ICCJ. Decizia nr. 6948/2005. Penal. Art. 254 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6948/2005
Dosar nr. 2978/2005
Şedinţa publică din 9 decembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 351 din 30 septembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. 8309/2002, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de la pct. 1 din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului O.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de la pct. 2 din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, texte în baza cărora a fost condamnat acelaşi inculpat, la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o perioadă de 6 ani conform art. 862 C. pen., şi în baza art. 359 C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului.
În baza art. 863 lit. a) C. pen., a fost obligat inculpatul să se prezinte la S.R.S.S. din cadrul Tribunalului Bihor pentru a se verifica respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. b) - d) C. pen., pe care le-au impus în sarcina acestuia.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă durata arestului preventiv de la 9 octombrie 2002 la 26 noiembrie 2002.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat în favoarea statului a sumei de 84.083.177 lei.
În baza art. 163 C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra autoturismului Dacia Super Nova, proprietatea lui O.D., prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor în data de 18 iulie 2002.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 15.000.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
SC M. SRL Marghita a cumpărat prin lichidator activele SC M. SA Marghita (fermă de porci) cu suma totală de 3.515.406.645 lei din care suma de 561.283.414 lei reprezintă TVA. Potrivit dispoziţiilor legale, avea dreptul la rambursarea acestei ultime sume, sens în care a formulat o cerere la organele fiscale înregistrată la 14 mai 2002 sub nr. 5997.
Coroborând declaraţia inculpatului cu cea a martorei M.F. ce avea calitatea de inspector fiscal delegat să soluţioneze cererea de rambursare TVA, se desprinde concluzia că această martoră s-a deplasat la sediul firmei, iar actele contabile nu erau în regulă, nu era făcut nimic, nu aveau centralizatoare. De asemenea, a mai precizat că „inculpatul O.D. nu avea în sarcinile de serviciu atribuţii privind restituirea acelui TVA" şi totodată nu îi solicitase „niciodată nimic în legătură cu firma respectivă şi nici în ceea ce priveşte modul cum a fost soluţionată cererea de restituire a TVA-ului".
Declaraţia inculpatului (în sensul că nu a fost obligat de firma SC M. SRL Marghita pentru a soluţiona cererea de rambursare a TVA şi că suma de 12.000.000 lei pretinsă de inculpat reprezintă contravaloarea muncii sale: întocmirea pentru acea firmă, în timpul său liber, a actelor contabile, centralizatorului, balanţelor şi bilanţurilor, pe o perioadă de un an de zile) a fost confirmată şi prin declaraţiile martorului L.E. care a arătat că, în calitatea sa de şef de fermă al societăţii SC M. SRL ştia că societatea avea de recuperat TVA în sumă de cca. 500 milioane lei. A mai subliniat că el i-a cerut inculpatului O.D., în urma unei întâlniri întâmplătoare, „să vină să verifice actele", iar inculpatul i-a replicat că nu au delegaţie în acest sens la Administraţia Financiară. „În săptămâna următoare, inculpatul a venit la firmă şi a procedat la verificarea actelor contabile ale societăţii şi mi-a spus că toate actele trebuie refăcute şi s-a oferit să mă ajute în timpul liber". Din aceiaşi declaraţie reiese faptul că inculpatul i-a pretins acestui martor suma de 12 milioane lei în schimbul ajutorului dat la refacerea actelor contabile, fără a exista vreun angajament din partea acestuia ca în schimbul sumei să obţină soluţionarea favorabilă sau cu celeritate a cererii de restituire TVA. De asemenea, inculpatul, nu a uzat de această sumă pentru a exercita vreo influenţă asupra colegei sale M.F. (delegată să soluţioneze cererea de rambursare de TVA către SC M. SRL).
În acelaşi sens au fost reţinute şi declaraţiile martorei K.E., precum şi ale martorei B.E.
Instanţa de fond coroborând toate declaraţiile mai sus menţionate cu faptul că inculpatul nu a fost delegat pentru a rezolva cererea de restituire a TVA-ului către firma SC M. SRL Marghita şi constatând că suma de bani a fost pretinsă pentru munca efectuată în timpul liber, a apreciat că nu se poate reţine vinovăţia inculpatului pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.
În ceea ce priveşte însă încadrarea juridică (pentru ambele fapte) şi văzându-i fişa postului şi constatându-se că este o persoană ce avea în atribuţii constatarea şi sancţionarea contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, instanţa în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei de la pct. 1 şi 2 din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
De asemenea, instanţa de fond apreciind că în cazul în care inculpatul ar fi încasat vreo sumă de bani şi nu ar fi declarat suma ca venit din alte activităţi, se putea face vinovat de săvârşirea unor fapte care nu sunt de natură penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul O.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (fapta de la pct. 1 din rechizitoriu).
