ICCJ. Decizia nr. 5915/2005. Penal. Contestaţie în anulare. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5915/2005
Dosar nr. 3582/2005
Şedinţa publică din 20 octombrie 2005
deliberând asupra contestaţiei în anulare formulate de contestatorul M.I. împotriva deciziei penale nr. 2814 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 670 pronunţată la 20 septembrie 2004, în dosarul nr. 14883/2005, Tribunalul Iaşi l-a condamnat la 15 ani de închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe inculpatul M.I., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă în cauză s-a dispus:
- aplicarea prevederilor art. 72, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP);
- menţinerea stării de arest a inculpatului, conform art. 350 C. proc. pen., aplicată a perioadei în care inculpatul s-a aflat în stare de reţinere şi apoi de arestare preventivă, de la 4 iulie 2003 şi până la data pronunţării respectivei hotărâri;
- obligarea inculpatului la plata către T.A. a unor despăgubiri civile în valoare de 50 de milioane lei vechi şi 30 de milioane de lei vechi ca daune morale, precum şi respingerea altor pretenţii ale aceleiaşi părţi civile, ca urmare a admiterii în parte acţiunii civile formulate în cauză;
- obligarea inculpatului la plata de cheltuieli judiciare către respectiva parte civilă (5 milioane de lei vechi) şi către stat (12,8 milioane lei vechi).
Totodată instanţa de fond a luat act că în cauză a avut loc o constituire de parte civilă a C.A.S. Iaşi „pentru Spitalul Hârlău şi Spitalul Clinic Sf. Spiridon – Iaşi.
Ulterior, prin Decizia nr. 6037 pronunţată la 1 martie 2005, în dosarul nr. 6037/2004, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei de inculpatul M.I. şi a admis apelul părţii civile T.A.
Ca urmare hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată parţial, sub aspectul laturii civile, iar în urma rejudecării, cuantumul daunelor morale la care inculpatul fusese obligat au fost majorat la 60 de milioane de lei vechi.
Totodată a fost dedusă din pedeapsă perioada ulterioară pronunţării sentinţei, în care inculpatul a continuat să se afle în stare de arest, stare ce a fost menţinută.
Prin Decizia astfel pronunţată instanţa de apel l-a obligat pe inculpat la plata următoarelor sume de bani:
- 5 milioane de lei datoraţi părţii civile T.A. cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariul de avocat plătit de T.A.;
- 500 000 lei reprezentând „cheltuieli judiciare … în apelul parţii civile", care „rămân în sarcina statului" precum şi
- 1 000 000 lei cheltuieli judiciare datorate satului de inculpat în calitatea sa de apelant, cu menţiunea că din această valoare suma de 400 000 lei constituia onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu şi care urma a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Recursul declarat ulterior de inculpat împotriva acestei din urmă decizii a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 2814 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele au reţinut în esenţă că, pe fondul unei relaţii conflictuale preexistente, la data de 2 iulie 2003 între T.C. şi inculpatul M.I. şi a izbucnit o ceartă în cursul căreia ultimul i-a aplicat victimei multiple lovituri cu pumnii şi picioarele.
S-a reţinut, de asemenea, că:
- respectivele lovituri au continuat să fie aplicate şi după ce victima căzuse la pământ;
- în noaptea de 2 iulie 2003, victima a manifestat o înrăutăţire a situaţiei sale de sănătate;
- în dimineaţa de 3 iulie 2003, T.C. a fost transportat succesiv la Spitalul Hârlău şi la Spitalul Clinic Sf. Spiridon din Iaşi, unde a fost internat;
- în aceeaşi zi, la ora 14.30, victima a decedat;
- raportul întocmit în urma autopsierii victimei a conchis că decesul „s-a datorat insuficienţei cardiocirculatorii acute, prin hemoragie internă cu multiple hematoame determinate de leziuni traumatice care au acţionat pe fondul unei afecţiuni hematologice – hemofilie tip A" şi
- că „topografia şi morfologia leziunilor traumatice constatate pledează pentru producerea lor cu lovituri active cu mijloace contondente (pumn, picior)",
- „iar între leziuni şi decesul victimei există o legătură cauzală direct condiţionată".
La 1 iunie 2005, inculpatul M.I. a formulat în cauză o contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2814 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005.
Contestaţia a fost înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 3582/2005.
Motivele contestaţiei, invocate în scris odată cu depunerea acesteia au fost expuse într-o formă nesistematizată, iar la termenul de la 20 octombrie 2005 li s-a adus o completare, făcută tot în scris, dar care nu se caracteriza printr-un plus de rigoare.
În vederea analizării motivelor puse astfel în discuţie, Curtea consideră necesară o sistematizare a lor, reţinând că, în esenţă, obiectivul cererii contestatorului, indicat atât în scris cât şi cu ocazia dezbaterilor, este acela de a fi achitat şi pus de îndată în libertate, inclusiv în ipoteza subsidiară a administrării unor probe suplimentare.
