ICCJ. Decizia nr. 3130/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 256 16 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Tulcea, investit de Judecătoria Tulcea prin sentința penală nr. 1398 din 31 mai 2004 de declinare a competenței, s-a respins, ca nefondată, cererea de reabilitare formulată de petiționarul I.I. și s-a dispus obligarea petiționarului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
S-a reținut că petiționarul a solicitat să se dispună reabilitarea judecătorească față de condamnarea de 15 ani închisoare pronunțată prin sentința penală 5 din 12 februarie 1980 a Tribunalului Tulcea pentru infracțiunea de omor, prevăzută de art. 174 C. pen., pedeapsă pe care a executat-o în perioada 28 septembrie 1979 - 5 februarie 1988, când a fost pus în libertate fiind grațiat conform Decretului nr. 11/1988.
Petiționarul a precizat că după liberare s-a angajat la societatea C. Brașov și apoi la SC A. SA, s-a căsătorit în anul 1993 și are un copil, nu a mai săvârșit nici o infracțiune.
S-a reținut că, prin sentința penală nr. 7 din 26 februarie 1980 a Tribunalului Tulcea, petiționarul a fost obligat să plătească părții civile 11.000 reprezentând cheltuieli de înmormântare, 500 lei lunar pentru cei doi copii minori și 536 lei cheltuieli de transport și nu a făcut dovada achitării acestora, plătind numai cheltuielile judiciare către stat.
în consecință prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite toate condițiile reabilitării judecătorești prevăzute de art. 137 C. pen.
Petiționarul a declarat apel susținând că nu s-a dovedit în cauză că neplata despăgubirilor se datorează relei sale credințe susținând că după liberarea din penitenciar și-a stabilit domiciliul în Brașov și nu a avut posibilitatea de a lua legătură cu urmașii victimei care erau din județul Vrancea ceea ce echivalează cu o imposibilitate de achitare a obligaților civile.
Prin decizia penală nr. 30/ P din 28 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, apelul a fost respins ca nefondat.
S-a reținut că potrivit art. 137 lit. d) C. proc. pen., legiuitorul care, în afara celorlalte condiții și achitarea în întregime a despăgubirilor la care cel condamnat a fost condamnat a fost obligat, iar în speță petiționarul nu a achitat aceste despăgubiri iar reaua credință constă tocmai în faptul că nu a luat legătura cu părțile civile pentru a se plăti despăgubirile.
Petiționarul a declarat recurs susținând că nu se poate reține că nu a dat dovada de rea voință deoarece numai știe nimic de urmași victimei și ca atare nejustificat s-a reținut că nu sunt îndeplinite pentru a se dispune reabilitarea judecătorească.
Recursul nu este fondat.
Reabilitarea judecătorească poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 137 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.
Una dintre aceste condiții [(137 alin. (1) lit. d)] este de aceea de a se fi achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat cel condamnat, afară de cazul când partea vătămată a renunțat la despăgubiri sau când instanța constată că cel condamnat și-a îndeplinit în mod regulat obligațiile privitoare la dispozițiile civile din hotărârea de condamnare.
Conform art. 137 alin. (2) C. pen., în mod excepțional instanța poate dispune reabilitarea chiar dacă nu este îndeplinită condiția de la lit. d), dacă aceasta nu se datorează relei voințe a condamnatului.
în speță, din sentința penală nr. 7 din 26 februarie 1980 formulată de Tribunalul Tulcea definitivă prin nerecurare, prin care s-a soluționat latura civilă disjunsă din procesul penal prin sentința penală nr. 5 din 12 februarie 1980, a fost admisă cerea de despăgubiri civile și de cheltuieli de judecată formulată de partea civilă C.C. și în consecință inculpatul I.I. a fost obligat să plătească acestuia 11.000 lei despăgubiri reprezentând cheltuieli de înmormântare și câte 250 lei lunar, începând cu data de 25 noiembrie 1979 pentru fiecare dintre cei doi copii minori până la 3 noiembrie 1990 pentru C.C. și până la 2 iulie 1994 pentru C.P.
Prima instanță a acordat petiționarului mai multe termene pentru ca aceasta să depună actele necesare soluționării cererii, inclusiv dovada achitării despăgubirilor civile.
Petiționarul nu a dovedit însă îndeplinirea obligației de plată și nici împrejurarea că neachitarea despăgubirilor nu se datorează relei sale voințe.
Chiar din motivele de apel și de recurs formulate rezultă că petiționarul a stat în pasivitate și nu a făcut nici un demers după primirea sa în libertate pentru a-și îndeplini obligațiile față de partea civilă.
Faptul că un astfel de demers nu a fost făcut nici pe parcursul judecării cererii de reabilitare constituie în mod evident o dovadă a relei voințe a condamnatului.
Este de subliniat că rațiunea condiției impuse de art. 137 lit. d) C. pen., nu este aceea de a constrânge condamnatul la plata despăgubirilor ci un element de apreciere a măsurii în care acesta s-a îndreptat, stăruința în repararea pagubei dovedind o anume poziție subiectivă față de consecințele faptei sale.
Așa fiind, se constată că în cauză nu este îndeplinită nici una din condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune reabilitarea și în consecință legal și temeinic cererea a fost respinsă.
Cum din examinarea cauzei nu rezultă nici existența vreunui motiv de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu, recursul va fi respins, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3446/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2910/2005. Penal → |
|---|
