ICCJ. Decizia nr. 2811/2006. Penal. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (art. 271 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2811/2006
Dosar nr. 1883/1/2006
Şedinţa publică din 4 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 379/2005 a Judecătoriei Turda s-a dispus condamnarea inculpatului P.I., la pedeapsa de o lună închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) raportat la art. 74 lit. e) C. pen., urmare a schimbării încadrării juridice din art. 271 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 7 din Legea 543/2002 a fost revocat beneficiul graţierii condiţionate a pedepselor de 8 luni închisoare şi 6 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 424/2002 a Judecătoriei Turda.
Conform art. 33 lit. a) C. pen., s-a constatat că cele două infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepsele de 8 luni şi de 6 luni închisoare au fost săvârşite în concurs real şi în baza art. 34 lit. b) C. pen., pedepsele au fost contopite, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 8 luni închisoare, alături de pedeapsa de 1 lună închisoare aplicată prin sentinţă, în final 9 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea prevederilor art. 71 şi 64 C. pen.
Au fost respinse pretenţiile civile ale părţii vătămate.
A fost obligat inculpatul să plătească 1.200.000 lei vechi cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, în fapt, că în data de 28 mai 2004, executorul judecătoresc s-a deplasat în satul Făgetu Ierii însoţit de expertul V.V., pentru a pune în executare sentinţa civilă nr. 5245/1998 a Judecătoriei Turda, definitivă şi irevocabilă conform deciziei civile nr. 2208/1999 a Curţii de Apel Cluj.
Executorul judecătoresc urma să o pună în posesie pe partea vătămată L.L. cu terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. 807/1993 şi în adeverinţa nr. 157/1991 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 a comunei Iara.
Au fost efectuate măsurători, s-au aşezat ţăruşi pentru delimitare, după care inculpatul P.I. a scos ţăruşii din pământ, afirmând că va folosi în continuare acel teren, pentru că este proprietatea lui.
Între inculpat şi partea vătămată există o stare conflictuală veche generată de dreptul pe care fiecare l-a invocat asupra terenului menţionat, dat în urma proceselor civile s-a consfinţit dreptul de proprietate al părţii vătămate.
Prin sentinţa penală nr. 424/2002 a Judecătoriei Turda, inculpatul a mai fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, prevăzută de art. 271 alin. (1) teza Ii la pedeapsa de 8 luni închisoare şi pentru aceeaşi infracţiune prevăzută de art. 271 alin. ultim teza II, la pedeapsa de 6 luni închisoare, ambele pedepse fiind graţiate în baza Legii nr. 543/2002.
Întrucât infracţiune din 28 mai 2004 a fost comisă în termenul graţierii condiţionate a celor două pedepse, instanţa de fonda a făcut aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 şi a reţinut şi incidenţa prevederilor art. 37 lit. a) C. pen., privind recidiva postcondamnatorie şi nu ale art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), privind recidiva postexecutorie.
În considerentele sentinţei, prima instanţa a mai făcut referiri la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, precum şi la latura civilă a cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul P.I., fără a indica motivele de nelegalitate ori netemeinicie, iar în şedinţa publică din 10 octombrie 2005 a solicitat achitarea sa, întrucât nu conştientizează gradul de pericol social al faptelor.
Prin Decizia penală nr. 427 din 10 octombrie 2005 a Tribunalului Cluj a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.I., acesta fiind obligat să plătească în favoarea statului suma de 100 lei noi (RON), reprezentând cheltuieli judiciare.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că prima instanţă a stabilit o stare de fapt corectă, în raport cu probele administrate, a căror analiză a relevat justeţea soluţiei sub aspectul existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului în comiterea ei. De asemenea, pedeapsa aplicată a fost adecvată gravităţii faptei comise.
