ICCJ. Decizia nr. 1974/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1974/2006
Dosar nr. 30043/1/2005
(nr. vechi 7738/2005)
Şedinţa publică din 28 martie 2006
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 260/ PI din 14 martie 2005, în temeiul art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.M., la 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În temeiul art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul U.D.M., la 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În temeiul art. 61 C. pen., a revocat liberarea condiţionată a inculpatului, pentru restul de pedeapsă de 172 zile închisoare neexecutat din pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 523 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Neamţ şi a dispus contopirea acestui rest de pedeapsă cu pedeapsa aplicată în prezentul dosar, în pedeapsa acea mai grea, aceea de 8 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 2 luni închisoare, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 2 luni închisoare.
A interzis ambilor inculpaţi exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În temeiul art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpaţilor, iar conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsă durata arestului executat începând cu data de 19 august 2004 la zi.
În temeiul art. 14 şi 346 C. proc. pen., a constatat recuperat prejudiciul cauzat părţii vătămate I.N.
În temeiul art. 118 lit. d) C. pen., a confiscat de la inculpaţi un cuţit cu lama de 22 cm cu mâner de plastic.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în noaptea de 18 august 2004, în jurul orelor 4,00, partea vătămată I.N. se deplasa pe Calea Aradului din Timişoara, cu scopul de a ajunge la o stână de ovine situată la marginea oraşului unde era angajat în calitate de cioban. În momentul în care a ajuns în dreptul terasei localului SC A.N. SRL, partea vătămată a fost întâmpinată de cei doi inculpaţi care, văzând că partea vătămată are asupra sa trei sacoşe, au hotărât să i le sustragă. Astfel, inculpatul U.D.M., înarmat cu un cuţit de cca. 20 cm, pe care l-a pus la gâtul victimei, ameninţând-o cu moartea în cazul refuzului de a le preda bagajele, timp în care inculpatul S.M., i-a smuls din mână una din sacoşe pe care a deşertat-o, în vederea alegerii bunurilor de valoare. Văzând hotărârea manifestată de cei doi inculpaţi partea vătămată nu s-a opus, astfel că aceştia şi-au ales din cele trei bagaje mai multe obiecte de îmbrăcăminte, suma de 220.000 lei, un telefon mobil şi un încărcător.
După alegerea acestor bunuri, inculpatul U.D.M. le-a depozitat în una din sacoşele părţii vătămate, pe care a însuşit-o, dând numitei G.A., care îi însoţea pe cei doi inculpaţi, după care au părăsit victima, nu înainte ca inculpatul S.M. să-i aplice o lovitură cu piciorul în stomac.
Cu prilejul reţinerii şi percheziţiei corporale efectuate asupra inculpatului organele de poliţie au găsit şi ridicat toate bunurile părţii vătămate, pe care le-au restituit pe bază de dovadă, astfel că aceasta nu se mai constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 5.000.000 lei, sumă care reprezenta valoarea totală a prejudiciului.
Împotriva sentinţei penale pronunţate de Tribunalul Timiş în termen legal au declarat apel inculpaţii U.D.M. şi S.M. criticând-o pentru netemeinicie, invocând ca motive împrejurarea că nu se fac vinovaţi de comiterea faptelor reţinute în sarcina lor, iar pe de altă parte pedepsele aplicate sunt prea aspre.
Verificându-se legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate s-a constatat că prima instanţă, pe baza probelor ce au fost administrate a reţinut în mod corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, făcând o corespunzătoare încadrare în dispoziţiile legale sus menţionate.
Apărările formulate de inculpaţi în sensul că nu ar fi comis faptele reţinute în sarcina lor, nu sunt întemeiate având în vedere că din probele administrate rezultă că partea vătămată a fost deposedată de către inculpaţi de o geantă conţinând mai multe lucruri personale prin ameninţarea cu un cuţit de inculpatul U.D.M., iar în momentul când aceştia intenţionau să plece de la locul faptei, partea vătămată insistând asupra restituirii bunurilor sale a fost lovită cu piciorul de către inculpatul S.M.
În consecinţă, vinovăţia inculpaţilor a fost stabilită în mod corect, iar la cuantumul pedepselor s-a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 şi următoarele C. pen., nefiind deci cazul unei noi individualizări.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 392/ A din 24 noiembrie 2005, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii S.M. şi U.D.M. împotriva sentinţei penale nr. 260/2005 a Tribunalului Timiş.
A fost dedusă perioada arestării preventive pentru fiecare inculpat de la 14 martie 2005 la zi şi a fost menţinută starea de arest a apelanţilor.
Apelanţii inculpaţi au fost obligaţi să plătească câte 250 RON, fiecare, cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs inculpaţii S.M. şi U.D.M.
Prin motivele scrise de recurs, inculpatul U.D.M. a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în cauză susţinând că acestea sunt lovite de nulitate absolută, în raport de faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât, deşi cei doi inculpaţi aveau interese contrare, au beneficiat de serviciile unui singur apărător.
Ambii recurenţi, pe de altă parte, cu prilejul dezbaterii recursurilor, au susţinut că nu a săvârşit infracţiunea de tâlhărie, având în vedere că nu au exercitat violenţe, nici fizice, nici psihice asupra părţii vătămate, solicitând schimbarea încadrării juridice dată faptei în furt calificat.
