ICCJ. Decizia nr. 2500/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2500/2006
Dosar nr. 4203/1/2006
Şedinţa publică din 17 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 845 din 23 noiembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 9123/2003, Tribunalul Iaşi, în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i), art. 176 lit. c), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe inculpatul T.D. la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 6 luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
S-au aplicat prevederile art. 71 şi 64 C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului, iar conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 20 martie 2003 la 23 noiembrie 2004.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă de 5.532.442 lei, cheltuieli de spitalizare a părţii vătămate, către partea civilă C.A.S. Iaşi şi la 14,80 dolari S.U.A. către Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Iaşi.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă G.R.P.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că la data de 1 august 2002, în jurul orelor 11,00, în timp ce se afla, împreună cu O.B. pe banca din faţa locuinţei inculpatului T.D. din Iaşi, judeţul Ilfov, partea vătămată G.P., inculpatul le-a pus în vedere să se ridice de pe bancă, întrucât aceasta este proprietatea lui. Partea vătămată i-a spus inculpatului că vor pleca imediat, dar inculpatul l-a lovit cu pumnul în spate, iar când acesta s-a ridicat pentru a para loviturile, inculpatul a scos un cuţit, aplicându-i două lovituri de cuţit în zona toraco-abdominală. Conform certificatului medico-legal, G.P. a prezentat cicatrice post plagă penetrantă hemitorace stâng şi cicatrice post plagă tăiată iliacă stângă, precum şi hidropneumotorax stâng, leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu corp tăietor înţepător, care pot data din 1 august 2002, şi care necesită 25-27 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, viaţa fiindu-i pusă în primejdie.
Prin Decizia penală nr. 25 din 7 februarie 2006, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a administrat multiple probe pe care le-a apreciat conform art. 63 C. proc. pen., stabilind corect vinovăţia inculpatului. Expertiza medico-legală psihiatrică a constatat că inculpatul prezintă diagnosticul de personalitate de tip antisocial, dar îşi păstrează capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale, având discernământul păstrat.
Totodată, s-a reţinut de către instanţa de apel că inculpatul a avut o atitudine nesinceră, o poziţie procesuală necorespunzătoare şi a sfidat constant autorităţile judiciare.
Astfel, la urmărirea penală inculpatul a negat săvârşirea faptei, susţinând că doar a împins partea vătămată care în cădere s-ar fi lovit de o ţeavă. Ulterior, a încercat să acrediteze faptul că a lovit victima, dar ca ripostă la loviturile acesteia şi a refuzului de a se ridica de pe bancă. Referitor la pedeapsă, Curtea de apel a reţinut că a fost corect individualizată în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs inculpatul.
Recursul vizează cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. (când s-a comis o eroare gravă de fapt), solicitându-se rejudecarea cauzei şi administrarea de probe noi, întrucât victima a fost cel care a provocat incidentul, fiind agresiv şi refuzând să plece de pe banca inculpatului.
Examinând recursul, Înalta Curte constată că acest caz de casare nu este incident în cauză.
Astfel, instanţele au reţinut corect situaţia de fapt pe baza declaraţiilor părţii vătămate, a martorilor oculari, a actelor medico-legale şi chiar a recunoaşterii parţiale a inculpatului, stabilind judicios atât existenţa faptei cât şi vinovăţia persoanei care a săvârşit-o.
Totodată, s-a constatat că inculpatul este recidivist în condiţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), fiind anterior condamnat, la 7 ani închisoare tot, pentru săvârşirea unei tentative de omor, prin sentinţa penală nr. 10 din 4 martie 1993 a Tribunalului judeţean Iaşi, rămasă definitivă.
De asemenea, Înalta Curte reţine că inculpatul are păstrat discernământul, medicii psihiatri constatând, prin expertiza medico-legală psihiatrică, existenţa capacităţii psihice de apreciere critică a conţinutului şi a consecinţelor faptelor sale.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei (în faza urmăririi penale), ulterior a refuzat să dea declaraţii, formulând cereri de recuzare a completului de judecată, cereri respinse, pentru ca, în final, să ceară reaudierea tuturor martorilor audiaţi în absenţa sa, absenţă datorată propriei comportări necorespunzătoare faţă de instanţa de judecată.
Prin cererile trimise din penitenciar a susţinut că incidentul ar fi fost provocat de partea vătămată, iar el s-a apărat.
Înalta Curte reţine că această apărare nu a fost dovedită de inculpat cu nici o probă, comportarea inculpatului fiind aceea de obstrucţionare a justiţiei prin tergiversarea cauzei, prezentarea unei situaţii de fapt nereale, formularea unor cereri de recuzare respinse, ca nefondate, refuzul de a da declaraţii şi printr-o atitudine necorespunzătoare faţă de instanţele de judecată.
Or, potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Întrucât asemenea fapte sau împrejurări relatate de inculpat în cererile adresate tuturor instanţelor nu pot fi coroborate cu alte probe, apărarea, de altfel contradictorie, a inculpatului (prima, în sensul că nu a săvârşit fapta, iar a doua că ar fi fost provocat de partea vătămată) nu poate servi la descoperirea adevărului.
Ţinând seama de aceste împrejurări, precum şi de administrarea legală şi completă a probelor de către prima instanţă (soluţie menţinută în apel), Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, recurs prin care acesta intenţionează doar să împiedice aflarea adevărului şi să se sustragă răspunderii penale, tergiversând soluţionarea cauzei, iar nu stabilirea adevăratei situaţii de fapt, care îi este defavorabilă.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsă timpul arestării preventive de la 20 martie 2003 la 17 aprilie 2006.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 220 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.D. împotriva deciziei penale nr. 25 din 7 februarie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 20 martie 2003 la 17 aprilie 2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 220 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2479/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2502/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