Reţinerea atitudinii inculpatului de negare a corectitudinii hotărârilor civile pronunţate în litigiile dintre el şi partea vătămată ca şi circumstanţă atenuantă a fost considerată de tribunal ca fiind incorectă, de natură să încurajeze comiterea unor astfel de infracţiuni, însă nu a putut fi înlăturată în apelul inculpatului, pentru a nu i se crea o situaţie mai grea în propria lui cale de atac, conform arat. 372 C. proc. pen.
O astfel de atitudine nu constituie o scuză pentru comiterea infracţiunii, nu are relevanţă în stabilirea vinovăţiei, cât timp din probele administrate a reieşit că a acţionat cu intenţie şi ea singură nu constituie un motiv suficient pentru a considera că discernământul inculpatului ar fi afectat, câtă vreme nu se coroborează cu acte medicale sau alte date din care să reiasă că şi în alte împrejurări inculpatul a avut un comportament ieşit din limita a ceea ce se consideră normal, date care ar fi putut justifica administrarea probei expertizei psihiatrice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea acesteia împreună cu hotărârea instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Turda, sau în subsidiar, achitarea inculpatului de sub învinuirea de a fi săvârşit infracţiune de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen.
În motivele de recurs s-a arătat că la prima instanţă inculpatul a fost lipsit de dreptul la apărare, cu toate că instanţa la termenul din 12 ianuarie 2005 a apreciat că datorită vârstei înaintată a inculpatului este necesară numirea unui avocat din oficiu, întrucât acesta nu-şi poate face singur apărarea.
Printre cazurile prevăzute de art. 171 alin. (2) C. proc. pen., pentru asigurarea obligatorie a asistenţei juridice este prevăzut şi acela în care instanţa apreciază că inculpatul nu-şi poate face singur apărarea, situaţie în raport cu care, faptul că datorită opoziţiei inculpatului de a-i fi desemnat un apărător din oficiu, cauza s-a judecat fără acest apărător, duce la nulitatea absolută a hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
În susţinerea soluţiei de achitare, inculpatul a arătat că punerea în posesie de către executorul judecătoresc s-a făcut pe un alt teren decât cel cu privire la care părţile erau în litigiu şi acesta a considerat că punerea în posesie este abuzivă, context în care s-a opus la executare.
Prin Decizia penală nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 18097/2005, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 427 din 10 octombrie 2005 a Tribunalului Cluj, acesta fiind obligat să plătească în favoarea statului suma de 50 RON cheltuieli judiciare.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, că în ceea ce priveşte motivul de nulitate absolută invocat, prin prisma dispoziţiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu este fondat, întrucât la termenul din 12 ianuarie 2005 nu instanţa a fost cea care a apreciat că inculpatul nu-şi poate face singur apărarea ci a existat doar o solicitare a parchetului în acest sens, ce a fost respinsă de instanţă datorită opoziţiei inculpatului, care a arătat că este în măsură să-şi facă singur apărările şi se opune acordării unui termen în vederea desemnării unui apărător din oficiu.
În această situaţie, asistenţa juridică nefiind obligatorie, judecarea cauzei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor privind asigurarea dreptului la apărare a inculpatului.
Pe de altă parte, în cursul procesului inculpatul a dovedit că-şi poate face singur apărările, aspect ce rezultă din scriptele depuse la dosar şi din modul în care acesta s-a comportat pe toată durate procesului penal.
Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi în faza de cercetare judecătorească, instanţa de fond şi instanţa de apel au stabilit în mod corect că la data de 28 mai 2004, atunci când executorul judecătoresc s-a deplasat în localitatea Făgetul Ierii pentru a pune în executare sentinţa nr. 5245/1998 a Judecătoriei Turda, hotărâre definitivă şi irevocabilă şi investită cu formulă executorie, pentru a pune în posesie pe partea vătămată L.L. cu terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. 807/1993 eliberat de Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 a comunei Iara şi s-au efectuat măsurători, aplicându-se ţăruşii pentru delimitarea terenului, inculpatul a scos ţăruşii din pământ, afirmând că va folosi în continuare acest teren.
