ICCJ. Decizia nr. 5013/2005. Penal. Art. 174 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5013/2005
Dosar nr. 3221/2005
Şedinţa publică din 11 februarie 2005
deliberând asupra recursului declarat de inculpatul Ţ.C. împotriva deciziei penale nr. 330 din 29 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 129 pronunţată la 11 noiembrie 2004 de Tribunalul Călăraşi, în dosarul nr. 432/P/2004, a fost condamnat, la 20 de ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 174 – art. 175 lit. i) şi art. 176 C. pen., inculpatul Ţ.C., cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Prin aceeaşi sentinţă inculpatului i s-a aplicat şi pedeapsa complimentară a interzicerii, pe timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., precum şi dispoziţiile art. 67 C. pen. în sensul degradării sale militare.
Totodată instanţa:
- a menţinut starea de arest a inculpatului;
- a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive executate de la 27 martie 2004 şi până la data pronunţării sentinţei;
- a dispus confiscarea, conform art. 118 lit. b) C. pen., a unui bici folosit la săvârşirea infracţiunii şi
- l-a obligat pe inculpat la plata unor despăgubiri materiale în valoare de 30.000.000 lei vechi şi a unor daune morale în cuantum de 50.000.000 lei vechi către partea civilă C.M. precum şi la plata către stat a cheltuielilor judiciare în valoare de 3.000.000 de lei vechi.
Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 330, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la 29 aprilie 2005, în dosarul nr. 29/2005.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele au reţinut, în esenţă, că în seara de 25 martie 2004, în loc public, inculpatul a aplicat, timp de mai multe minute, numeroase lovituri de bici lui G.E., în vârstă de 71 de ani, pe care, de asemenea, a lovit-o cu picioarele şi a trântit-o cu capul de pământ, toate aceste acte de violenţă ducând la decesul victimei.
În considerentele hotărârii date în apel au fost de asemenea analizate şi înlăturate criticile aduse de inculpat sentinţei în ceea ce priveşte:
- greşita reţinere în sarcina sa a actelor de violenţă exercitate împotriva victimei şi care ar fi fost comise în realitate de numitul M.G., bunicul inculpatului;
- pretinsa lipsă a raportului de cauzalitate dintre acele violenţe şi decesul victimei;
- pretinsa nulitatea unui aviz dat în cauză de Comisia de Avizare şi Control a I.M.L.;
- greşita încadrare a faptei, în condiţiile în care inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a ucide;
- existenţa unor încălcări ale legii care, potrivit inculpatului, ar atrage «nulitatea urmăririi penale» ş.
- greşita soluţionare a laturii civile constând în acordarea de despăgubiri într-un cuantum apreciat de inculpat drept excesiv de mare.
La 11 mai 2005 inculpatul Ţ.C. a declarat recurs, ulterior cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu numărul de dosar 3221/2005.
În motivarea recursului astfel declarat inculpatul a afirmat că în cauză îşi găsesc aplicarea prevederile art. 3859 pct. 17, 171, 18 şi 19 C. proc. pen., solicitând acestei Curţi:
- «să se aplece cu răbdare şi profesionalism asupra dosarului şi cererilor» formulate de recurent ş.
- «să reţină greşita încadrare juridică a faptei, greşita aplicare a legii, excesul de putere şi eroarea gravă de fapt» imputabile instanţei de fond şi celei de apel.
În acelaşi context au fost formulate mai multe critici care vizau:
- respingerea «cu superficialitate şi rea credinţă» a unor cereri legale şi temeinice formulate de inculpat prin avocatul său, aspect care ar rezulta «din memoriul depus în şedinţa de judecată de la data de 29 aprilie 2005»;
- atitudinea lipsită de obiectivitate a preşedintelui completului de judecată de la acelaşi termen;
- încălcarea legii prin grăbirea soluţionării apelului înainte de judecarea unui recurs declarat de inculpat împotriva încheieri de la 15 aprilie 2005 prin care instanţa de apel menţinuse starea sa de arest;
- încălcarea Constituţiei, a Codului de procedură penală şi a C.E.D.O., constând în judecarea apelului de către un complet împotriva căruia se formulase o cerere de recuzare nesoluţionată încă;
- încălcarea obligaţiilor de aflare a adevărului obiectiv şi de soluţionare justă a cauzei de către instanţa de apel care, «după (o aşa zisă) singură şedinţă de judecată» a dat «împotriva susţinerilor legale formulate de apărător … o decizie penală a cărei motivare este nelegală şi netemeinică»;
- refuzul instanţei de apel de a lua în considerare, de a analiza şi de a se pronunţa asupra unor cereri formulate de avocatul inculpatului în exercitarea dreptului acestuia la apărare precum şi calificarea voit tendenţioasă a respectivelor cereri formulate în scris ca fiind «concluzii scrise», deşi inculpatul a «refuzat starea de judecată».
