ICCJ. Decizia nr. 5872/2005. Penal

Decizii penale ICCJ 2005

Prin sentința penală nr. 592 F pronunțată la 5 mai 2005, în dosarul nr. 4012/2005, Tribunalul București, secția I penală, a dispus, conform art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpații I.C. și G.A.M., reținând că aceștia se fac vinovați de săvârșirea unor infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., la datele de 4 februarie 1997, 25 februarie 1997 și, respectiv, 2 octombrie 1997, iar primul dintre ei a mai comisese o astfel de infracțiune la 21 aprilie 1998.

Ca urmare, inculpatul I.C. a fost condamnat, în temeiul art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., la 4 pedepse de câte 3 ani de închisoare și la 4 pedepse complimentare constând în interzicerea exercitării pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa principală rezultantă de 3 ani de închisoare la care s-a adăugat interzicerea pe timp de 2 ani a exercitării drepturilor mai sus menționate.

Totodată, în temeiul art. 861și art. 862C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale pe o durată de 6 ani, considerată termen de încercare, iar în baza art. 863C. pen., au fost individualizate măsurile de supraveghere aplicate inculpatului, căruia i-au fost puse în vedere dispozițiile art. 864C. pen.

De asemenea, s-a dedus din pedeapsa principală, potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), perioada 30 martie - 28 aprilie 2000 în care inculpatul s-a aflat în stare de reținere și apoi de arest preventiv.

în același timp s-au stabilit, conform art. 255 alin. (5) C. pen., următoarele obligații, având ca obiect restituirea către denunțători a sumelor luate ca mită de inculpat:

- 325 dolari S.U.A. și 950 000 lei, în favoarea lui O.N.

- 3 250 000 lei în favoarea lui B.Z. și

- 500 de dolari S.U.A. în favoarea lui C.F. și C.M.D.

La rândul său inculpatul G.A.M. a fost condamnat în temeiul art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., la 3 pedepse de câte 3 ani de închisoare și la 3 pedepse complimentare, constând în interzicerea exercitării pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Și în cazul acestuia s-a făcut aplicarea:

- art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., în sensul stabilirii pedepsei rezultante principale de 3 ani de închisoare la care s-a adăugat interzicerea pe timp de 2 ani a exercitării drepturilor mai sus menționate;

- art. 861și art. 862 C. pen., având drept consecință suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durată de 6 ani, considerată termen de încercare;

- art. 863C. pen., privind individualizarea măsurilor de supraveghere aplicate inculpatului;

- art. 864C. pen., constând în avertizarea inculpatului și

- art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), referitoare la deducerea din pedeapsa principală a perioadei 30 martie - 28 aprilie 2000 în care inculpatul s-a aflat în stare de reținere și apoi de arest preventiv.

Sunt, de asemenea, de menționat obligațiile stabilite conform art. 255 alin. (5) C. pen., în sarcina lui G.A.M. și care au ca obiect restituirea către denunțători a sumelor luate ca mită:

- 325 dolari S.U.A. și 950 000 lei, în favoarea lui O.N.

- 3 250 000 lei în favoarea lui B.Z. și

- 500 de dolari S.U.A. în favoarea lui C.F. și C.M.D.

Prin aceeași sentință a mai fost condamnat, la 3 ani de închisoare, pentru comiterea, la 21 aprilie 1998, a unei infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., inculpatul C.D.

Și în cazul acestui inculpat s-a făcut aplicarea art. 65 C. pen., constând în interzicerea, ca pedeapsă complimentară, a exercitării pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Totodată a fost suspendată condiționat, în temeiul art. 81 și art. 82 C. pen., executarea pedepsei principale pe o durată de 5 ani, considerată termen de încercare, atrăgându-se atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen.

De asemenea, C.D. a fost obligat să restituie denunțătoarei M.I. 2 000 000 lei.

