ICCJ. Decizia nr. 2722/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 179 din 11 februarie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 515/2005, în baza art. 394 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 305 din 28 martie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 230 din 15 ianuarie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție formulată de petentul R.C.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat revizuientul la 700.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200.000 lei reprezintă onorariul apărătorului din oficiu, avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, la data de 14 ianuarie 2004, condamnatul R.C. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 305 din 28 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 469/2003, ca urmare a condamnării sale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen.
în motivarea cererii revizuientul a arătat că solicită redozarea pedepsei ce i-a fost aplicată prin hotărârea sus-menționată.
Prin referatul întocmit, la data de 14 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă conform art. 399 alin. (5) C. proc. pen.
Examinând cererea de revizuire, procurorul a arătat că în urma verificărilor efectuate s-a constatat că sentința penală supusă revizuirii a rămas definitivă prin decizia penală nr. 230 din 15 ianuarie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție. Din analiza dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., rezultă că motivele invocate de revizuient privind deficiențele în cadrul administrării probei cu martori (fără a se pretinde săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă), greșita încadrare juridică a faptei în tâlhărie în loc de ultraj sau greșita individualizare a pedepsei constituie aspecte ce puteau fi discutate doar în căile ordinare de atac. Tribunalul a hotărât condamnarea inculpatului, stabilind cuantumul pedepsei în raport de dispozițiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar o redozare a sancțiunii este inadmisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii.
Astfel, analizând cererea formulată de condamnat, nu se poate constata incidența nici unei situații prevăzute de textul de lege care o reglementează, procurorul solicitând respingerea cererii de revizuire, conform art. 399 alin. (5) C. proc. pen., ca inadmisibilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 305 din 28 martie 2003, Tribunalul București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 230 din 15 ianuarie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), inculpatul R.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.
Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea hotărârii se poate obține în urma descoperirii unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, dacă, astfel cum rezultă din art. 394 alin. (2) C. proc. pen., prin aceste fapte sau împrejurări noi se poate dovedi netemeinicia unei soluții de achitare sau încetare a procesului penal ori de condamnare după caz. Aceasta înseamnă că nu este admisibilă decât revizuirea hotărârilor netemeinice sub aspectul existenței sau inexistenței faptei ori a nevinovăției autorului, precum și a celor ce sunt netemeinice sub aspectul prevederilor legale referitoare la încetarea procesului penal.
Prin urmare, revizuirea trebuie să fie totală, să ducă la o soluție radical opusă celei pronunțate anterior, neputându-se obține pe calea revizuirii o rejudecare în fond a cauzei în scopul redozării pedepsei aplicate inițial. Motivele invocate de revizuient au făcut de altfel obiectul controlului judiciar efectuat de instanțele superioare cu ocazia exercitării căilor ordinare de atac de către revizuient.
Examinând motivele invocate de condamnat, tribunalul a constatat că acestea nu se încadrează în dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neputând fi considerate împrejurări necunoscute de instanță la soluționarea în fond a cauzei.
Astfel, s-a constatat că motivele invocate nu se încadrează nici în celelalte cazuri de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuientul R.C., care fără a aduce critici concrete sentinței a solicitat admiterea cererii de revizuire, considerând că sunt îndeplinite cerințele art. 394 C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 169 din 7 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de condamnat, desființând în parte sentința apelată și, rejudecând în fond, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire.
împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatul R.C., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor și, pe fond, reducerea pedepsei, apreciind că încadrarea juridică a faptei sale nu este corectă, iar în cauză nu s-au administrat probe.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivului de recurs, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 305 din 28 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 230 din 15 ianuarie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost condamnat, printre alții, inculpatul R.C. la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen.
Prin recursul declarat, condamnatul R.C. a solicitat, pe fond, revizuirea acestei sentințe, în sensul de a se constata că, în cauză, nu s-au administrat probe, încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de tâlhărie nu este corectă, solicitând reducerea pedepsei.
Raportând dispozițiile art. 394 C. proc. pen., la situația de fapt reținută în cauză, înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul condamnat nu se încadrează în nici unul din cazurile de revizuire, prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen.
Pe de altă parte, aspectele invocate de condamnat au fost avute în vedere la soluționarea cauzei de instanțele de fond, apel și recurs.
Față de aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins recursul declarat de condamnat, ca nefondat.
în baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2631/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2732/2005. Penal → |
|---|
