ICCJ. Decizia nr. 2901/2006. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2901/2006
Dosar nr. 36572/2/2005
Şedinţa publică din 8 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1339 din 4 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 2604/2005, s-a dispus condamnarea inculpaţilor D.A.V. şi P.D., la pedeapsa de câte 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 257 C. pen., raportat la art. 5 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 81 – art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor, stabilindu-se un termen de încercare de câte 5 ani.
În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, formulată de procuror.
În temeiul art. 255 alin. ultim C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului P.D. să restituie denunţătorului suma de 9.500 Euro.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Denunţătorul I.F. este asociat unic şi administrator al SC E.P. SRL Bucureşti, având ca obiect principal de activitate comerţul cu materiale de construcţii.
Într-una din zilele perioadei august-septembrie 2003, martora C.M., administrator la SC E. SRL Bucureşti, se afla împreună cu cei doi inculpaţi în Parcul Herăstrău pentru a servi masa. Cei doi inculpaţi s-au întâlnit cu denunţătorul I.F. fără a stabili vreun amănunt legat de achiziţionarea unor spaţii comerciale.
După aproximativ 2 săptămâni de la întâlnirea din Parcul Herăstrău, martora a fost contactată telefonic de inculpatul D.A.V. care a întrebat-o dacă este interesată personal sau firma sa de achiziţionarea unor spaţii comerciale în sectorul 2, ce urmau a fi puse în vânzare de primărie. Întrucât răspunsul martorei a fost negativ, inculpatul D.A.V. a insistat, cerându-i să-i recomande alte persoane interesate.
În aceste împrejurări, martora C.M. l-a contactat pe denunţător căruia i-a transmis informaţia precum şi numele inculpatului D.A.V.
Denunţătorul a fost pus în legătură cu inculpatul de către martora C.M., iar la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie, denunţătorul a primit la sediul firmei sale vizita inculpatului D.A.V. Acesta i-a prezentat o listă cu spaţiile comerciale ce urmau a fi scoase la licitaţie de Consiliul Local al Sectorului 2, invitându-l să-şi aleagă pe acelea pe care doreşte să le achiziţioneze.
În cadrul discuţiilor, inculpatul i-a spus denunţătorului că va face în aşa fel încât să câştige licitaţia iar preţul de achiziţie, urmare a subevaluării, să fie mai mic decât cel real, astfel încât din câştig să-şi recupereze suma de bani ce trebuia să o dea pentru a fi sigur de obţinerea spaţiilor dorite.
În concret, inculpatul D.A.V. i-a solicitat denunţătorului suma de 20.000 Euro, lăsându-l să creadă că o parte va fi reţinută de el, iar o altă parte va fi împărţită între mai multe persoane cu funcţii de decizie din cadrul primăriei, persoane ce aveau competenţa să dispună asupra procedurii de vânzare a spaţiilor.
Ulterior, inculpatul împreună cu denunţătorul au vizitat spaţiile comerciale vizate, context în care, acesta din urmă a întocmit o cerere către primărie, fiind luată şi înregistrată de către inculpatul D.A.V.
Remiterea sumei de 20.000 Euro s-a realizat la sfârşitul lunii ianuarie 2004, în numerar, la sediul societăţii denunţătorului, bani ce i-au fost înmânaţi inculpatului D.A.V., fără a fi de faţă şi alte persoane, context în care inculpatul D.A.V. l-a asigurat pe denunţător că licitaţia va avea loc în cel mult 2 luni.
Trecând intervalul promis fără ca licitaţia să aibă loc, denunţătorul a solicitat inculpatului D.A.V. să-l pună în legătură cu persoanele ce vor rezolva, în mod concret obţinerea spaţiilor.
Inculpatul D.A.V. a dat curs acestei solicitări, prezentându-l pe inculpatul P.D., informându-l totodată că acesta este consilier local, persoană influentă, care se află în relaţii foarte bune cu martorul P.C. ce îndeplinea funcţia de preşedinte al Comisiei de specialitate din cadrul Consiliului Local.
După câteva zile, denunţătorul s-a întâlnit cu inculpatul P.D., discuţiile fiind purtate în prezenţa inculpatului D.A.V.
Inculpatul P.D. i-a comunicat denunţătorului faptul că nu s-a putut face nimic, deoarece procedura vânzării spaţiilor era suspendată, context în care denunţătorul a atras atenţia celor doi că nu mai este dispus să aştepte prea mult timp.
La dosarul cauzei, denunţătorul a depus o casetă iar din redarea scrisă a acesteia a rezultat atât pretinderea de către inculpatul D.A.V. a sumei de 20.000 Euro dar şi implicarea inculpatului P.D. care era chiar persoana ce trebuia să intervină efectiv pe lângă membrii Comisiei de atribuire a spaţiilor.
Până la data formulării denunţului, inculpatului D.A.V. a restituit denunţătorului suma de 6.000 Euro respectiv 8.000 Euro iar inculpatul P.D. a restituit suma de 2.500 Euro.
În raport de starea de fapt expusă şi de probele administrate, instanţa de fond a apreciat că faptele săvârşite de inculpaţii D.A.V. şi P.D. realizează elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 C. pen., cu referire la art. 5 din Legea nr. 78/2000.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi inculpatul D.A.V.
Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei respectiv individualizarea judiciară a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi.
Sub primul aspect, procurorul consideră că încadrarea juridică corectă a faptelor este cea prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 impunându-se schimbarea încadrării juridice a faptelor din art. 257 C. pen., raportat la art. 5 din Legea nr. 78/2000.
De asemenea, a solicitat majorarea cuantumului pedepselor şi executarea acestora în regim privativ de libertate, precum şi aplicarea pedepsei complementare.
