ICCJ. Decizia nr. 1915/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1915/2006
Dosar nr. 23342/1/2005
(nr. vechi 7296/2005)
Şedinţa publică din 24 martie 2006
Asupra recursului de faţă,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 878/ F din 29 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5722/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2 alin. (2), raportat la alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.E.C., la pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de transport ilicit de droguri de mare risc. S-au aplicat prevederile art. 71 şi 64 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000. S-a dedus durata reţinerii de la 26 martie 2004.
În temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea cantităţii de 13,158 gr. heroină.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că la data de 25 martie 2004, inculpatul a fost surprins, în flagrant, având asupra sa 13,5 gr. heroină primită de la C.P., heroină ce trebuia transportată la o destinaţie indicată de acesta.
Audiat în cadrul cercetării judecătoreşti, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei.
Prin Decizia penală nr. 849/ A din 3 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat parţial sentinţa menţionată şi rejudecând în fond, a înlăturat aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, iar în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului în art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
A condamnat pe inculpatul S.E.C., la pedeapsa de un an închisoare, în baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus prevenţia de la 26 martie 2004 la 21 mai 2004. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei decizii, inculpatul S.E.C. a declarat recurs.
În principal, recurentul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 8 [(când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. (1) şi (2) şi pct. 12 C. proc. pen., când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni)], iar în subsidiar, cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 [(când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP))].
Recursul este nefondat.
Referitor la cazul prevăzut de art. 3859 pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.
Astfel, potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. pen., „Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului."
Alin. (2) al aceluiaşi articol, se referă la modalitatea de efectuare a expertizei în cazul în care este dispusă de organul de cercetare penală sau de instanţă.
Or, în speţă, inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, caz în care expertiza psihiatrică este obligatorie, iar instanţele de judecată nu au avut îndoieli cu privire la starea psihică a inculpatului, caz lăsat la aprecierea judecătorilor.
De altfel, însuşi inculpatul nu a susţinut că ar fi bolnav psihic şi nici apărarea sa (în instanţa de fond şi de apel) nu a cerut expertizarea psihică a acestuia. Actele medicale depuse au confirmat, doar, tratamentul medical de dezintoxicare (consecinţă a consumului de droguri de mare risc) pe care inculpatul îl urmează, dar nu şi existenţa unor boli psihice preexistente săvârşirii infracţiunilor.
Or, în acest caz nu poate fi vorba nici de o expertizare psihică obligatorie şi nici de necesitatea efectuării ei ca urmare a unor îndoieli a instanţelor asupra stării psihice a inculpatului.
Neîntemeiat este şi motivul de casare referitor la greşita condamnare a inculpatului, respectiv la neîntrunirea elementelor constitutive ale celor două infracţiuni pentru care a fost condamnat, deoarece în ambele cazuri există aceste elemente, atât sub aspect obiectiv cât şi sub aspectul laturii subiective.
Inculpatul a fost prins în flagrant în momentul în care transporta droguri de mare risc (heroină), iar deţinerea de asemenea droguri pentru consum propriu, de asemenea, a fost dovedită, inculpatul recunoscând săvârşirea ambelor fapte penale.
Cu privire la cazul de casare invocat, în subsidiar, caz prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este, de asemenea, incident în cauză, deoarece pedepsele au fost corect stabilite în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţele ţinând seama atât de gravitatea faptelor, cât şi de persoana inculpatului, infractor primar, sincer, cooperant, căruia i s-au recunoscut circumstanţe atenuante judiciare.
Pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare corespunde tuturor criteriilor de individualizare a pedepsei, aplicabile în cauză, astfel încât şi sub acest aspect, criticile formulate sunt nefondate.
Cu privire la aplicarea art. 81 C. pen., dispoziţiile alin. (3) al acestui articol, sunt clare şi prohibitive în acest sens.
Totodată, Înalta Curte observă că o reducere a pedepsei ar fi de natură să altereze scopul pedepsei prevăzute în art. 52 C. pen. (prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni).
În consecinţă, recursul declarat de inculpat urmează a fi respins, ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.E.C. împotriva deciziei penale nr. 849/ A din 3 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1893/2006. Penal. Plângere recurs. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1919/2006. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