Această din urmă critică a fost dezvoltată prin indicarea obiectului fiecăreia dintre cererile formulate de apărătorul inculpatului la 29 aprilie 2005 şi care puneau în discuţie:
- nulitatea unui aviz al Comisiei de avizare şi control (context în care s-a relevat şi ignorarea de către instanţa de apel a unui raport de expertiză medico-legală având numărul 5/2458/2005 ale cărui constatări indicau o altă cauzalitate a decesului victimei);
- o propunere de reaudiere a martorului M.G., care s-a autodenunţat ca autor al infracţiunii şi de audiere a unui nou martor, R.V.;
- o solicitare de reaudiere a martorilor V.A., V.M. şi V.E. care şi-au schimbat depoziţiile cu ocazia declaraţiilor date în instanţă, pe considerentul că declaraţiile lor din timpul urmăririi penale au fost date în urma şantajului şi a ameninţărilor exercitate de procurorul-anchetator.
Tot în categoria cererilor apărătorului inculpatului ignorate de către instanţa de apel a fost enumerată şi solicitarea privind «refacerea urmăririi penale», solicitare pe larg argumentată în motivarea scrisă a recursului.
În ceea ce îl priveşte intimatul parte civilă C.M. a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere mai întâi că, în pofida celor afirmate de recurent, nu există neconcordanţe relevante între menţiunile din partea introductivă a deciziei instanţei de apel şi conţinutul discuţiilor purtate în Şedinţa publică din 29 aprilie 2005 astfel cum acestea au fost înregistrate electronic fiind consemnate în transcrierea depusă în dosarul cauzei.
Este de observat astfel că, acţionând conform prevederilor art. 298, 302 şi 305 C. proc. pen., la termenul amintit instanţa a pus de două ori în vedere apărătorului inculpatului să indice toate aspectele prealabile pe care intenţiona să le invoce înainte de a se ajunge la dezbaterea apelului.
Răspunsul dat de apărător acestui demers al instanţei s-a limitat la o cerere de constatare a lipsei de validitate a unui aviz al Comisiei de Avizare şi Control al actelor medico-legale, despre care s-a afirmat că este „nul de drept" şi la reiterarea unei solicitări anterioare de „restituirea dosarului pentru completarea urmăririi penale şi extinderea procesului penal şi cu privire la alte persoane", cerere formulată în temeiul art. 333 şi 337 C. proc. pen.
Aceste aspecte au fost puse în discuţie după care instanţa s-a pronunţat în sensul că:
- nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror,
- problema extinderii procesului la alte persoane nu poate fi analizată deoarece excede limitele în care instanţa a fost sesizată;
- iar chestiunea avizării medico legale este una de apreciere care urma să fie avută în vedere la soluţionarea apelului.
Numai după epuizarea acestor discuţii prealabile instanţa a constatat „că apelul se află în stare de judecată" împrejurare care este, de asemenea, reflectată fidel nu numai de înregistrarea audio a cărei transcriere se află depusă în dosarul de recurs ci şi consemnarea din partea introductivă a deciziei recurate.
Aceleaşi consemnări atestă că ulterior constatării cauzei în stare de judecată numai procurorul s-a supus pe deplin normelor legale aplicabile în materie punând, atunci când i s-a acordat cuvântul conform ordinii procedurale, concluzii coerente referitoare la modul de soluţionare a apelului.
În ceea ce îl priveşte apărătorul inculpatului a adoptat o poziţie echivocă în sensul că a reiterat cererile prealabile iniţiale la care a adăugat o analiză a probelor şi s-a referit explicit la soluţia care se impunea a fi dată ca urmare a admiterii apelului, pentru ca apoi să afirme că „nu a pus concluzii în apel, ci a formulat cereri în apărare care i-au fost respinse de toate completele de judecată".
