ICCJ. Decizia nr. 1425/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 459 din 2 noiembrie 2005 a Tribunalului Ialomița a fost condamnat inculpatul B.S., în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), la 6 ani închisoare.
S-au aplicat dispozițiile art. 71 și 64 C. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus prevenția de la 5 aprilie 2005 la zi.
Inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 23.600.000 lei vechi despăgubiri materiale și 25.000.000 lei vechi daune morale către partea civilă I.T.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în fapt, că la data de 4 aprilie 2005, inculpatul a fost transportat de către partea vătămată I.T. cu un taxi pe ruta Slobozia - Călărași și retur plătindu-i 700.000 lei de la plecarea în cursă, la înapoiere a cerut șoferului să-i înapoieze banii și fiind refuzat a aplicat acestuia lovituri cu pumnii, determinându-l în această modalitate, să îi dea toată suma pe care o încasase în acea zi, respectiv 1.850.000 lei vechi.
Urmare agresiunii, partea vătămată a suferit leziuni pentru care, prin actul medico - legal aflat la dosar, s-au stabilit ca necesare pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 994 din 13 decembrie 2005, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița a desființat, în parte, sentința primei instanțe și rejudecând a majorat pedeapsa la 9 ani închisoare, aplicând dispozițiile art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen.
Totodată, Curtea a respins apelul declarat de inculpat.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar primind criticile parchetului, a considerat că pedeapsa aplicată este prea blândă în raport cu pericolul social al faptei, cu împrejurările săvârșirii și cu persoana inculpatului.
S-a apreciat nefondată, critica inculpatului apelant în sensul greșitei individualizări a pedepsei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul B.S., care, invocând dispozițiile art. 3859alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a susținut că pedeapsa de 9 ani închisoare este prea severă solicitând reducerea ei.
Recursul declarat nu este întemeiat.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanțele au stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea, în noaptea de 4 aprilie 2004 a infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.
Probele administrate în cauză, respectiv declarațiile persoanei vătămate, declarațiile martorilor B.M., B.C. și M.P., precum și declarațiile inculpatului au confirmat că, la data arătată, prin violență făptuitorului l-a deposedat pe șoferul de taxi I.T. de suma de 1.850.000 lei după efectuarea unei curse.
Ca urmare a violențelor, partea vătămată a suferit leziuni traumatice pentru care prin actul medico - legal aflat la dosar s-au apreciat ca necesare pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale.
Referitor la pedeapsa principală de 9 ani închisoare, stabilită în apel, se constată că, la individualizarea ei, instanța de control judiciar a avut în mod corect în vedere, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pericolul social deosebit de grav al faptei, împrejurările săvârșirii ei, consecințele la care a fost expusă partea vătămată și persoana inculpatului, aflat în starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), primul termen al recidivei fiind constituit de pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și perversiune sexuală prin sentința penală nr. 352/1990 a Judecătoriei Oltenița, executate de la 18 iunie 1990 până la 14 aprilie 1995, când a fost liberat condiționat sancțiunea expirând de drept la 17 iunie 1999.
Se mai constată că, această pedeapsă, este de natură a asigura, conform art. 52 C. pen., prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și reintegrarea în comunitate a inculpatului.
întrucât au fost respectate aceste dispoziții legale, iar din examinarea actelor dosarului nu rezultă existența unor împrejurări care să justifice reducerea sancțiunii aplicate, critica recurentului, în sensul greșitei individualizări a pedepsei nu poate fi primită.
Față de considerentele arătate, constatând nefondat motivul de recurs invocat, și nerezultând cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) din același cod, urmează a respinge recursul declarat de inculpat cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
S-a dedus arestarea preventivă de la 5 aprilie 2005 la 6 martie 2006 și s-a stabilit ca onorariul pentru apărătorul din oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1426/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1401/2006. Penal → |
|---|
