ICCJ. Decizia nr. 478/2005. Penal. D328/1966. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 478/2005
Dosar nr. 5365/2004
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din actele dosarului, constată următoarele:
Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, prin rechizitoriul din 22 martie 2000, trimite în judecată pe inculpaţii:
1. C.I., pentru infracţiunile de şantaj (trei fapte), conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a avea permis de conducere şi violare de domiciliu, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 şi art. 192 alin. (2) C. pen. şi
2. C.C., pentru infracţiunile de şantaj (două fapte) şi conducerea pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
S-a reţinut că, la 3 decembrie 1998, inculpatul C.C. a încredinţat autoturismul său, spre a fi condus pe drumurile publice de către o altă persoană, deşi ştia că nu este înmatriculat.
De asemenea, la 28 iunie 1999, cei doi inculpaţi, sub ameninţarea cu moartea şi sechestrarea copiilor şi a întregii familii lui R.C., l-au determinat să scrie o chitanţă din care rezultă că primul vinde societăţii acestuia din urmă, SC C. SRL Ploieşti, pentru suma de 200.000.000 lei, o baracă metalică, iar în intervalul 1 iulie – 26 octombrie 1999, inculpatul C.C. a mai obţinut, prin ameninţare, de la partea vătămată, diferite sume de bani, în total 15.000.000 lei.
Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa penală nr. 2850 din 27 octombrie 2000, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.I., pentru infracţiunile de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără a poseda permis, violare de domiciliu şi şantaj (fapta din 16 august 1999, parte vătămată N.V.), prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, art. 192 alin. (2) şi art. 194 alin. (1) C. pen.
Totodată, a condamnat pe acelaşi inculpat la câte un an şi 6 luni de închisoare, pentru două infracţiuni de şantaj, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
De asemenea, a condamnat pe inculpatul C.C. la:
a) un an de închisoare, pentru infracţiunea de şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fapta din iunie 1996 – octombrie 1999;
b) 9 luni de închisoare, pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) din acelaşi cod, prin schimbarea încadrării juridice, conform art. 334 C. proc. pen., din art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fapta din 16 iulie 1999 ş.
c) 6 luni de închisoare, pentru fapta prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, fapta din 3 decembrie 1998.
În temeiul art. 33 şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de un an de închisoare.
Pentru a pronunţa achitarea parţială a inculpatului C.I., instanţa a reţinut că acesta nu a exercitat ameninţări pentru a dobândi un folos în mod injust asupra părţii vătămate N.V. la 16 august 1999, şi nici nu a pătruns sau rămas fără drept în domiciliul acesteia.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a reţinut că declaraţia, singulară, a părţii vătămate V.D.F. nu se poate corobora cu alt mijloc de probă, fiind dubii în privinţa săvârşirii acesteia.
Tribunalul Prahova, prin Decizia penală nr. 622 din 30 mai 2003, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte sentinţa şi a majorat, la câte 3 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.I., pentru cele două infracţiuni de şantaj în formă continuată.
De asemenea, în baza art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), l-a condamnat la 3 ani de închisoare şi pentru fapta din 16 august 1999, faţă de partea vătămată N.V., iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, la 3 ani şi 6 luni de închisoare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni de închisoare.
De asemenea, a majorat cuantumul pedepselor aplicate inculpatului C.C., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni de închisoare.
În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, a revocat graţierea pedepselor de 6 luni de închisoare şi 4 luni de închisoare, aplicate inculpatului C.C., prin sentinţa penală nr. 856 din 14 octombrie 1997 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin neapelare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 şi art. 293 C. pen., urmând ca rezultanta să fie executată alături de pedeapsa din prezenta cauză.
Totodată, a menţinut achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 şi a dispus încetarea stării de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului C.C., conform art. 1605 alin. ultim C. pen.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 1110 din 3 octombrie 2003, a admis recursurile declarate de inculpaţi şi i-a achitat pentru infracţiunile deduse judecăţii, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
La 23 septembrie 2004, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 409 şi art. 410 C. proc. pen., declară recurs în anulare, motivând că achitarea inculpaţilor este consecinţa unei grave erori de fapt.