Prin sentință s-a făcut și aplicarea art. 191 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că fiecare dintre cei trei inculpați a fost obligat la plata către stat a câte 5 000 000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în esență că, în perioada 1997 - 1998, când au lucrat în calitate de comisari ai G.F.C., inculpații au pretins și primit diverse sume de bani de la operatori comerciali a căror activitate au controlat-o, în scopul de a nu le aplica anumite sancțiuni constând în special în amenzi.

Au fost evocate astfel trei acțiuni de control, întreprinse la 4 februarie 1997, 25 februarie 1997 și 2 octombrie 1997, la care a participat inculpatul I.C. însoțit, de G.A.M., precum și o a patra efectuată tot de I.C. împreună cu inculpatul C.D. la 21 aprilie 1990.

Potrivit aprecierilor instanței de fond în cele patru împrejurări amintite s-au primit drept mită:

- 650 de dolari S.U.A. și 1 900 000 lei, adică echivalentul a circa 1000 dolari S.U.A., sumă pretinsă la 4 februarie 1997 de la martorul O.N., administratorul SC O. SRL, Năvodari;

- 1000 dolari S.U.A., sumă pretinsă la 25 februarie 1997 de la C.M.D., administratorul SC S. SRL Năvodari;

- 6 500 000 lei, echivalentul a circa 800 dolari S.U.A., sumă primită la 2 octombrie 1997 de la B.Z., căreia, în calitate de administrator al SC H. SRL Constanța i s-a pretins însă o mită de 1000 dolari S.U.A. și

- 4 000 000 lei, sumă primită la 21 aprilie 1998 de la M.I. și M.M., cărora, în calitate de administratori ai SC C. SRL, Eforie Sud li s-a pretins însă o mită de 10 000 000 lei.

Referitor la ultima dintre aceste fapte s-a reținut totodată, că în ziua de 22 aprilie 1998, inculpatul I.C. a restituit 2 000 000 lei din totalul de 4 000 000 lei fiului lui M.I., martorul M.D., după ce aflase că acesta din urmă făcea parte din C.A. din cadrul Prefecturii Constanța.

în cazul fiecăreia dintre faptele enumerate s-a precizat de instanță că au fost avute în vedere atât declarațiile persoanelor care au plătit sumele pretinse drept mită cât și depozițiile altor martori care, fie direct, fie indirect, au confirmat existența activității infracționale a inculpaților.

Este de amintit totodată că schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina primilor doi inculpați a constat în înlăturarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât s-a considerat că acestea au avut caracterul unor infracțiuni distincte, iar nu al unora continuate.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de fiecare dintre cei trei inculpați au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 547/ A pronunțată la 5 iulie 2005, în dosarul nr. 1765/2005, de Curtea de Apel București, secția a II a penală și pentru cauze cu minori și familie.

în considerentele deciziei s-a relevant că pretinderea și primirea unor sume de bani drept mită a fost atestată nu numai de denunțători, ci și de alți martori, precum și de "dovezile din care rezultă împrejurările în care s-au desfășurat controalele financiare de către cei trei inculpați".

S-a mai apreciat că nu pot fi primite criticile inculpaților referitoare la contradicții dintre depozițiile date astfel întrucât acestea se datorează "intervalului de timp îndelungat trecut de la producerea faptelor".

în aceeași ordine de idei s-a subliniat că "agenții comerciali de la care inculpații au pretins și primit mită, au depus plângeri la conducerea organului de control" la "2 sau 3 ani de la consumarea faptelor" și acesta doar în contextul în care "la sfârșitul anului 1999, începutul anului 2000 conflictele interne din cadrul G.F.C. s-au acutizat, reflectându-se și în massmedia".

Criticile inculpaților referitoare la greșita individualizare a pedepselor aplicate în cauză au fost, de asemenea, înlăturate pe considerentul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

în urma respingerii apelurilor inculpații G.A.M., I.C. și C.D. au declarat recurs în termen legal cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 4409/2005.