În acest sens M.I. a afirmat că instanţele l-au condamnat pe baza unei greşite aprecieri a situaţiei de fapt, întrucât decesul victimei s-a datorat bolii de care aceasta suferea, hemofilie, şi care a cauzat o criză mortală pe fondul consumului de alcool, iar nu ca urmare a unor acte de violenţă exercitate de contestator.
În aceeaşi ordine de idei s-a evidenţiat că victima T.C. nu a părut să necesite îngrijiri medicale după conflictul cu contestatorul ci, dimpotrivă, a consumat băuturi alcoolice împreună cu două persoane pe care le tocmise în vederea efectuării unor lucrări agricole şi care au fost audiate ca martori în cauză.
De asemenea, s-a sugerat de către contestator că printre factorii care au cauzat decesul s-a numărat şi acela că, în ziua următoare, în care s-a instalat starea de criză a lui T.C., acesta nu a beneficiat de îngrijiri medicale adecvate, fiind transportată de familie la Spitalul Hârlău, iar nu la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, în evidenţa căruia figura şi unde mai fusese internat pentru administrarea tratamentului corespunzător bolii de care suferea.
În aceeaşi ordine de idei contestatorul a subliniat că greşita reţinere a pretinsei sale vinovăţii este imputabilă procurorului care a instrumentat urmărirea penală, precum şi instanţelor care s-au pronunţat în cauză fără a se preocupa de administrarea ori de corecta interpretare a unor probe esenţiale pentru desluşirea corectă a situaţiei de fapt.
Au fost evocate în acest context:
- faptul că „nu există dovadă şi nu subzistă probă" din care să rezulte vinovăţia contestatorului ori „să reiasă probe că săvârşirea faptei a dus la moartea victimei";
- „nu subzistă probe de investire şi înzestrare de către parchet care să facă obiectul acestei infracţiuni";
- inexistenţa unor acte medicale care să menţioneze care era starea victimei în momentul internării sale la Spitalul Hârlău, ora acelei internări, diagnosticul pus cu acel prilej şi tratamentul aplicat;
- inexistenţa în dosar a unor clişee fotografice care să ateste, în urma radiografierii victimei, că aceasta a decedat datorită unor violenţe fizice exercitate de inculpat şi să evidenţieze existenţa unor fracturi de coaste sau ale osului stern;
- inexistenţa unor probe, ca de exemplu relaţii solicitate de la Spitalul Sf. Spiridon şi evaluări medico-legale specifice, susceptibile să clarifice în ce măsură cauzele morţii ţin exclusiv de boala de care suferea victima („hemofilie tip a") şi de caracteristicile simptomatologiei ei sau dacă, dimpotrivă, decesul s-a instalat, aşa cum au apreciat instanţele, ca urmare a unei hemoragii interne, induse de violenţele exercitate de inculpat şi care nu a putut fi oprită datorită bolii amintite, afecţiune care a inhibat procesul normal de coagulare;
- ignorarea argumentului logic potrivit căruia, dacă ar fi fost cauzată prin violenţele exercitate de inculpat, o hemoragie internă, precum cea amintită nu i-ar fi permis victimei să continue să consume alcool şi să supravieţuiască până în ziua următoare, aşa cum s-a întâmplat în realitate;
- omisiunea de a se măsura alcoolemia victimei;
- faptul că „nu mai există" o „contra-expertiză" medico legală ori că „s-a sustras şi distrus" fila din dosarul de urmărire penală care cuprindea „Avizul Comisiei superioare a M.L. nr. 1/2000";
- insuficienta analiză a depoziţiilor martorilor S.V. şi S.R. care, deşi „au fost învăţaţi cum să declare, la parchet" pentru ca M.I. să nu beneficieze „de dispoziţiile art. 44 pct. 21 C. pen.", au menţionat totuşi că, după ce a fost îmbrâncită, victima „s-a sculat de jos … [şi] a trecut dincolo de stâlpul de telegraf" care marca ieşirea de pe proprietatea inculpatului (proprietate pe care, se poate deci deduce, o încălcase);
- necoroborarea depoziţiilor luate aceloraşi martori la parchet cu „probele existente în dosar, conform dispoziţiilor art. 62,63 pct. 2 C. proc. pen."
