ICCJ. Decizia nr. 3450/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 390 din 10 decembrie 2002, Tribunalul Gorj a condamnat pe inculpatul T.I.M., la 17 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. și, la 4 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., urmând ca, în baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 17 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de un an închisoare, în total 18 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 71 - art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a dedus, din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive, de la 13 martie 2002, la zi.
Inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței.
în esență, s-au reținut următoarele:
La data de 12 martie 2003, pe fondul unei discuții contradictorii între inculpat și victima N.G. pe motiv că acesta din urmă își ducea zilnic turma de oi la păscut pe un teren cultivat cu grâu, inculpatul s-a întors acasă, de unde a luat un topor, cu intenția de a o bate pe victimă. întâlnindu-se cu acesta, s-au amenințat și s-au înjurat reciproc după care, în momentul în care victima a încercat să-l lovească pe inculpat cu o bâtă, acesta s-a ferit și i-a aplicat victimei o lovitură cu toporul, în zona occipitală, continuând să o lovească și după ce acesta era doborâtă la pământ, cauzâdu-i secționarea completă a coloanei vertebrale.
Ulterior, inculpatul a căutat în buzunarele victimei decedate și și-a însușit suma de 3 milioane lei.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 548 din 9 decembrie 2004, admițând apelul declarat de inculpat, a desființat, în parte, sentința, a descontopit pedepsele, și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat, la data de 13 martie 2002 și, în baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată a acestuia.
A fost înlăturată obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile și a daunelor morale, precum și obligarea la plata cheltuielilor judiciare.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin recursul declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a solicitat casarea deciziei instanței de apel și menținerea ca legală și temeinică, a soluției instanței de fond.
Recursul este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că instanța de apel a făcut o corectă evaluare a probelor și o aplicațiune justă a regulilor care guvernează diferențiat obiectul probațiunii în faza nepublică a procesului penal față de obiectul probațiunii în faza de judecată și, în consecință a pronunțat o soluție temeinică și legală.
Astfel, instanța de apel a reținut întemeiat, că principala probă pe care s-a bazat condamnarea inculpatului la instanța de fond au fost declarațiile acestuia date în cursul urmăririi penale, prin care a recunoscut că este autorul faptelor.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., are ca obiect strângerea probelor cu privire la existența infracțiunii, identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
Din economia textului sus-menționat, rezultă, așadar, că probele strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi decât drept temei de trimitere în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale, invocate ca temei de trimitere în judecată, trebuie, în mod obligatoriu, verificate de către instanță în, cursul cercetării judecătorești, în mod nemijlocit, public, oral și contradictoriu, în condițiile art. 287 și art. 289 și următoarele C. proc. pen.
Or, declarațiile sus-menționate date de inculpat în cursul urmăririi penale au fost, într-adevăr, retractate de inculpat, cu motivarea că ele au fost obținute prin exercitarea unor violențe de către organele de poliție, iar pe de altă parte, ele nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză.
Concluzia că soluția de achitare a inculpatului este temeinică și legală este impusă și de analiza riguroasă a probelor, efectuată de instanța de apel, din care rezultă următoarele:
noua expertiză medico - legală a explicat științific că, în raport de constatările raportului de autopsie, privind leziunile suferite de victimă și localizarea lor, inculpatul nu ar fi putut produce leziunea occipitală dreapta, printr-o lovitură aplicată cu toporul în mâna stângă și din poziția în care a susținut că se găsea, astfel că declarațiile de recunoaștere a faptei nu exprimă adevărul;
aceeași expertiză a mai arătat că, în asemenea moduri de acțiune, în care victima este în poziția culcată, iar agresorul se află lateral stânga sau dreapta, este foarte puțin probabil ca sângele rezultat din corpul victimei să nu lase urme pe vestimentația inculpatului.
Or, pe vestimentația inculpatului nu s-au găsit nici un fel de urme de sânge. Singurii stropi de sânge de pe talpa bocancilor și de pe carâmbul acestora, s-a stabilit că aparțin unei alte persoane grupe sanguine, decât sângele recoltat de la victimă.
Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că absența oricăror urme de sânge de pe îmbrăcămintea inculpatului ar fi inexplicabilă dacă arma crimei (toporul) ar fi fost ascunsă sub puloverul inculpatului, așa cum s-a reținut prin rechizitoriu.
Declarațiile martorilor G.S., B.A. și R.I. nu pot reprezenta un temei cert care să servească la condamnarea inculpatului pentru considerentele amănunțit arătate în cuprinsul motivării deciziei.
Aceste considerente, împreună cu celelalte prezentate în mod amănunțit în cuprinsul deciziei, creează, întradevăr, o puternică bănuială cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpat, astfel că instanța de apel a făcut în cauză, în mod corect.
Pentru aceste considerente recursul parchetului a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3997/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3609/2005. Penal → |
|---|