în motivarea recursului declarat de inculpatul G.A.M. s-a invocat mai întâi existența unui motiv de nulitate absolută care în opinia acestui recurent impunea "restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și a art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.".

în acest sens s-a afirmat că atât instanța de fond cât și cea de apel au omis să se pronunțe în legătură cu apărarea formulată de acest inculpat, potrivit căreia prima sa declarație olografă de la urmărirea penală, din 28 decembrie 1999, a fost dată fără ca G.A.M. să fi beneficiat de asistența unui avocat, încălcându-se astfel dispozițiile imperative ale 2 alin. (5) din Legea nr. 83/1992.

Critici similare au fost formulate și în legătură cu omisiunea instanței de apel de a analiza apărarea aceluiași inculpat referitoare la "neefectuarea cercetării judecătorești de către Tribunalul București" în condițiile în care:

- "nu au fost audiați martorii din cursul urmăririi penale";

- "instanța de fond nu avut un rol activ";

- "nu s-a pronunțat asupra unor probe esențiale";

- "nu a citat martorii",

- iar cu ocazia judecării cauzei în primă instanță "nu s-au respectat principiile art. 289 C. proc. pen.".

în urma dezvoltării acestor motive de recurs s-a susținut că:

- omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra acestor cereri și motive de apel echivalează cu o nerezolvare a fondului cauzei și cu o nemotivare a deciziei astfel pronunțate, aspect care atrage incidența în cauză a prevederilor art. 3859pct. 9 și 10 C. proc. pen., impunând casarea respectivei hotărâri și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor și că

- dispozițiile art. 3859pct. 10 C. proc. pen., sunt aplicabile în speță și pe considerentul că instanța de fond și cea de apel nu au dat curs cererilor stăruitoare de audiere a unora dintre martorii ale căror declarații de la urmărirea penală sunt menționate în hotărâri ca probe ale vinovăției lui G.A.M., vinovăție pe care acesta a contestat-o permanent.

Același inculpat s-a referit pe larg la materialul probatoriu administrat în cauză, precum și la presupusa dinamică a celor trei infracțiuni reținute în sarcina sa conchizând că săvârșirea acestora nu a fost demonstrată și că aprecierile contrare ale instanțelor sunt rezultatul unei grave erori de fapt, aspect care atrage incidența în speță a prevederilor art. 3859pct. 18 C. proc. pen.

Critici similare au fost formulate și în motivarea recursului declarat de inculpatul I.C. care a procedat la rândul său la o analiză detaliată a probelor în cuprinsul căreia a subliniat mai multe inadvertențe sau contradicții; de asemenea, au fost relevate elementele de fapt reținute de instanțe fără un suport probatoriu concludent.

Pe baza unora dintre aceste argumente s-a și conchis că instanța de apel a pronunțat condamnarea inculpatului pentru alte fapte decât acelea pentru care el fusese trimis în judecată și că prin urmare decizia recurată intră sub incidența art. 3859pct. 12 și 171 C. proc. pen.

împrejurări similare celor aduse în discuție de G.A.M. în sprijinul ideei erorii grave de fapt în care s-ar fi aflat instanța de apel au fost evocate de inculpatul I.C., pentru aplicarea în cauză a prevederilor art. 3859pct. 17 și 171 din C. proc. pen., pe considerentul că faptelor reținute în sarcina sa li s-a dat o greșită încadrare juridică în măsura în care s-a apreciat că ele există și au caracter de infracțiuni.