În subsidiar, inculpaţii au solicitat redozarea pedepselor aplicate pe care le consideră prea severe, în raport de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi circumstanţele lor personale.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpaţi şi, respectiv, prin prisma cazurilor de casare, prevăzute de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen. (când urmărirea penală sau judecata au avut loc în lipsa apărătorului când prezenţa acestuia era obligatorie), aplicabil motivului de recurs invocat de inculpatul U.D.M. cu privire la faptul că având interese contrare, cei doi recurenţi au beneficiat de serviciile unui singur avocat desemnat din oficiu, art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., referitor la greşita încadrare juridică dată faptei, şi art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., referitor la greşita individualizare a pedepsei aplicate, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate, soluţiile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice.
Într-adevăr, în situaţia în care mai mulţi inculpaţi cu interese contrare în cauză sunt asistaţi de acelaşi avocat desemnat din oficiu, actele efectuate pe parcursul urmăririi penale, cât şi pe parcursul judecăţii sunt lovite de nulitate în condiţiile art. 197 alin. (2) C. pen., împrejurare care echivalează cu neasistarea acestora de către apărător, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie.
În speţă, se constată că dreptul la apărare al recurenţilor nu a fost încălcat, aceştia beneficiind de toate prerogativele reale ale acestui drept, fiind respectate atât dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., cât şi dispoziţiile art. 39 şi 44 din Legea nr. 51/1995 care stipulează că avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu, fără să poată asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză.
Astfel, din verificarea actelor şi lucrărilor efectuate în cauză rezultă că recurenţii inculpaţi, într-adevăr, pe parcursul urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii au fost asistaţi de un singur apărător desemnat din oficiu, însă totodată, se constată că aceştia nu au avut interese contrare în cauză.
În declaraţiile date, pe parcursul procesului penal, recurenţii au arătat constant, că nu au comis infracţiunea de tâlhărie, faptele lor reducându-se doar la ridicarea sacoşei părţii vătămate de lângă tomberonul de care acesta a rezemat-o, pe care şi-au însuşit-o, împărţind între ei bunurile aflate în interior.
Mai mult decât atât, cu prilejul dezbaterilor în faţa primei instanţe, apărătorul desemnat din oficiu a solicitat pentru ambii recurenţi-inculpaţi, achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar până la momentul pronunţării sentinţei inculpaţii nu au învederat că le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare.
Ulterior, instanţa de apel, în raport de motivele de apel invocate, printre care figura şi cel referitor la încălcarea dreptului la apărare, a desemnat câte un apărător din oficiu pentru fiecare dintre aceştia.
Înalta Curte constată, de asemenea, că nici cel de al doilea motiv de recurs invocat de inculpaţi, referitor la greşita încadrare juridică dată faptei nu este fondat.
Corect a reţinut instanţa de fond, situaţie menţinută şi de instanţa de apel, că fapta inculpaţilor S.M. şi U.D.M., care în noaptea de 18 august 2004, prin violenţă au deposedat pe partea vătămată, I.N., de geanta în care se aflau bunuri şi o sumă de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. proc. pen.
Partea vătămată a declarat constant că inculpatul U.D.M. a ameninţat-o cu un cuţit pentru a o determina să-i înmâneze geanta, iar la insistenţele acesteia de a i se restitui bunurile sustrase, inculpatul S.M. a lovit-o cu piciorul.
Inculpaţii au fost însoţiţi de martora G.A., care în declaraţiile date în faza de urmărire penală a descris modul de săvârşire a infracţiunii de tâlhărie de către cei doi recurenţi, declaraţia acestei martore coroborându-se cu cele ale părţii vătămate.
După cum s-a arătat anterior, inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, încercând să acrediteze ideea că au găsit geanta pe stradă, lângă pubelele de gunoi, geantă pe care şi-au însuşit-o.
Apărarea recurenţilor inculpaţi a fost înlăturată din ansamblul probator administrat în cauză, ca fiind făcută pro causa în vederea diminuării răspunderii penale a acestora, în condiţiile în care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Înalta Curte apreciază că din probele administrate în cauză rezultă, mai presus de orice îndoială, că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de tâlhărie, astfel că în mod corect s-a dispus condamnarea acestora la pedepse cu închisoare.
Se constată că şi pedepsele aplicate au fost judicios individualizate, cu respectarea criteriilor penale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
La stabilirea pedepselor, care au fost de altfel orientate spre minimul special prevăzut de lege, au fost avute în vedere gradul de pericol social sporit al infracţiunii comise care rezultă din modul de acţionare şi împrejurările săvârşirii (de două persoane împreună, într-un loc public, pe timpul nopţii şi prin ameninţare cu un cuţit), precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor care sunt tineri, antecedentele penale ale acestora (inculpatul U.D.M. fiind recidivist postcondamnatoriu), precum şi atitudinea procesuală a recurenţilor care nu au recunoscut comiterea faptei în pofida probelor care au făcut dovada vinovăţiei acestora.
Înalta Curte apreciază că pedepsele aplicate corespund, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului scop, educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, în raport de aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi.
Conform art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din durata pedepselor aplicate, durata arestării preventive de la 19 august 2004 la zi pentru fiecare inculpat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S.M. şi U.D.M. împotriva deciziei penale nr. 392/ A din 24 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul arestării preventive de4 la 19 august 2004 la 28 martie 2006 pentru fiecare inculpat.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 220 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1926/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1979/2006. Penal → |
|---|
