ICCJ. Decizia nr. 4975/2006. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÂ
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4975/2006
Dosar nr. 11334/1/2006
Şedinţa publică din 1 septembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 36 din 17 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial, în dosarul nr. 282/2004, s-a dispus condamnarea inculpaţilor A.D. şi D.D., în condiţiile schimbării încadrării juridice conform art. 334 C. proc. pen., prin înlăturarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, dată faptelor după cum urmează:
1. Inculpatul plut. maj. D.D., la un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., în referire la art. 6 şi 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi în condiţiile dispoziţiilor art. 19 din OUG nr. 43/2001.
2. Inculpatul civ. S.M. şi
3. Inculpatul civ. A.D., la câte 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6 şi 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În temeiul art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru un termen de încercare de 3 ani pentru inculpatul D.D. şi de 4 ani pentru inculpaţii A.D. şi S.M. conform art. 82 C. pen.
În temeiul art. 83 C. pen., le-au fost puse în vedere inculpaţilor cazurile de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Totodată, s-a reţinut că inculpatul plut. maj. D.D. a fost reţinut 24 de ore la data de 29 martie 2004, iar în continuare arestat preventiv până la 5 octombrie 2004 inclusiv, conform biletului de liberare 1134/2004 al M.I. – I.G.P.
S-a constatat că inculpatul S.M. a fost reţinut 24 ore la data de 29 martie 2004 şi arestat preventiv de la 31 martie 2004 până la 12 iunie 2004 inclusiv constată că inculpatul A.D. a fost reţin ut timp de 24 de ore de la data de 1 aprilie 2004.
În temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 256 alin. (2) C. proc. pen., a confiscat de la inculpatul S.M. suma de 50 dolari S.U.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 4 noiembrie 2003 a fost înregistrată la P.N.A., dosarul nr. 410/P/2003 sesizarea D.G.I.P.I. a M.I. nr. 00297389 din 23 octombrie 2003 prin care au fost semnalate aspecte legate de săvârşirea unor infracţiuni de corupţie de către plut. maj. D.D., solicitându-se autorizarea interceptării telefonice efectuate de acesta.
În baza acestei sesizări s-a dispus de către P.N.A. şi apoi de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti emiterea autorizaţiilor de interceptare a convorbirilor purtate de plut. maj. D.D., comisar C.N. şi ulterior a altor persoane din anturajul acestora cum ar fi inculpatul S.M.
Astfel s-a stabilit:
1. Numita M.G.A. a depus, la data de 22 ianuarie 2004, o cerere de obţinere a unui paşaport simplu, motivat pe aceea că urmează să-şi viziteze o rudă în străinătate.
De fapt, din cercetările ulterioare efectuate s-a stabilit că sus-numita a plecat din ţară pentru a-şi găsi un loc de muncă.
Deoarece numita M.A. dorea să plece în Italia şi nu avea C.I. (necesară pentru ridicarea paşaportului), aceasta a apelat la denunţătorul M.F. care a acceptat să-i obţină paşaportul. Astfel, M.F. l-a contactat pe S.M., care, la rândul său, l-a contactat pe inculpatul D.D., arătându-i că doreşte să-l ajute pentru ridicarea unui paşaport, urmând ca pentru acest serviciu să obţină 50 euro fiecare.
D.D. a fost de acord cu propunerea făcută de S.M. şi, întrucât în acea zi era de serviciu la sediul garnizoanei M.A.I., l-a invitat pe S.M. să discute personal.
S.M., împreună cu M.F. şi M.A. au sosit la locul întâlnirii, unde D.D. l-a contactat telefonic pe numitul A.C., solicitându-i sprijinul.
Astfel, S.M. s-a deplasat la Serviciul Paşapoarte însoţit de M.F. şi M.A., iar la ghişeu a intrat doar M.A., cu sprijinul lui A.C., care a ridicat paşaportul de la subofiţerul G.G., la 29 ianuarie 2004, prezentând doar cartea de alegător.
Din documentele puse la dispoziţia S.E.I.P. nu a rezultat că numita M.A. şi-ar fi pierdut Cartea de identitate sau că paşaportul a fost ridicat doar în baza cărţii de alegător.
Pentru serviciile efectuate M.F. i-a dat lui S.M. suma de 100 euro.
Fiind audiat inculpatul D.D. a recunoscut că i-a promis lui S.M. că va interveni pentru obţinerea paşaportului numitei M.A., dar nu a recunoscut că a primit suma de 50 euro, fapt confirmat şi de S.M., care a precizat însă că suma de 50 euro reprezenta o datorie mai veche a lui D.D. către acesta.
2. La 27 februarie 2004, numita P.A. a depus la Serviciul Paşapoarte o cerere prin care solicita preschimbarea şi eliberarea unui paşaport simplu în regim de urgenţă motivat pe considerentul că la 3 martie 2004 trebuia să ajungă în Suedia pentru semnarea unui contract.
În scopul obţinerii de urgenţă a acestui paşaport, denunţătorul D.M.G. l-a contactat pe D.D. oferindu-i în schimbul serviciilor sale suma de 200 dolari S.U.A.
3. La 29 martie 2004, cetăţeanul arab M.J.S. a formulat un denunţ prin care sesiza că împreună cu M.H. l-au contactat pe inculpatul D.D., pe care l-au rugat să intervină la S.E.S. pentru obţinerea vizelor de şedere în România în schimbul sumei de 400 dolari S.U.A.