Totodată recurentul I.C. a invocat și existența unor încălcări ale normelor cu caracter imperativ mai cu seamă de ordin procedural, afirmând că în cauză sunt de asemenea incidente prevederile:

- art. 3859pct. 6, 9 și 171 C. proc. pen., deoarece judecarea cauzei s-a făcut cu ignorarea "prin nepronunțare" a unor cauze de nulitate absolută ("trimiterea în judecată a inculpaților printr-un rechizitoriu confirmat de către un procuror care nu avea competența să o facă; nerespectarea dreptului la apărare a recurentului care nu a beneficiat de avocat o perioadă de șapte luni, în care împotriva sa au fost efectuate cercetări și căruia i s-a obstrucționat de către instanța de fond dreptul la ultimul cuvânt; încălcarea de către aceeași instanță a normelor care reglementează materia recuzării, precum și atribuirea calității de părți vătămate a unor persoane care nu au fost citate și nu s-au prezenta ca atare în fața instanțelor);

- art. 3859pct. 6 și 171 C. proc. pen., ca urmare a lipsirii inculpaților de o apărare efectivă în condițiile în care un singur avocat a fost desemnat din oficiu pentru toți cei trei, deși mijloacele lor de apărare nu erau convergente, conținând elemente care se contraziceau reciproc, iar schimbarea încadrării juridice a fost doar formal pusă în discuție, fără a i se acorda recurentului un răgaz în vederea unei minime analizări a chestiunii supuse dezbaterii de către instanța de fond, instanță care a și limitat, până la completa obstrucționare, exercitarea de către acesta a dreptului de a-și expune punctul de vedere la termenul de fond de la 25 aprilie 2005;

- art. 3859pct. 10 și 171 C. proc. pen., pe considerentul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului (astfel de omisiuni au fost enumerate de recurent în legătură cu fiecare dintre presupusele infracțiuni reținute în sarcina sa, cu observația că în toate cazurile au fost respinse sau ignorate cererile de audiere de către instanțe a martorilor care au dat declarații la urmărirea penală);

- art. 3859pct. 3 și 171 C. proc. pen., deoarece instanța de apel nu a pronunțat în ședință publică soluția dată în cauză precum și

- art. 3859pct. 4 și 171 C. proc. pen., deoarece respectiva pronunțare a avut loc în absența președintei completului de judecată în fața căruia avuseseră loc dezbaterile asupra apelurilor.

în ceea ce îl privește inculpatul C.D. a motivat recursul declarat în cauză invocând printre altele:

- omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la susținerea sa conform căreia, în cursul urmăririi penale desfășurate împotriva sa într-o singură zi, la 15 mai 2000, i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil, aspect de natură a atrage nulitatea respectivei urmăriri penale;

- ignorarea de către aceeași instanță a apărării referitoare la imposibilitatea ca inculpatul să le fi impus persoanelor controlate utilizarea unor formulare care la data pretinsei comiteri a infracțiunii nu intraseră încă în uz;

- acceptarea ca relevante a unor declarații de martori care conțin neconcordanțe vădite sau contradicții flagrante;

- comiterea de către instanța de apel a unei grave erori de fapt constând în aceea că a menținut aprecierea din sentință potrivit căreia inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea pentru care acesta a fost trimis în judecată;

- încălcarea legii de către instanța de apel prin nepronunțarea și neluarea în considerare a mai multor apărări pe care recurentul le-a reiterat pe larg, precum și prin menținerea sentinței în partea referitoare la obligarea inculpatului la plata sumei de 2 000 000 lei către "denunțătoarea M.I.".

în concordanță cu aceste critici recurentul C.D. a invocat ca motive legale de recurs prevederile art. 3859alin. (1) pct. 10, 171 _i 18 C. proc. pen.

Având a se pronunța asupra recursurilor astfel declarate, Curtea reține că două dintre criticile formulate de inculpatul I.C. sunt nefondate, fiind infirmate de mențiunile cuprinse în minuta întocmită la 5 iulie 2005 și care consemnează rezultatul deliberării instanței de apel de la acea dată.

Curtea are în vedere în acest sens mențiunea referitoare la pronunțarea făcută de instanță "în ședință publică", precum și semnăturile ambilor judecători care au participat atât la dezbateri cât și la deliberare și pronunțare.

Nu pot fi primite așadar aserțiunile recurentului I.C. referitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3859alin. (1) pct. 171 raportat la art. 3859alin. (1) pct. 3 sau 4 în legătură cu pretinsa absență de la pronunțare a președintelui completului sau la omisiunea instanței de a se pronunța în ședință publică.