Pe lângă prevederile legale mai sus amintite au fost invocate ca temei de drept al contestaţiei în anulare o multitudine de alte reglementări:
- „art. 386 lit. c1), raportat la art. 387 pct. 1 C. proc. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 391 pct. 1 şi 2 C. proc. pen.";
- „art. 62, art. 63 pct. 2 C. pen." (texte de lege despre care s-a afirmat că ar fi fost încălcate de către parchet şi instanţe);
- „art. 66 C. proc. pen.", precum şi prevederile Constituţiei României care consacră prezumţia de nevinovăţie (despre care contestatorul a susţinut că nu a fost respectată în cauză);
- din nou „art. 386 pct. c1" cu precizarea suplimentară că din acest text sunt avute în vedere dispoziţiile „[(art. 10 alin. (1)] lit. f) - i1) C. proc. pen.";
- „art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen." (texte invocate ca temei al, achitării inculpatului);
- „art. 3859 pct. 18";
- „art. 3 – art. 4 C. proc. pen.";
- „art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen."
- „art. 192 alin. (3) C. proc. pen.";
- „art. 6 alin. (1) şi (2), art. 10alin. (1), art. 14, art. 49 alin. (2) din Legea nr. 304/2004";
- „art. 207 şi art. 226 alin. (2) şi (3) C. pen.", în baza cărora contestatorul a afirmat că are dreptul să facă „proba verităţii";
- „Legea nr. 30/1994 (M.O. nr. 135/31.05. 1994)" (în temeiul căreia s-a solicitat „să se efectueze o extra expertiză la Strasbourg");
- „art. 15 din Legea nr. 304/2004" şi
- „art. 304 alin. (3) – (4) C. proc. pen."
Această motivare în drept a contestaţiei a fost completată prin criticile formulate tot de M.I. conform cărora:
- inculpatul nu a „beneficiat de un proces echitabil având ca finalitate asigurarea şi respectarea drepturilor persoanei, în condiţii optime şi în mod imparţial",
- iar procesul s-a desfăşurat fără a se lua „măsurile necesare privind efectivitatea şi credibilitatea actului de justiţie".
Având a se pronunţa asupra contestaţiei în anulare astfel formulate şi motivate, Curtea are în vedere în primul rând caracterul acesteia de cale extraordinară de atac, aspect care presupune că în speţă temeinicia şi legalitatea argumentelor evocate de M.I. se impun a fi analizate exclusiv în limitele procedurale definite de art. 386 – art. 392 C. proc. pen.
Este, de asemenea, de subliniat că, dintre cele patru cazuri de contestaţie în anulare prevăzute expres şi restrictiv de art. 386 C. proc. pen., în cauza de faţă nu au fost evocate situaţiile definite la lit. a), b) şi d) ale textului citat, a căror inexistenţă în speţă se constată de altfel la o simplă lecturare a deciziei atacate.
O altă definire a cadrului procesual făcută expres de contestator se regăseşte în dubla invocare de către acesta a motivului legal de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., care vizează situaţia în care „instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) - i1) cu privire la care existau probe în dosar".
În acest context lipsa de rigoare a demersului contestatorului, deja menţionată, se evidenţiază odată în plus în măsura în care:
- a indicat parţial greşit textul de lege de referinţă [(art. 386 lit. c1), în loc „lit. c)", aşa cum ar fi fost corect)]
- iar evocarea prevederilor art. 10 alin. (1) C. proc. pen., ca temei al achitării cerute, s-a făcut prin raportare la lit. c), iar nu la lit. f) - i1), singurele relevante în raport cu temeiul legal al contestaţiei.
Dincolo de aceste deficienţe de motivare, Curtea constată că în cauză nu sunt însă întrunite cerinţele art. 386 lit. c) C. proc. pen., întrucât în cazul infracţiunii pentru care contestatorul a fost condamnat:
- legea nu condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate, a vreunei autorizaţii sau sesizări din partea unui organ cu o astfel de competenţă şi nici vreo altă cerinţă de genul celor prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.;
- nu a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului, conform art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.;
- nu a fost, şi nici nu putea fi, înlăturată răspunderea penală printr-o retragere a plângerii prealabile sau printr-o împăcare a părţilor, în sensul prevăzut de 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.;
- înlocuirea răspunderii penale, prevăzută de 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., nu intră în discuţie dat fiind pericolul social al irespectivei infracţiuni,
- iar în speţă nu operează nici o cauză de nepedepsire, pentru a atrage incidenţa art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen.
Dincolo de limitele formale, strict definite de art. 386 lit. c) C. proc. pen., Curtea constată că practic toate argumentele majore aduse de M.I. în susţinerea contestaţiei au fost evocate ca apărări ale inculpatului şi în procesul finalizat prin Decizia contestată în cauza de faţă, decizie care are caracter definitiv şi a cărei autoritate de lucru judecat nu poate fi repusă în discuţie în modalitatea procedurală adoptată de contestator.
În consecinţă contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în această cale de atac, cu precizarea că onorariul pentru apărătorul său desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei penale nr. 2814 din 5 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 20 lei reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2005
| ← ICCJ. Decizia nr. 5909/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5941/2005. Penal. Art. 215 Cod Penal. Recurs → |
|---|