Recursul în anulare este nefondat.
Probele existente atestă, fără dubiu, că între inculpaţi şi părţile vătămate au existat relaţii bune.
Conflictele au început în anul 1997, când inculpatul C.I. a comandat o baracă metalică, la SC C. SRL Ploieşti, unde patron era R.C.
Inculpatul a convenit să plătească 68 milioane lei, iar cu ocazia comenzii a achitat 60 milioane, urmând ca diferenţa să fie plătită în momentul montării barăcii.
După câteva luni, neobţinând autorizaţia de amplasare, inculpatul C.I. a convenit cu R.C. ca acesta din urmă să vândă baraca şi să-i restituie suma convenită.
R.C. a vândut baraca, cu suma de 500 milioane lei, dar nu a dat banii inculpatului, deşi acesta a repetat cererea, în 1998 şi 1999.
Pe acest fond, R.C. a convenit cu I.C. să-i achite suma de 200 milioane lei, sens în care a semnat o chitanţă, angajament pe care, însă, nu l-a respectat, deşi l-a asumat de bună voie.
Inculpaţii s-au plâns poliţiei.
C.C. a avut relaţii de afaceri şi cu părţile vătămate V.F. şi N.V., cărora le-a dat nişte produse, pentru a le vinde.
Şi aceste părţi vătămate au întârziat să-i achite lui C.C. contravaloarea produselor încredinţate spre vânzare.
În cele din urmă şi după multe cereri, V.F. a achitat lui C.C. 6 milioane lei şi 400 dolari S.U.A., urmând ca şi N.V. să-i dea diferenţa de 700 dolari S.U.A.
S-a făcut dovada că inculpaţii nu au urmărit să obţină, pentru ei, un folos injust, banii ceruţi de ei datorându-li-se în urma unor afaceri comerciale, afaceri recunoscute de părţile vătămate, încât, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 C. pen.
Nici elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 C. pen., nu sunt întrunite.
În adevăr, în virtutea relaţiilor, apropiate, de afaceri, inculpaţii se întâlneau frecvent cu partenerii comerciali, la sediile societăţii comerciale sau la domiciliile lor.
Chiar atunci când inculpaţii discutau cu partenerii lor de afaceri despre achitarea unor datorii, aceştia din urmă îi invitau în casă, pentru discuţii, situaţie confirmată de părţile vătămate.
Astfel, în faţa primei instanţe, partea vătămată N.V. a confirmat că el nu a fost ameninţat de către inculpaţi, care au venit doar să-i ceară mărfurile încredinţate sau contravaloarea acestor bunuri.
Greşită a fost şi condamnarea inculpatului C.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
În cauză este, indubitabil, stabilit că, în toamna anului 1998, inculpatul C.C. a cumpărat un autoturism, condus, la 3 decembrie 1998, de către D.C., care a fost oprit de poliţie şi verificat dacă are permis de conducere, ocazie cu care s-a constatat că are un asemenea permis.
Cu acel prilej, poliţia a mai constatat că maşina respectivă era radiată din circulaţie.
Instanţa a reţinut, însă, corect, că inculpatul a cumpărat autoturismul cu certificat de înmatriculare şi plăcuţele respective şi nu avea de unde să ştie că, în intervalul scurs de la data cumpărării maşinii, din Germania, până la data controlului făcut de poliţia din România, automobilul a fost radiat din circulaţie (în Germania).
Or, infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 se comite numai cu intenţie directă, intenţia pe care inculpatul nu a avut-o.
Organele care au dispus, în Germania, radierea, din circulaţie, a maşinii, erau obligate să comunice acest lucru şi poliţiei române, ceea ce nu au făcut, lucru neimputabil inculpatului.
Aşa fiind, legal şi temeinic, inculpaţii au fost achitaţi de orice penalitate, încât, în baza art. 4141 C. proc. pen., recursul în anulare va fi respins, conform dispozitivului deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 2850 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Ploieşti, deciziei penale nr. 622 din 30 mai 2003 a Tribunalului Prahova şi deciziei penale nr. 1110 din 3 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpaţii C.I. şi C.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 477/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4796/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