în același timp, Curtea constată că, prin modul de structurare a motivării deciziei astfel pronunțate, instanța de apel a omis să analizeze cereri formulate de inculpați, care puteau influența soluția procesului și erau esențiale pentru aceștia în măsura în care aveau ca obiect garantarea drepturilor lor.

Sunt de amintit în acest sens, doar cu titlu exemplificativ, criticile formulate de recurenți în legătură cu încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dreptului lor la apărare, precum și a dispozițiilor legale imperative care impuneau asistarea lor obligatorie de către un avocat, fie și numit din oficiu.

în acest context, Curtea are în vedere în mod special situația extremă în care s-a aflat inculpatul C.D. a cărui urmărire penală a durat practic o singură zi, astfel încât exercitarea dreptului sau la apărare în acea fază procesuală nu a putut fi decât cel mult una formală.

Omisiunea instanței de apel de a analiza aceste aspecte, evocate și ele prin motivele scrise depuse de inculpați este de natură a face aplicabile în cauză prevederile art. 3859alin. (1) pct. 6, 10 și 171 C. proc. pen.

Aceleași prevederi legale sunt în egală măsură incidente și în ceea ce privește caracterul cu totul formal al asigurării de către instanța de apel a dreptului la apărător numit din oficiu prin desemnarea unui singur avocat pentru a-i asista pe toți cei trei inculpați, în condițiile în care mijloacele de apărare avute în vedere de aceștia erau parțial divergente.

Structurarea motivării deciziei pronunțate de instanța de apel este, de asemenea, deficitară deoarece conține exclusiv aprecieri de ordin general care nu răspund concret unor critici punctuale conținute în cele trei declarații de apel formulate de inculpați.

Este cert că numeroasele critici de acest tip au fost expuse de către fiecare dintre inculpați conform unor scheme proprii de sistematizare, după cum este de necontestat că dispozițiile de ordin procedural ar fi permis instanței să procedeze la rândul său la o sistematizare proprie a lor.

în speță, instanța nu a procedat însă în acest mod, astfel încât decizia recurată nu a dat nici ea răspuns unor observații legitime ale apelanților care nu pot fi ignorate referitoare de exemplu:

- la insuficienta definire a cadrului procesual, în care persoanele considerate părți vătămate nu au fost au fost citate în această calitate,

- la neaudierea în faza de judecată a unor martori ale căror depoziții date la urmărirea penală au fost considerate esențiale de procuror ca și de către cele două instanțe, ori

- la văditele contradicții și inadvertențe existente în plan probatoriu și care nu pot fi explicate decât parțial prin invocarea perioadei semnificative de timp scurse între datele comiterii pretinselor infracțiuni și momentul administrării acelor probe.

în aceeași ordine de idei este de observat că întârzierea cu care denunțătorii au făcut cunoscută comiterea infracțiunilor și faptul că acele denunțuri s-au produs pe fondul unei situații conflictuale notorii intervenite între funcționarii G.F.C. au fost relevate de instanța de apel fără ca ele să fi căpătat o relevanță în economia motivării deciziei, deși o abordare consecventă și rațională a lor presupunea un plus de circumspecție în analizarea verosimilității probelor astfel administrate.

Toate aceste considerente impun aplicarea în speță a prevederilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., în sensul admiterii recursului și al casării deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării apelurilor.

Instanța de trimitere urmează a avea în vedere și celelalte critici formulate de inculpați ca motive de apel sau de recurs.

întrucât recurenții-inculpați au fost G.A.M. și I.C. au fost asistați în recurs de apărători desemnați din oficiu, s-a dispus ca onorariile cuvenite acestora au fost avansate din fondul Ministerului Justiției.

← ICCJ. Decizia nr. 5874/2005. Penal  ICCJ. Decizia nr. 5871/2005. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5872/2005. Penal