Referitor la fapta de la pct. 2,prima instanţă a reţinut că SC L.F.P. SRL era o societate comercială româno-italiană ce avea ca profil prelucrarea şi comercializarea lemnului, cu sediul în localitatea Abram, judeţul Bihor ce aparţinea de C.F.M., iar în temeiul dispoziţiilor legale avea dreptul la restituirea TVA de 19 % la factura de achiziţie a materialului lemnos, dacă acesta era procurat din România.
Ulterior, prin schimbarea sediului din municipiul Oradea în localitatea Abram, această societate comercială a intrat din punct de vedere al controlului fiscal şi aprobării restituirii de TVA în competenţa organelor fiscale din Marghita, deci şi a inculpatului O.D.
În luna august 2000, cu ocazia deplasării inculpatului la sediul firmei, după o discuţie introductivă în care a subliniat rolul său în controlarea financiară a firmei, evocând şi posibilitatea de a încheia actele de rambursare a TVA cu întârziere sau celeritate, a pretins şi primit de la administratorii acestei firme 1,5 % din fiecare sumă rambursată cu titlu de TVA, până în luna mai 2002.
Deşi inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, susţinând că de fapt martorul B.O. l-a ameninţat că o să-l aranjeze, declaraţia sa a fost combătută nu numai prin susţinerile martorului B.O., dar şi prin declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză: martorul B.S.G., P.S., S.E., T.L.
Deşi inculpatul a încercat să acrediteze ideea că de fapt (legat de infracţiunea de luare de mită referitor la SC L. SRL) a fost vorba de o înscenare din partea martorului B.O. care l-ar fi ameninţat că o să-l aranjeze, în momentul în care inculpatul a vrut să-l amendeze pentru că a constatat nereguli la firma SC L. SRL, arătând totodată că a adus la cunoştinţa superiorilor săi acest incident, dar este demn de reţinut faptul că dacă acest incident a existat, acesta a avut loc în cursul lunii iulie 2002, după cum afirmă martora B.I. şi martorul H.I. şi nicidecum în perioada: vara anului 2000, mai-iunie 2002, perioadă în care se reţine comiterea faptei de către inculpat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen, P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul O.D.
În apelul parchetului s-a solicitat condamnarea inculpatului şi pentru săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, de luare de mită, pentru care s-a dispus achitarea de către prima instanţă, aplicarea unei pedepse privative de libertate şi menţinerea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea inculpatului.
S-a susţinut că din probele de la dosar a rezultat vinovăţia inculpatului şi pentru comiterea celei de-a doua infracţiuni de luare de mită, constând în aceea că a pretins, în luna iulie 2002, suma de 12 milioane lei de la martorul L.E., şef fermă în cadrul SC M. SRL Marghita pentru a-i facilita aprobarea cu celeritate a cererii de rambursare de TVA.
Totodată, parchetul a susţinut că pedeapsa aplicată de prima instanţă este insuficientă pentru a-şi atinge scopul şi s-a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 861 C. pen., şi aplicarea unei pedepse privative de libertate.
S-a mai solicitat, prin acelaşi apel şi menţinerea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea inculpatului până la plata integrală a sumei cu privire la care s-a dispus confiscarea în folosul statului.
Inculpatul a solicitat desfiinţarea hotărârii apelate şi achitarea sa de sub învinuirea comiterii infracţiunilor sus-menţionate, ridicarea sechestrului asigurator asupra autoturismului şi restituirea sumelor de bani ridicate de la domiciliul său, întrucât este nevinovat, fiind victima unei înscenări din partea martorului B.O.
