpat şi numiţii M.V. şi M.S., care, au mers iniţial la locuinţa părţii vătămate şi văzând că acesta nu este acasă, şi-au continuat drumul la locuinţa lui S.V., în încercarea de a-l găsi şi cu dorinţa de a-i aplica o corecţie, după cum rezultă din desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.
4. Nefondat este şi ultimul motiv de casare prin care se solicită acordarea unei mai mari eficienţe juridice circumstanţelor atenuante reţinute deja în favoarea inculpatului, astfel încât, pedeapsa să fie coborâtă până la limita minimă de un an şi 10 luni închisoare.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama, între altele, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pe de altă parte, art. 74 C. pen. enumeră, exemplificativ, împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante.
Dar constatarea uneia sau a mai multor împrejurări din cele enumerate în art. 74 C. pen., ori a altora asemănătoare, nu justifică prin ea însăşi, considerarea lor ca circumstanţe atenuante şi pe cale de consecinţă, reducerea ori schimbarea modalităţii de executare a pedepsei.
Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este de atributul instanţei de judecată şi deci, lăsată la aprecierea acesteia.
În aprecierea unor împrejurări ca circumstanţe atenuante, acestea trebuie raportate la gradul de pericol social concret al faptelor comise, la numărul lor, la ansamblul condiţiilor în care au fost săvârşite, precum şi la orice alte elemente privitoare la persoana făptuitorului.
În cauză, instanţa de apel a examinat cu atenţie circumstanţele comiterii faptelor, precum şi pe cele ce caracterizează conduita generală a făptuitorului, concluzionând judicios că prima instanţă a aplicat în mod corect în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante, prevăzute de art. 74 lit. a), b) şi c) C. pen., constând în lipsa antecedentelor penale, atitudinea sinceră, de recunoaştere a faptelor săvârşite, conduita bună a inculpatului avută anterior comiterii faptelor, cât şi împrejurarea că a depus diligenţe pentru repararea prejudiciului cauzat, dându-le efectele prevăzute de art. 76 lit. c) şi respectiv, art. 76 alin. (2) C. pen. şi stabilind pedeapsa cu luarea în considerare a criteriilor de individualizare, prevăzute de art. 72 din acelaşi cod.
Se constată astfel, că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., este just individualizată, prin considerarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi corespunde şi scopului ei, astfel cum este prevăzut de art. 52 din acelaşi cod, privind prevenţia generală şi specială şi nu se justifică reducerea.
Cum alte motive de casare susceptibile a fi examinare din oficiu, nu s-au constatat, recursul declarat de inculpatul M.F. va fi respins, ca nefondat, recurentul inculpat urmând a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se include şi onorariul pentru apărarea din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F.împotriva deciziei penale nr. 2 din 17 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Suceava.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2440/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2443/2005. Penal. Art.215 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
