ICCJ. Decizia nr. 2336/2006. Penal
| Comentarii |
|
Pe data de 17 iunie 2005, petiționarul M.M. a adresat o plângere penală Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), față de magistrații judecători M.C., T.A. și F.A., de la Judecătoria Craiova.
Pentru susținerea plângerii, petiționarul a învederat faptul că magistrații cu intenție, și-au încălcat atribuțiile de serviciu prevăzute în Legea nr. 303/2004, pronunțând unele hotărâri judecătorești prin care i s-au adus atingere intereselor personale.
Constatându-se că în cauză nu au fost identificate fapte sau împrejurări de natură a contura elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, prin rezoluția nr. 194/P/2005, din 5 iulie 2005 parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 228 alin. (5), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii M.C., T.A. și F.A., pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Nemulțumit de soluția procurorului petiționarul a formulat plângere la conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, care prin rezoluția nr. 3295/II/2 din 17 august 2005 a respins-o, ca neîntemeiată, apreciind că nu se impune infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.
în conformitate cu dispozițiile art. 2781C. proc. pen., petiționarul s-a adresat cu o plângere Curții de Apel Craiova, solicitând desființarea rezoluției nr. 194/P/2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și trimiterea dosarului la această unitate în vederea continuării cercetărilor și tragerii la răspundere penală a magistraților.
Prin sentința penală nr. 89 din 14 octombrie 2005, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului, menținând rezoluția atacată, cu motivarea că din probele administrate rezultă că făptuitorii și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea.
împotriva sentinței penale sus-arătate a declarat recurs petiționarul, susținând că cei trei magistrați au încălcat grav legea cu prilejul judecării dosarelor civile în care este parte, aducându-i grave prejudicii, motiv pentru care se impunea trimiterea lor în judecată.
înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza potrivit art. 3859alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
în vederea realizării obiectului urmăririi penale astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat prin unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.
în anumite situații actele premergătoare, având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.
în raport de această împrejurare nejustificându-se începerea urmăririi penale și respectiv declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului se dispune neînceperea urmăririi penale.
Examinând cauza sub acest aspect și constatând că nu se relevă indicii ale săvârșirii unei infracțiuni, în mod judicios, prima instanță a dispus în sensul respingerii plângerii și implicit în sensul menținerii soluției de neîncepere a urmăririi penale.
într-adevăr, suspendând cauzele civile în care petiționarul era parte, respingând unele probe considerate a fi inutile cauzei sau respingând cererile de recuzare, magistrații nu au făcut altceva decât să efectueze acte de competența lor, atribuite prin lege, fără însă a se putea reține în sarcina lor vreun abuz care să fi vătămat interesele petiționarei.
Așa fiind, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.M.
Au fost văzute și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2337/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2335/2006. Penal → |
|---|