Prin Decizia penală nr. 42/ A din 22 februarie 2005, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu majoritate de voturi a admis apelurile declarate de P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea şi de inculpatul O.D. împotriva sentinţei penale nr. 351 din 30 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a desfiinţat-o în sensul că:
1) a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi de la 4 ani la 2 ani, după executarea pedepsei;
2) a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 861 şi 863 C. pen., şi în baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare pe durata prevăzută de art. 82 C. pen., şi i-a atras atenţia inculpatului conform dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen.;
3) a înlăturat dispoziţia privind ridicarea sechestrului asigurator şi a dispus menţinerea acestuia asupra autoturismului Dacia Super Nova, până la plata integrală a sumei de bani la plata căruia a fost obligat inculpatul conform dispoziţiilor art. 254 alin. (3) C. pen.;
4) a redus cuantumul numai cu privire la care s-a dispus confiscarea de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei;
5) a dispus restituirea în favoarea inculpatului a sumelor de 2500 dolari S.U.A., 1140 dolari S.U.A., 500 Euro şi 66.400 forinţi, depuse la B.N.R., sucursala Judeţeană Bihor şi ridicate de la domiciliul acestuia pe baza procesului verbal din dosarul de urmărire penală.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de control judiciar a constatat că în mod corect instanţa de fond l-a achitat pe inculpat de sub învinuirea comiterii infracţiunii de luare de mită, denunţată de martorul L.E., însuşi martorul denunţător apreciind că suma de 12 milioane lei solicitată de inculpat reprezenta de fapt contravaloarea muncii depuse de acesta pentru întocmirea corectă a actelor contabile şi a dosarului în vederea restituirii de TVA. Pe de altă parte s-a reţinut că inculpatul nu a avut nici o atribuţie în restituirea de TVA către firma al cărei angajat era martorul L.E., dosarul respectiv fiind repartizat unei colege de-a inculpatului, în speţă martorei M.F.
Privitor la infracţiunea de luare de mită de la patronii sau angajaţii firmei SC L. SRL, instanţa de control judiciar a constatat că această faptă este dovedită cu probele existente la dosar, chiar dacă inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, pe tot parcursul procesului penal.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că în baza probelor certe de la dosar, un rol de seamă l-au avut acele file xeroxate din caietul întocmit de martora P.S. (caiet, de altfel, dispărut în condiţii neelucidate) din care a rezultat că suma de bani încasată efectiv de inculpat şi care a făcut obiectul infracţiunii de luare de mită a fost de doar 38.500.000 lei. Totodată, constatând că inculpatul nu a plătit suma de bani cu privire la care s-a dispus confiscarea specială, a decis să fie menţinută măsura sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietatea acestuia, dar sumele de bani ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare de la locuinţa inculpatului a dispus a fi restituite proprietarului.
Împotriva sus-menţionatei decizii au declarat recurs D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul O.D., ambele părţi criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Astfel, D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., susţinând că hotărârea judecătorească este rezultatul unei grave erori de fapt, aspect reflectat în menţinerea soluţiei primei instanţe prin care s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită descrisă la primul punct din rechizitoriu şi respectiv, faptul că inculpatului i-au fost aplicate pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) S-a susţinut că în cauză inculpatul, în urma desfiinţării sentinţei penale pronunţate de instanţa de fond, trebuia să fie condamnat pentru săvârşirea ambelor infracţiuni de luare de mită, iar executarea pedepsei să aibă loc prin privare de libertate. De asemenea, s-a mai susţinut că în mod greşit s-a dispus reducerea cuantumului sumei cu privire la care s-a decis confiscarea (pentru fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriu) de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei. A conchis reprezentantul parchetului că în speţă se impune admiterea propriului recurs, desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului la câte o pedeapsă cu închisoarea în regim privativ de libertate pentru ambele infracţiuni descrise în rechizitoriu şi confiscarea în favoarea statului a sumei de 84.083.177 lei.
Inculpatul O.D. a invocat drept motive de recurs dispoziţiile art. 3859 pct. 12 şi 18 C. proc. pen., şi a solicitat admiterea propriului recurs, casarea deciziei pronunţată şi, pe fond, admiterea apelului declarat de acesta împotriva sentinţei primei instanţe, desfiinţarea acesteia în parte şi pe cale de consecinţă, în baza art. 10 alin. (1) lit. d), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., achitarea sa pentru fapta prevăzută la pct. 2 din rechizitoriu. Pe latură civilă a solicitat înlăturarea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului proprietate personală precum şi înlăturarea măsurii confiscării asupra sumelor de bani. A mai solicitat menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Examinând hotărârile atacate, în raport de criticile invocate, cât şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea (fost P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea) este întemeiat sub aspectul soluţionării laturii penale a cauzei şi cu privire la aplicarea măsurii privind confiscarea sumelor de bani ce au constituit obiecte ale infracţiunilor, iar recursul declarat de inculpat este nefondat pentru considerentele ce vor urma:
Atât instanţa de fond cât şi cea de control judiciar au realizat o greşită evaluare a criteriilor impuse de lege potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), împrejurare care a avut drept consecinţă individualizarea incorectă a pedepselor aplicate inculpatului O.D., mai ales în ce priveşte modalitatea de executare a acestora.