Lipsa de coerenţă a acestei atitudini este evidentă, motiv pentru care Curtea nu poate primi nici ea apărarea potrivit căreia în apel inculpatul ar fi „refuzat starea de judecată", deoarece între cererile formulate de apărătorul său la 29 aprilie 2005 a fost şi una prin care se solicita expres:
„reaprecierea materialului probator administrat în cauză, stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi, în temeiul art. 378 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei şi potrivit art. 345 C. proc. pen., achitarea şi încetarea procesului", soluţie de neconceput în afara unei judecări şi admiteri a apelului.
În acelaşi timp, Curtea are în vedere că abaterile de la ordinea procedurală la care a recurs apărătorul inculpatului la termenul de la 29 aprilie 2005 nu a împiedicat totuşi instanţa să analizeze şi să se pronunţe, aşa după cum s-a argumentat mai sus, cu privire la chestiunile prealabile puse în discuţie.
Se constată astfel că nici menţiunile din partea introductivă a deciziei recurate şi nici transcrierea înregistrărilor audio nu sunt de natură a confirma criticile recurentului referitoare la presupusa superficialitate, rea credinţă sau lipsă de obiectivitate a membrilor completului de judecată, ori la refuzului acestora de a lua în considerare, de a analiza şi de a se pronunţa asupra cererilor avocatului inculpatului.
Pe de altă parte, Curtea reţine ca fiind de necontestat că, la acelaşi termen, după expunerea punctului de vedere referitor la necesitatea achitării inculpatului ca o consecinţă a admiterii apelului, apărătorul acestuia şi inculpatul însuşi s-au referit la intenţia lor de a recuza completul de judecată.
Această aserţiune apare totuşi ca lipsită de eficienţă juridică atât în raport cu momentul formulării ei cât şi cu împrejurarea că respectiva intenţie nu a fost însoţită de o indicare, fie şi verbală, a motivului legal de incompatibilitate-recuzare, avut în vedere, cerinţă minimală prevăzută de alin. (2), raportat la alin. (1) ale art. 51 C. proc. pen.
Sunt deci nefondate şi criticile aduse de inculpat deciziei pornindu-se de la ignorarea cererii informe de recuzare şi care fac, în acelaşi context, referire la presupusa încălcare a Constituţiei, a Codului de procedură penală ori a C.E.D.O.
Tot nefondată şi lipsită de o argumentaţie relevantă este şi critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat legea prin grăbirea soluţionării cauzei înainte de judecarea unui recurs declarat de inculpat împotriva încheierii date la 15 aprilie 2005 şi prin care fusese menţinută starea de arest a lui Ţ.C.
Toate celelalte aspecte evocate în susţinerea recursului, inclusiv cele referitoare la „nulitatea urmăririi penale" au în mod vădit drept obiectiv o reconsiderare a forţei probante a dovezilor cauzei îndeosebi a celor administrate în cursul urmăririi penale.
Explicaţia aceste strategii procesuale rezidă în dinamica infracţională reţinută în considerentele sentinţei şi apoi ale deciziei recurate, care se bazează preponderent pe probe administrate în cursul urmăririi penale.
Conform acestei dinamici, reflectate şi de declaraţia dată de inculpat la 27 martie 2004, în seara de 25 martie 2004, Ţ.C. a surprins-o pe victima G.E., poreclită şi M.C., în vârstă de 70 de ani, dormind în acelaşi pat cu bunicul inculpatului, M.G., în vârstă de 77 de ani.
Potrivit aprecierilor din aceeaşi declaraţie a inculpatului, cei doi erau îmbrăcaţi şi „se cunoştea că au băut", iar la vederea acestei scene Ţ.C. a fost cuprins de o stare de nervozitate extremă şi de indignare, motiv pentru care a tras-o pe victimă de păr cerându-i să plece, iar ulterior, pentru că aceasta nu a dat curs respectivei cereri, a exercitat împotriva ei numeroase acte de violenţă „cca. 30 de minute".
În cuprinsul declaraţiei citate inculpatul a recunoscut că a lovit victima în repetate rânduri „cu un bici care avea o parte formată din sârmă împletită, cu palmele şi cu picioarele", violenţele fiind exercitate în curtea casei bunicului său şi apoi pe stradă, în faţa aceleiaşi curţi.