Inculpatul D.A.V. a criticat hotărârea pentru aspecte de netemeinicie solicitând achitarea sa în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu consecinţa aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Prin Decizia penală nr. 16/ A din 13 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus respingerea, ca nefondate, a ambelor apeluri.
Inculpatul apelant a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptei întrucât art. 6 din Legea nr. 78/2000 nu are influenţă asupra încadrării juridice a infracţiunii de trafic de influenţă, care este incriminată prin dispoziţiile art. 257 C. pen.
Cât priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa de apel consideră că nu se impune executarea în regim privativ de libertate, instanţa de fond aplicând în mod corespunzător prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În privinţa pedepsei complementare, de asemenea, se reţine că aceasta nu este obligatorie iar faptele reţinute în sarcina inculpaţilor nu au fost săvârşite în virtutea funcţiei deţinute.
Împotriva ambelor hotărâri, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi inculpaţii D.A.V. respectiv P.D.
Parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen.
Astfel, procurorul consideră că încadrarea juridică corectă a faptelor este cea prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 78/2000 nu pot fi reţinute ca şi încadrare juridică a faptelor săvârşite de cei doi inculpaţi deoarece acestea arată doar care sunt infracţiunile de corupţie în înţelesul legii speciale, fiind aşadar o normă generală.
Infracţiunile de corupţie sunt prevăzute în Secţiunea a 2-a de la art. 6 la art. 9, texte în conţinutul cărora sunt prevăzute faptele socialmente periculoase precum şi sancţiunile aplicabile.
De asemenea, se apreciază că se impune casarea hotărârilor şi în cadrul rejudecării aplicarea celor doi inculpaţi a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi executarea pedepselor principale în regim privativ de libertate.
Inculpaţii au invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepselor şi menţinerea dispoziţiilor art. 81 C. pen., relativ la suspendarea condiţionată a executării pedepselor.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Instanţele au stabilit corect starea de fapt constând în aceea că inculpaţii în înţelegere unul cu altul, în perioada septembrie – octombrie 2003 au pretins iar în luna ianuarie 2004 au primit suma de 20.000 Euro de la martorul denunţător F.I., pentru a interveni, pe baza pretinsei influenţe, pe lângă funcţionarii competenţi din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, în vederea obţinerii de către firma denunţătorului, la un preţ subevaluat, a 4 spaţii comerciale, şi vinovăţia inculpaţilor D.A.V. şi P.D.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, Înalta Curte reţine că aceasta presupune realizarea de către instanţa de judecată a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. Prin încadrarea juridică a faptei se stabileşte textul din legea penală care prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă care face obiectul cauzei penale.
Pe de altă parte se impune a se avea în vedere faptul că norma penală specială prevede care faptă de pericol social este considerată infracţiune. Norma penală are trei elemente: ipoteza (fiind descrise împrejurările în care fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune şi ce fel de infracţiune), dispoziţia (conduita pe care trebuie să o aibă membrii societăţii de a face sau de a se abţine de la ceea ce pretinde legea) şi sancţiunea (consecinţa nerespectării ipotezei şi a dispoziţiei).
În speţă, norma penală specială care prevede că fapta constituie infracţiune se circumscrie dispoziţiilor art. 257 C. pen.
Dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi 6 din Legea nr. 78/2000 sunt prevăzute în acelaşi capitol, respectiv Capitolul III, Infracţiuni, neavând influenţă asupra încadrării juridice a faptei.
Prin urmare, nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 257 C. pen., raportat la art. 5 din Legea nr. 78/2000 în art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din aceeaşi lege, întrucât în art. 5 se face o prezentare generală şi o enumerare a infracţiunilor de corupţie, printre care şi infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., pe când în textul de la art. 6 din legea specială, cuprinsă în acelaşi capitol, se reia în integralitate conţinutul infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte constată că instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), stabilind sancţiuni de natură a asigura atingerea scopului instituit prin art. 52 C. pen.
Pedeapsa este o normă de constrângere dar şi mijloc de reeducare. Ca normă de constrângere aceasta are nu numai o finalitate represivă, ci şi una de exemplaritate, prin dezaprobarea legală şi judiciară a faptei comise şi a făptuitorului.
Reeducarea, ca finalitate a pedepsei, poate fi considerată ca realizată dacă există suficiente probabilităţi că inculpatul nu va mai săvârşi o nouă infracţiune.
În speţă, instanţele ţinând seama de limitele de pedeapsă prevăzute în textul de incriminare (2 la 10 ani) de vârsta inculpaţilor, ocupaţia, nivelul cultural, lipsa antecedentelor penale, conduita acestora după declanşarea cercetărilor, le-a aplicat o pedeapsă de câte 3 ani închisoare, suficientă pentru reinserţia lor socială.
Existând astfel, suficiente elemente care să convingă că scopul pedepsei poate fi atins, chiar fără executarea acesteia, în mod judicios au fost aplicate dispoziţiile art. 81 C. pen.
Cât priveşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, urmează a se reţine, pe de o parte, că aceasta nu este obligatorie în speţă, iar pe de altă parte, pedeapsa principală a fost suspendată condiţionat.
Raportat la datele, anterior pronunţate, urmează ca recursul declarat de inculpatul D.A.V. să fie respins ca nefondat.
Sub aspectul recursului declarat de inculpatul P.D., Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 3851 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cu care „nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen., nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea permite această cale de atac".
Cum inculpatul P.D. nu a exercitat calea de atac a apelului şi cum apelul procurorului a fost respins, recursul acestuia este inadmisibil.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi inculpatul D.A.V. împotriva deciziei penale nr. 16 din 13 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul art. 38515 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.D.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi de inculpatul D.A.V. împotriva deciziei penale nr. 16 din 13 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 120 RON (câte 1.200.000 lei) cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2846/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2992/2006. Penal → |
|---|