Cu acelaşi teren partea vătămată a mai fost pusă în posesie conform hotărârii judecătoreşti amintite ca urmare a nerespectării căreia, inculpatul a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 424/2002 a Judecătoriei Turda la o pedeapsă de 8 luni închisoare, în raport cu care se află în stare de recidivă postexecutorie.
Faptul că inculpatul nu recunoaşte dreptul părţii vătămate de a ocupa terenul în litigiu, este lipsit de relevanţă în condiţiile în care acesta a recunoscut că într-adevăr după punerea în executare a scos ţăruşii ce delimitau acest teren pe care expertul şi executorul l-au identificat, conform hotărârii judecătoreşti ce a constituit titlu executoriu.
Vinovăţia inculpatului a fost dovedită şi prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, ale părţii vătămate, ale executorului şi expertului ce au participat la identificare şi prin urmare şi sub acest aspect recursul declarat în cauză este nefondat.
Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge recursul inculpatului.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.I., solicitând achitarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 271 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
În motivarea recursului, inculpatul a arătat că s-a aflat în eroare de fapt în momentul săvârşirii infracţiunii, considerând că instanţele au greşit atunci când au reţinut că ar fi negat corectitudinea hotărârilor civile pronunţate în litigiile dintre el şi partea vătămată, deoarece susţinerea sa constantă a fost aceea că procesele dintre el şi partea vătămată s-au purtat pentru un cu totul alt teren şi că executorul judecătoresc nu este în măsură să facă punerea în posesie pentru partea vătămată pe terenul pe care îl are moştenire şi pentru care are o sentinţă definitivă şi irevocabilă că i se atribuie lui.
Ceea ce este relevant, este reprezentarea psihică a sa care a considerat că punerea în posesie este abuzivă. Atâta vreme cât practica judiciară în materie a statuat că nu există infracţiune de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti dacă se pune în executare o hotărâre care ulterior este desfiinţată sau dacă executarea însăşi este abuzivă, în aceeaşi ordine de idei nu constituie infracţiune fapta inculpatului care în momentul săvârşirii infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti a considerat că se pune în executare o sentinţă care vizează cu totul alt teren şi că executorul comite un abuz.
La dosarul cauzei a fost depuse cereri din partea intimatei părţi vătămate de imposibilitate de prezentare pentru termenele de judecată de la 23 martie 2006 şi 4 mai 2006, precum şi fotocopiile unor înscrisuri.
Totodată, inculpatul a depus la dosar un memoriu la care a anexat fotocopiile unor înscrisuri.
La termenul de astăzi, procurorul, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de inculpat, deoarece acesta a fost exercitat împotriva unei hotărâri definitive, prin care a fost soluţionată deja calea ordinară a recursului declarată de inculpat, în consecinţă, inculpatul formulând recurs la recurs.
Concluziile apărătorului inculpatului şi poziţia acestuia, din ultimul cuvânt au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei instanţei de recurs, faţă de excepţia pusă în discuţie, Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta.
În conformitate cu art. 3851 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Din analiza cauzei a rezultat că prima instanţă, Judecătoria Turda a soluţionat cauza pe fond prin sentinţa penală nr. 379/2005, în condiţiile arătate, hotărâre ce a fost atacată cu apel de către inculpat, apel soluţionat prin Decizia penală nr. 427 din 10 octombrie 2005 a Tribunalului Cluj. Hotărârea instanţei de apel, la rândul ei a fost atacată cu recurs de către inculpat, recurs soluţionat prin Decizia penală nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Împotriva acestei din urmă decizii, inculpatul P.I. a declarat recurs ce face obiectul prezentei cauze.
Aşadar, Decizia atacată de către inculpat a fost pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de recurs, iar nu ca instanţă de apel.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că exercitarea în cauză, de către inculpat din nou a căii ordinare a recursului împotriva unei decizii pronunţate în recurs, ce are caracter definitiv, atrage inadmisibilitatea recursului declarat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva deciziei penale nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva deciziei penale nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON (2.200.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2808/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2815/2006. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
