ICCJ. Decizia nr. 2577/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2577/2006
Dosar nr. 32613/3/2005
Şedinţa publică din 19 aprilie 2006
Examinând recursul de faţă, constată:
Prin sentinţa penală nr. 1638 din 20 decembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus condamnarea inculpatului A.Şt.D., în baza art. 11 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice conform art. 334 C. proc. pen., din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Conform art. 864 C. pen., s-a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani şi 3 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1723/2003 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti şi s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată în cauză, urmând ca în total inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani şi 3 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a), b) şi e) C. pen.
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestării preventive de la 7 octombrie 2003 la 28 noiembrie 2003 şi de la 13 iulie 2005 la zi.
S-a luat act că partea vătămată P.D. nu are pretenţii civile faţă de inculpat.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 4.000.000 lei de la inculpat.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 4 iulie 2005, în jurul orei 21,00, pe stradă, inculpatul a sustras de la partea vătămată P.D., pe care a ameninţat-o că o va tăia cu cuţitul, un telefon mobil şi un lănţişor din aur.
Ulterior, inculpatul a vândut telefonul cu suma de 1.000.000 lei, martorei B.G. şi lănţişorul, cu suma de 3.000.000 lei, martorului N.M.
Bunurile au fost restituite părţii vătămate, care nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat.
Instanţa a reţinut că încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu în dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., nu este corectă, întrucât inculpatul nu a avut cuţitul asupra sa, astfel încâtdispoziţiile art. 21 lit. b) C. proc., pen., nu sunt incidente în cauză.
S-a reţinut că, întrucât infracţiunea a fost comisă în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani şi 3 luni, aplicată prin sentinţa penală nr. 1723/2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, sunt incidente dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., referitoare la recidiva postcondamnatorie.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul ridicat de pericol social, împrejurările în care aceasta a fost comisă, dar şi datele personale ale inculpatului.
Instanţa a mai reţinut că săvârşirea infracţiunii dedusă judecăţii, în cursul termenului de încercare atrage conform art. 864 C. pen., revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei şi constituie prim termen al recidivei post condamnatorii şi executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 81/ A din 1 februarie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, a menţinut starea de arest, a dedus la zi arestarea preventivă şi l-a obligat pe apelant la plata cheltuielilor judiciare către stat.
S-a reţinut că este nefondată critica formulată de inculpat referitor la individualizarea pedepsei, apreciindu-se că instanţa a dat dovadă de clemenţă aplicând o pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege, deşi infracţiunea a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie.
Analizând cauza şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că sentinţa este legală şi temeinică, neexistând motive care să impună desfiinţarea acesteia.
Inculpatul a declarat recurs, în motivarea căruia a susţinut în principal, că s-a dat faptei o încadrare juridică greşită întrucât nu a sustras bunurile prin violenţă şi ca atare, fapta constituie furt şi nu tâlhărie.
În subsidiar, s-a susţinut că pedeapsa aplicată este prea aspră.
Recursul îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi, respectiv 14 C. proc. pen., dar nu este fondat.
Astfel, nu este întemeiată susţinerea că este greşită încadrarea juridică dată faptei în infracţiunea de tâlhărie.
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie tâlhărie nu numai furtul comis prin întrebuinţarea de violenţe ci şi cel săvârşit prin întrebuinţarea de ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
În speţă, din probele administrate rezultă că pentru a intra în posesia bunurilor, inculpatul a ameninţat partea vătămată că o va tăia cu cuţitul dacă nu i le dă.
Acest mod de a acţiona intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, fiind una din acţiunile alternative adiacente acţiunii de furt prin care se realizează elementul material al infracţiunii complexe, prevăzute de art. 211 C. pen.
Împrejurarea că inculpatul nu avea efectiv cuţit asupra sa nu prezintă relevanţă doar sub aspectul existenţei elementului circumstanţial agravant prevăzut de alin. (21) care, în mod corect nu a fost reţinut şi nu asupra existenţei infracţiunii de tâlhărie, simpla ameninţare cu folosirea cuţitului fiind suficientă pentru realizarea condiţiilor prevăzute de textul incriminator.
Curtea apreciază că nu este întemeiată nici critica referitoare la individualizarea pedepsei în condiţiile în care, pentru infracţiunea comisă s-a stabilit o pedeapsă la limita minimă prevăzută de lege şi nu există nici o împrejurare care să justifice reţinerea unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.
Constatând din examinarea cauzei că nu există nici motive de casare care să poată fi luate în considerare din oficiu, Curtea va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va deduce la zi durata arestării preventive.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.Şt.D. împotriva deciziei penale nr. 81/ A din data de 1 februarie 2006 a Curţii de ApelBucureşti, secţia a II a penală si pentru cauze cu minori si de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii si arestării preventive de la 07 octombrie 2003 la 28 noiembrie 2003 si de la 13 iulie 2005 la 19 aprilie 2006.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 220 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2554/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2579/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
