ICCJ. Decizia nr. 2826/2005. Penal. Plângere. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2826/2005

Dosar nr. 7085/2004

Şedinţa publică din 5 mai 2005

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 133 din 25 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul B.G. împotriva rezoluţiei din 20 septembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti dată în dosarul nr. 2967/II-2/2004 şi l-a obligat pe petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-a reţinut că, la data de 25 octombrie 2004, petiţionarul B.G. a formulat plângere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti împotriva rezoluţiei din 20 septembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, plângere care însă nu a fost motivată şi deşi la data de 04 noiembrie 2004 a cerut şi i s-a aprobat amânarea cauzei pentru angajarea unui apărător, nu s-a mai prezentat în instanţă.

Analizând plângerea formulată, respectiv actele şi lucrările de la dosar, prima instanţă a reţinut că prin ordonanţa din 28 iulie 2004 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus în baza art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cuantum de 10 milioane lei faţă de numitul B.G. (fost notar public) sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 249 C. proc. pen.

În baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor cu privire la alte persoane.

Împotriva ordonanţei petiţionarul B.G. a formulat plângere arătând că se consideră nevinovat.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin rezoluţia din 20 septembrie 2004, a respins plângerea constatând că soluţia adoptată este legală şi temeinică.

S-a argumentat, în sensul că petiţionarul avea obligaţia să verifice atent întinderea dreptului de proprietate a numitului C.I. cu ocazia autentificării, la 18 decembrie 200 a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi D.E., obligaţie pe care însă nu şi-a respectat-o, producând în acest fel o vătămare a drepturilor legitime ale unei persoane, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)

Examinând rezoluţia atacată, precum şi actele aflate la dosar, Curtea de apel Bucureşti a apreciat că plângerea este nefondată, reţinându-se în mod corect vinovăţia petiţionarului în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)

În raport de împrejurările în care fapta a fost comisă, soluţia adoptată de parchet, respectiv scoaterea de sub urmărirea penală şi aplicarea unei amenzi administrative al cărei cuantum a fost bine individualizat a fost considerată justă.

Ca urmare, Curtea de Apel Bucureşti a respins plângerea constatând că rezoluţia atacată este legală şi temeinică sub toate aspectele.

Împotriva sentinţei pronunţate a declarat recurs petiţionarul,criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin apărătorul său ales a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi desfiinţarea rezoluţiei atacate, susţinând că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)

Recursul nu este întemeiat.

Verificând hotărârea pronunţată, respectiv actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte constată, că petiţionarul B.G., în calitatea sa de notar a dat dovadă de uşurinţă în întocmirea actelor notariale, în sensul că atunci când a procedat la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2262 din 18 decembrie 2000 nu a verificat în mod temeinic întinderea dreptului de proprietate aparţinând numitului C.P.I.

În acest mod petiţionarul a produs o vătămare importantă intereselor legale ale numitului M.A.

Dovada acestor fapte o constituie chiar hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la o parte din imobilul înstrăinat, respectiv garsoniera, garajul şi o cotă indiviză de 25 % din suprafaţa totală de 182 mp. teren.

Cât priveşte afirmaţiile petiţionarului făcute cu ocazia cercetărilor, în sensul că a menţionat în actul de vânzare-cumpărare suprafaţa de180,85 m2 în loc de 90 m2, deoarece din nici un act doveditor al proprietăţii nu rezultă întinderea reală a suprafeţei, iar diferenţa de componente ale imobilului înserată în act o explică prin faptul că în primul act de vânzare-cumpărare încheiat anterior şi care prezenta titlul de proprietate al vânzătorului C.P.I. nu se făcuse o descriere detaliată, sunt susţineri care nu pot fi primite.

În cazul în care petiţionarul, în calitatea sa de notar a constatat că întinderea dreptului de proprietate al vânzătorului asupra imobilului a cărui înstrăinare se dorea, nu era pe deplin lămurită, existând dubii cu privire la suprafaţă şi componente, era în măsură să refuze autentificarea actului de înstrăinare până la clarificarea acestor aspecte şi să îndrume partea pentru a se stabili cu certitudine întinderea dreptului său de proprietate inclusiv pe calea unei acţiuni în justiţie.

Ca urmare, în mod corect s-a reţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), însă avându-se în vedere împrejurările concrete în care s-a consumat fapta, soluţia adoptată de parchet în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., apare ca fiind întemeiată.

Aşa fiind, hotărârea primei instanţe prin care s-a respins plângerea împotriva soluţiei dată de procuror este corectă, iar recursul declarat în cauză apare ca nefondat şi va fi respins, ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 133 din 25 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă pe recurentul petiţionar la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 mai 2005.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2826/2005. Penal. Plângere. Recurs