Astfel, pedepsele aplicate inculpatului trebuie să reprezinte nişte măsuri de constrângere eficiente, prin care dispoziţiile legii referitoare la scopul pedepsei să fie respectate, aşa cum sunt stipulate în art. 52 C. pen.
Înalta Curte constată că infracţiunile pentru care inculpatul O.D. a fost trimis în judecată: 2 fapte de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările prevăzute în Legea nr. 161/2003 prezintă un pericol sporit, evidenţiat din însăşi reglementarea specială prevăzută de legiuitor în textele Legii nr. 78/2000, ce prevăd un regim sancţionator mai drastic, iar soluţia de achitare a inculpatului pentru fapta de luare de mită descrisă la punctul 1 din rechizitoriu dispusă de prima instanţă şi menţinută de instanţa de control judiciar este vădit greşită.
Vinovăţia inculpatului în săvârşirea acestei infracţiuni este pe deplin dovedită cu declaraţiile martorilor L.E., B.E. şi K.E. date în faza de urmărire penală, precum şi cu declaraţia denunţătorului B.I.
Astfel, din declaraţia martorului L.E. rezultă că inculpatul i-a spus că „deşi a fost desemnată M.F., nu este nici o problemă", căci va veni şi el împreună cu aceasta şi vor soluţiona ei cererea de restituire a TVA-ului. În final, martorul declară că „susţin faptul că O.D. mi-a pretins 12 milioane lei pentru a efectua verificările care se impuneau faţă de cererea de restituire a TVA-ului şi pentru a completa şi efectua actele contabile, în baza cărora au solicitat restituirea TVA-ului".
Martora B.E. declară că „inspectorii fiscali s-au prezentat la sediul firmei pentru a verifica actele contabile care au stat la baza cererii formulate de către noi", afirmaţie regăsită şi în cuprinsul declaraţiei martorei K.E.
De remarcat este faptul că declaraţiile date de către martori în faza de urmărire penală se coroborează cu declaraţia denunţătorului B.I., ce a susţinut că nu a fost de acord cu plata sumei de 12 milioane lei pretinsă de inculpat pentru a soluţiona cererea de restituire a TVA-ului.
Deşi soluţia primei instanţe se bazează în exclusivitate pe declaraţiile de martori luate în faza de judecată, neacordându-se aceeaşi relevanţă depoziţiilor aceloraşi martori date în faza de urmărire penală, declaraţii retractate ulterior fără nici o justificare plauzibilă, se apreciază că, dublat de lipsa oricărui fundament motivaţional în privinţa formulării unui denunţ de către B.I. în ipoteza în care starea de fapt ar fi fost alta decât cea atestată de denunţător, instanţa de fond a procedat greşit acordând în mod nejustificat o mai mare importanţă declaraţiilor date în faza de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, iar prin coroborarea cărora să se atingă scopul suprem al aflării adevărului.
În speţă, declaraţiile date de către martori în faza de urmărire penală se coroborează cu declaraţia martorului, iar revenirea lor asupra acestor declaraţii este total nemotivată şi, prin urmare, trebuiau înlăturate de prima instanţă.
Cât priveşte încadrarea juridică a acestei fapte în textul încriminator al art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., în condiţiile în care inculpatul nu fusese delegat să efectueze verificări la SC M. SRL Marghita, este incontestabil faptul că O.D. a îndeplinit funcţia de referent la C.F.M. şi avea, printre alte obligaţii de serviciu şi aceea de control, putând aplica şi amenzi.
Procesele-verbale încheiate de acesta puteau constitui baza unei eventuale restituiri a TVA, aşa cum rezultă din fişa postului. Mai mult, atâta vreme cât legea nu distinge, este lipsit de relevanţă dacă actul pentru care se dă priveşte o îndatorire de serviciu specifică sau generală, mai ales dacă din ansamblul probator administrat s-a demonstrat, în mod cert, că inculpatul a efectuat verificări proprii acestor activităţi la SC M. SRL Marghita, aşa încât nu prezintă nici un fel de importanţă faptul că în speţă nu se emisese o delegare specială în acest scop.