Ulterior, realizând că există pericolul ca victima să decedeze, inculpatul l-a chemat în ajutor pe martorul A.V., care locuia în apropiere, şi împreună au mutat victima în faţa unei alte case despre care ştiau că este părăsită.
În configurarea acestei dinamici infracţionale aceste aserţiuni de la urmărirea penală ale inculpatului concordă pe deplin cu depoziţiile făcute în aceeaşi fază procesuală de martorii V.A. şi V.M.
Aceştia din urmă au relatat printre altele despre justificarea pe care Ţ.C. a dat-o în faţa lor actelor de violenţă povestind că a prins-o pe „MC. la ciocăneală cu tataia … beată moartă" şi, pentru că nu a vrut să plece, a bătut-o de a „omorât-o cu biciu", obiect pe care cei doi martori l-au şi văzut în mâna inculpatului.
De altfel V.M., precum şi mama ei, V.E. au relatat în cursul urmăririi penale că au asistat de la distanţă la scenele în care inculpatul, aflat în curtea bunicului său, care se învecinează cu casa martorelor, o lovea cu biciul pe victimă „până aceasta a tăcut", fiind apoi târâtă afară din respectiva curte şi abandonată în dreptul unei case părăsite, aflate în apropiere.
Trebuie însă menţionat că încă din cursul urmăririi penale s-a încercat şi acreditarea unei alte variante a situaţiei de fapt, reflectată de declaraţiile pe care martorii Ţ.I. şi M.G., adică mama şi bunicul inculpatului, le-au dat la 29 martie 2004, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi.
Potrivit acestei variante victima a încercat să sustragă ţuică dintr-un butoi aflat în curtea lui M.G., iar acesta a surprins-o şi a bătut-o cu biciul până la intervenţia lui Ţ.C. care a smuls biciul.
Este de remarcat că, pe lângă exonerarea de orice răspundere a lui Ţ.C., respectiva variantă era extrem de convenabilă pentru familia inculpatului deoarece pe de-o parte infirma relatările despre postura promiscuă în care victima şi M.G. s-ar fi găsit după ce au consumat împreună alcool, iar pe de alta oferea o oarecare legitimitate actelor de violenţă exercitate pentru apărarea proprietăţii de către un autor care, în raport cu vârsta sa avansată, era susceptibil de a beneficia de maxima clemenţă a instanţelor.
Ca urmare respectiva variantă a fost însuşită şi de inculpat, iar în faza de judecată şi de către martorii V.A., V.M. şi V.E., care în faţa instanţei de fond au declarat că depoziţiile date la urmărirea penală s-au datorat presiunilor exercitate de procuror.
Această ultimă aserţiune nu a fost însă argumentată convingător, cu atât mai mult cu cât unele dintre declaraţiile iniţiale menţionate au fost scrise personal de martori, iar între ele şi declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului există o perfectă concordanţă.
În schimb nu se poate vorbi despre o astfel de concordanţă în cazul declaraţiilor date în faţa instanţei unde depoziţiile modificate ale martorelor V.M. şi V.E. se contrazic flagrant în chestiunea prezenţei sau absenţei celei din urmă în curtea proprie, în momentul în care victima era bătură.
Şi mai evident contradictorii sunt însă declaraţia inculpatului Ţ.C., care a susţinut că l-a căutat pe V.A. spre a-i cere ajutorul în vederea mutării victimei din faţa curţii bunicului său şi depoziţia dată în instanţă prin care respectivul martor a relatat că de fapt cei doi se aflau împreună şi discutau chestiuni gospodăreşti, despre un transport de „azotat" pe care urmau să îl descarce, în momentul în care au ambii au auzit-o pe victimă gemând şi au descoperit-o „rezemată de gardul locuinţei".
Acesta fiind contextul probatoriu, evaluarea făcută de instanţa de fond şi urmată de cea de apel în sensul reţinerii ca dovedită a vinovăţiei inculpatului este justificată în condiţiile în care:
- referirile martorilor V.M., V.E. şi V.A. la pretinse presiuni exercitate de procuror nu au fost în mod credibil argumentate şi nici nu au fost urmate de reclamaţii ale acestora împotriva respectivului magistrat;
- ipoteza modificării depoziţiilor lor în faţa instanţei, fie din compasiune sau fie din temere faţă de Ţ.C., apare cu totul credibilă în condiţiile în care, la urmărirea penală, aceştia au relatat despre atenţionări ce le-au fost adresate de inculpat înainte de a fi arestat;
- perfecta concordanţă a declaraţiilor de la urmărirea penală şi contradicţiile celor date în faţa instanţei, dau deplină credibilitate primelor;
- iar asumarea de către M.G. a activităţii infracţionale care a constat în lovituri suficient de puternice pentru a determina decesul victimei apare cu totul neverosimilă în raport slăbiciunea inerentă corespunzătoare vârstei avansate a martorului; în plus sentimentele de firească afecţiune ale martorului faţă de nepotul său oferă o explicaţie l rezonabilă gestului de asumare a răspunderii pentru săvârşirea uciderii.
