ICCJ. Decizia nr. 1014/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1014/2006
Dosar nr. 23701/1/2005
(nr. vechi 7475/2005)
Şedinţa publică din 16 februarie 2006
deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A.I. împotriva deciziei penale nr. 290/ P pronunţat de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, la 22 noiembrie 2005, în dosarul nr. 1063/P/2005, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 397, pronunţatăla 27 septembrie 2005, în dosarul nr. 581/2005, Tribunalul Constanţa, secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul A.I., la 8 ani de închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie în forma prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
De asemenea, a fost condamnat, la 7 ani de închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) C. pen., inculpatul A.C.
Prin aceeaşi sentinţă s-a făcut, în cazul ambilor inculpaţi, aplicarea dispoziţiilor:
- art. 71 cu referire la art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.;
- art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), în temeiul cărora s-a dedus din pedepse perioada cuprinsă între 3 martie 2005 şi data pronunţării, în care inculpaţii s-au aflat în stare de reţinere şi apoi de arestare preventivă;
- art. 350 C. proc. pen., conform cărora a fost menţinută starea lor de arest şi
- art. 191 C. proc. pen., în sensul obligării inculpaţilor la plata către stat a cheltuielilor judiciare în valoare de câte 230 lei noi fiecare.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-au formulat pretenţii civile de către partea vătămată şi a dispus, conform art. 118 lit. d) C. pen., confiscarea de la fiecare dintre cei doi inculpaţi a câte unei sume de 185.000 lei.
Apelurile declarate ulterior de inculpaţi împotriva sentinţei au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 290/ P, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, la 22 noiembrie 2005, în dosarul nr. 1063/P/2005.
Prin Decizia amintită s-au dedus din nou din pedepsele aplicate perioadele, actualizate, în care inculpaţii s-au aflat în stare de reţinere şi respectiv de arest preventiv, a fost menţinută starea lor de arest şi au fost obligaţi la plata către stat a unor cheltuieli judiciare în valoare de câte 160 lei noi fiecare.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut, în esenţă că, în noaptea de 2 martie 2005, inculpatul A.C., care conducea un atelaj, în care se mai aflau inculpatul A.I. precum şi martorii N.C. şi C.G., s-a oferit să îl transporte şi pe H.M., care intenţiona să se deplaseze de la Constanţa până în oraşul Basarabi.
S-a mai reţinut că ulterior cei doi inculpaţi l-au deposedat prin violenţă pe H.M. de ceasul pe care îl avea la mână şi de portofelul în care avea 370.000 lei, cartea de identitate, permisul de circulaţie auto şi abonamentul C.F.R.
În urma respingerii apelurilor inculpatul A.I. a declarat, în termen legal, recurs cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu numărul (vechi) de dosar 7475/2005, iar apoi cu numărul de dosar 23701/1/2005.
În motivarea recursului s-a susţinut în esenţă că infracţiunea ar fi fost comisă exclusiv de inculpatul A.C., care ulterior a manipulat probatoriul de aşa natură încât să atragă, nejustificat, şi răspunderea penală a recurentului.
În declaraţia de recurs s-a mai invocat, în mod generic, posibilitatea administrării unor probe suplimentare, care să ateste nevinovăţia lui A.I.
Este de menţionat însă că ulterior, inclusiv cu ocazia dezbaterilor desfăşurate la 16 februarie 2005, recurentul nu a mai adus precizări cu privire la aceste aserţiuni, apărarea sa rezumându-se la a susţine că în speţă există neclarităţi în plan probatoriu care se impun a fi elucidate prin casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
De asemenea, nu au fost aduse făcute precizări suplimentare în legătură cu „alte aspecte lovite de nulitate prin călcarea codului penal şi a codului de procedură penală" amintite, tot generic, în declaraţia de recurs.
Având a se pronunţa asupra recursului astfel declarat, Curtea reţine că, prin natura lor, argumentele aduse în susţinerea acestuia corespund, sub aspect strict formal, prevederilor art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., în măsura în care au fost invocate încălcări ale dispoziţiilor Codului penal şi a Codului de procedură penală şi art. 3859 pct. 18 în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de suport probatoriu a situaţiei de fapt reţinute de instanţe.
Prin urmare aceste texte de lege pot fi avute in vedere in analizarea recursului, deşi nu au fost invocate în mod expres de către recurent.
Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reţine că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În acest sens, Curtea este de amintit că în cursul urmăririi penale inculpaţii au recunoscut comiterea tâlhăriei descriind în mod detaliat dinamica săvârşirii infracţiunii.
Din acest punct de vedere există o vădită concordanţă a respectivelor declaraţii cu acelea ale părţii vătămate şi mai ales cu depoziţiile martorilor N.C. şi C.G. care, audiaţi fiind de instanţa de fond au descris şi ei, în mod amănunţit, despre discuţia prealabilă, purtată de inculpaţi în limba romanes şi prin care au plănuit comiterea tâlhăriei, ca şi despre modul în care aceştia au acţionat ulterior pentru punerea în practică a rezoluţiei infracţionale.
În mod special sunt de reţinut relatările acestor martori conform cărora inculpatul A.C. a imobilizat mâna în care partea vătămată H.M. îşi ţinea portofelul, acest obiect fiind apoi smuls de către A.I., cel care, după abandonarea victimei, a procedat şi la numărarea banilor găsiţi în respectivul portofel.
În acest context probatoriu refuzul inculpaţilor de a mai recunoaşte în faţa instanţei de fond comiterea tâlhăriei este irelevantă, cu atât mai mult cu cât, chiar şi în respectiva declaraţie, A.C. a relatat că o parte din bunurile reclamate de H.M. vătămată au putut fi restituite de soţiile inculpaţilor „pentru că probabil i-au căzut părţii vătămate în căruţă".
Cel mai fluctuant în declaraţii a fost totuşi, de-a lungul procesului, inculpatul A.I. care, după recunoaşterea în cursul urmăririi penale a săvârşirii infracţiunii şi după contestarea, în faţa instanţei de fond, a comiterii oricărui act infracţional de către el sau de A.C., în susţinerea recursului a încercat să acrediteze o a treia variantă potrivit căreia tâlhăria a fost comisă exclusiv de respectivul coinculpat.
Dat fiind însă că această variantă este lipsită de suport probatoriu şi contrazisă vădit de dovezile deja administrate în cauză, Curtea reţine că situaţia de fapt avută în vedere de instanţe este întemeiată pe o corectă evaluare a situaţiei de fapt, ceea ce face inaplicabile în speţă prevederile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., invocate de recurent. În acelaşi timp, Curtea constată că în speţă nu îşi găsesc incidenţa nici alte motive de recurs dintre acelea care, potrivit art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu.
Este de menţionat că această apreciere a Curţii se referă şi la prevederile art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., în condiţiile în care recurentul nu a fost în măsură să argumenteze susţinerile potrivit cărora în cauză ar opera anumite motive de nulitate ca o consecinţă a unor pretinse încălcări ale Codului penal sau Codului de procedură penală.
Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără întrerupere, în stare de reţinere şi apoi de arestare preventivă cu începere de la 3 martie 2005 şi până la judecarea recursului, perioada menţionată va fi dedusă din durata pedepsei conform art. 38516 alin. (2), raportat la art.381 alin. (1) şi la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs, cu menţiunea că onorariul pentru avocatul desemnat din oficiu pentru asigurarea apărării acestuia se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.I. împotriva deciziei penale nr. 290/ P din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa.
Deduce, din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 3 martie 2005 la 16 februarie 2006.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 500 lei, cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1010/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1017/2006. Penal → |
|---|