Toate aceste aspecte au fost tratate cu superficialitate de instanţele anterioare şi, astfel, nu şi-au găsit reflectarea în modalitatea de executare a pedepselor, fapt ce a atras aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Or dacă instanţele anterioare ar fi analizat mai atent:
- contextul în care inculpatul a săvârşit faptele, care în calitatea sa de referent în cadrul C.F.M., aparţinând D.G.F.P. Bihor, în luna iulie 2002, a pretins martorului L.E., şef de fermă în cadrul SC M. SRL Marghita, suma de 12 milioane lei pentru a-l ajuta la întocmirea documentului şi la aprobarea cu celeritate a cererii de rambursare a TVA (fapta de la pct. 1 din rechizitoriu); iar de la reprezentanţii SC L.P. SRL Abram a pretins şi primit suma de 84.083.177 lei reprezentând 1,5 % din rambursările TVA pe perioada august 2000 – noiembrie 2001, pentru a verifica cu celeritate solicitările legate de rambursarea TVA;
- atitudinea procesuală constant nesinceră a acestui inculpat;
- perseverenţa în activitatea infracţională, fapte de acelaşi gen aflate în concurs real;
- valoarea deloc de neglijat a obiectului infracţiunilor de corupţie;
- sumele de bani luate efectiv de la denunţători ce ating cifre de ordinul zecilor de milioane, atunci ar fi avut în mod concret adevărata dimensiune a activităţii infracţionale a inculpatului O.D., iar singura cale de urmat era aceea a dispunerii unei măsuri de constrângere şi reeducare eficientă, prin care dispoziţiile art. 52 C. pen., referitor la scopul pedepsei prin care funcţia de exemplaritate să fie respectată.
De aceea, Înalta Curte constată că în cauză nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 861 sau 81 C. pen., aşa cum, în mod eronat a apreciat instanţa de fond şi apoi cea de control judiciar şi, pe cale de consecinţă, va casa în parte Decizia penală nr. 42/ A din 22 februarie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, precum şi sentinţa penală nr. 351 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor şi în rejudecare:
- în baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare prin schimbarea încadrării juridice îl va condamna pe inculpat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.;
- în baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare prin schimbarea încadrării juridice îl va condamna pe inculpat la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. Va dispune aplicarea pedepselor accesorii prevăzută de art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen., va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 71 C. pen.
Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestării preventive de la 9 octombrie 2002 la 26 noiembrie 2002.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., va dispune confiscarea de la inculpat, în favoarea statului a sumelor de 12.000.000 lei vechi şi respectiv de 84.083.177 lei vechi, sume ce au făcut obiecte ale infracţiunilor descrise la pct. 1 şi respectiv pct. 2 din rechizitoriu.
Va menţine restul dispoziţiilor deciziei penale atacate şi ale sentinţei penale apelate.
S-a constatat de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că instanţa de control judiciar a redus în mod nejustificat cuantumul sumei cu privire la care s-a dispus confiscarea de la 84.083.177 lei la 38.500.000 lei, reţinând în mod eronat, în exclusivitate, forţa probantă a filelor fotocopiate din caietul întocmit de martora P.S., fără să ţină cont de faptul că respectivele file, constituie, de fapt, un fragment de probaţiune şi nu un întreg ansamblu probatoriu.
Împrejurarea că acel cuantum al sumelor remise inculpatului este mult mai mare decât cel regăsit în filele de caiet existente la dosar (fiind de 84.083.177 lei) conform anexei din dosarul de urmărire penală, este dovedită de susţinerile, coroborate până la similitudine, înserate în cuprinsul declaraţiilor martorilor P.S., B.O. şi B.S.G. din faza de urmărire penală.
Pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea (fost P.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea), iar în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.D. şi va proceda conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea împotriva deciziei penale nr. 42/ A din 22 februarie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat O.D.
Casează Decizia penală atacată precum şi sentinţa penală nr. 351 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Bihor, numai cu privire la soluţionarea laturii penale a cauzei şi cu privire la aplicarea confiscării.
În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000 cu modificările ulterioare prin schimbarea încadrării juridice condamnă pe inculpatul O.D. la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, condamnă pe inculpatul O.D., prin schimbarea încadrării juridice, la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Aplică pedepsele accesorii prevăzute de art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen., dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 71 C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestării preventive de la 9 octombrie 2002 la 26 noiembrie 2002.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., confiscă de la inculpat, în favoarea statului, sumele de 12.000.000 lei vechi şi, respectiv 84.083.177 lei vechi, sume ce au format obiecte ale infracţiunilor.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei penale atacate şi ale sentinţei penale apelate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei penale sus-menţionate.
Obligă recurentul intimat inculpat să plătească suma de 120 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6944/2005. Penal. Art. 174 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6954/2005. Penal. întrerupere executare. Recurs → |
|---|