Ideea unei manipulări frauduloase a probelor de către apărarea lui Ţ.C. nu poate fi nici ea exclusă în condiţiile în care doi martori audiaţi de către prima instanţă, M.D.I. şi mai ales R.C., s-au hazardat să afirme, de conivenţă cu inculpatul că victima a ieşit în fugă din curtea lui M.G. urmărită de acesta, iar intervenţia inculpatului a constat exclusiv în dezarmarea bunicului său.
Or, în declaraţia dată la urmărirea penală M.G. expus el însuşi o cu totul altă dinamică a faptelor specificând:
- că el nu ar fi aplicat decât „câteva bice pe spate" victimei, când aceasta se afla încă în curte,
- că ulterior victima a fugit din curte şi nu a putut-o urmări datorită vârstei lui înaintate şi faptului că el însuşi consumase „un pahar" (adică 1, 5 kg de ţuică, conform precizărilor făcute ulterior în faţa tribunalului)
- apoi a pus biciul în căruţa din curte
- iar nepotul său, Ţ.C., a luat biciul şi a fugit după victimă.
În raport cu acelaşi context probatoriu extrem de vast, Curtea reţine că sunt nefondate criticile recurentului referitoare la încălcarea de către instanţe a „obligaţiilor de aflare a adevărului obiectiv".
Pentru aceleaşi considerente apare cu totul justificată respingerea de către instanţa de apel a cererii de audiere a unui nou martor, R.V., şi mai cu seamă a celei de reaudiere a martorilor M.G., V.A., V.M. şi V.E. a căror atitudine procesuală de sprijinire a apărărilor inculpatului cu orice preţ, inclusiv cu preţul mistificării realităţii, a fost deja demonstrată cu ocazia declaraţiilor pe care le-au dat în primă instanţă.
Lipsite de suport probatoriu ori pur speculative sunt şi aserţiunile recurentului referitoare la nulitatea unui aviz al Comisiei de avizare şi control ori la concluziile divergente ale rapoartelor medico-legale efectuate în cauză.
Reverificând aceste probe, Curtea constată că, dimpotrivă, există o vădită convergenţă a concluziilor tuturor specialiştilor în medicina legală care au analizat cauzele decesului lui G.E. şi care au relevat, fără dubiu, natura letală a violenţelor exercitate cu sălbăticie de inculpat asupra victimei.
În altă ordine de idei, Curtea reţine că instanţa de apel a analizat în detaliu şi a respins pe baza unor argumente expuse cu claritate şi fundamentate legal afirmaţiile inculpatului referitoare la pretinsa nulitate a urmăririi penale şi la necesitatea refacerii ei, la încălcarea dreptului său la apărare, la greşita încadrare juridică a faptei ori la greşita individualizare a pedepsei.
Reiterarea de către inculpat a unora dintre aceste critici prin copierea motivelor de apel sub noua titulatură de „motive de recurs" nu poate duce la o altă concluzie în această cale de atac, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a exprimat în vre-un fel intenţia de a răspunde la rândul său argumentelor expuse în decizie.
Conchizând aşadar că în cauză nu sunt incidente nici una dintre prevederile art. 3859 C. proc. pen., Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 litera b) din acelaşi cod. în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără întrerupere, în stare de reţinere şi apoi de arestare preventivă cu începere de la 27 martie 2004 şi până la judecarea recursului, perioada menţionată va fi dedusă din durata pedepsei conform art. 38516 alin. (2) raportat la art. 381 alin. (1) şi la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ţ.C. împotriva deciziei penale nr. 330 din 29 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 27 martie 2004 la 8 septembrie 2005.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 120 lei (1 200 000 lei vechi), cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4985/2005. Penal. Art. 215 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5014/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