Inculpatul D.D. a fost de acord cu propunerea acestuia, motiv pentru care l-a contactat pe A.D. în sensul ca acesta să-l sprijine să obţină vizele de şedere pentru cei doi.
Audiat fiind inculpatul A.D. a recunoscut că s-a implicat, la rugămintea lui D.D. în obţinerea vizelor de şedere pentru cei doi cetăţeni arabi, recunoscând totodată că a primit de la M.J.S. suma de 400 dolari S.U.A.
4. În cursul lunii februarie 2004, numitul D.G. l-a contactat telefonic pe D.D., pe care l-a rugat să obţină două rânduri de paşapoarte pentru el şi soţia sa (unul pentru preschimbare, dar şi pentru al doilea paşaport în uz).
D.D. i-a promis acestuia că-l va ajuta întrucât are „trecere" pe lângă comisarul Căpăţână Nicolae, care pretinde pentru acest serviciu un telefon Nokia 6220.
Se impune a fi precizat că legătura dintre D.D. şi C.N. s-a ţinut prin intermediul lui OG, întrucât comisarul C.N. bănuia că este urmărit.
Fiind audiat inculpatul D.D. a confirmat cele relatate, precum şi faptul că a primit de la D.G. un telefon de 8 milioane în schimbul unui alt telefon uzat în valoare de 2 milioane.
Starea de fapt expusă mai sus a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă:
- sesizarea D.G.I.P.I a M.A.I. nr. 00297389 din 23 octombrie 2003;
- declaraţia inculpatului D.D. în care recunoaşte faptele în modalităţile arătate;
- declaraţia inculpatului A.D. prin care recunoaşte că s-a implicat în obţinerea vizelor de şedere pentru doi cetăţeni arabi;- declaraţia martorilor P.A., D.M.G., D.G. Împotriva acestei decizii au declarat apel, în termen legal, inculpaţii D.D. şi A.D. care au criticat hotărârea atacată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., privind competenţa după calitatea persoanei, susţinând că, întrucât faptele inculpatului D.D. nu au legătură cu atribuţiile sale de serviciu, competenţa soluţionării cauzei ar fi revenit Tribunalului Bucureşti. Totodată, aceştia au criticat hotărârea pentru nelegalitate sub aspectul greşitei aprecieri a probelor administrate în cauză.
Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor invocate, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, reţinând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., precum şi faptul că instanţa de fond a administrat toate probele necesare aflării adevărului, cărora le-a dat o corectă şi justă apreciere.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal au declarat recurs inculpaţii D.D. şi A.D., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, inculpatul A.D. a criticat hotărârea penală pentru nelegalitate; dintr-un prim motiv de recurs acesta a apreciat că hotărârea este lovită de nulitate absolută, întrucât instanţele nu au respectat dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei.
Sub un alt aspect s-a arătat că hotărârea este nelegală întrucât instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, fiind astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen. Astfel, s-a precizat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, fiind însă condamnat pentru art. 6 şi 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 fără a fi trimis în judecată pentru această infracţiune descrisă de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Totodată, critica formulată împotriva acestei hotărâri a vizat şi faptul că instanţele au comis o gravă eroare de fapt condamnându-l pe inculpatul A.D., când din probele aflate la dosar rezultă că faptei reţinute în sarcina inculpatului îi lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.
Apărătorul recurentului inculpat D.D., având în vedere faptul că inculpatul D.D. nu a declarat apel în cauză, a lăsat la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a fi pronunţată.
Înalta Curte, examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor invocate, cât şi din oficiu în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul D.D., Curtea constată că este inadmisibil, urmând a fi respins, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Astfel, Curtea constată că inculpatul D.D. nu a declarat apel în cauză, iar conform art. 416 C. proc. pen., pct. 2 lit. a) sentinţa nr. 36 din 17 martie 2006, a rămas definitivă în ceea ce-l priveşte, la data expirării termenului de declarare a apelului.
Văzând şi dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., Curtea constată că recursul declarat de inculpatul D.D. este inadmisibil, acesta urmând a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului.
Curtea, examinând hotărârea sub aspectul motivelor de recurs invocate de inculpatul A.D., constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Astfel, Curtea, examinând hotărârea sub aspectul primului motiv de recurs invocat, constată că în mod corect instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei conformându-se dispoziţiilor art. 43 alin. (9) C. proc. pen. În cauză, prin încheierea nr. 4332 din 2 septembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Militar Teritorial şi Tribunalul Bucureşti, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar căruia i-a fost trimis dosarul.
Prin urmare, în mod corect a procedat şi instanţa de apel care şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei în mod temeinic a apreciat că Tribunalul Militar Teritorial, ca instanţă de fond, era competent să soluţioneze cauza.
În ceea ce priveşte cel de-al II-lea motiv de recurs, respectiv incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Curtea apreciază că şi sub acest aspect recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare.
Astfel, Curtea reţine că la termenul din 7 martie 2006, instanţa de fond (Tribunalul Militar Teritorial) a pus în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul A.D. şi S.M., fapt ce a fost consemnat în încheierea de şedinţă din 7 martie 2006 aflată la dosarul cauzei. Apărătorii celor doi inculpaţi au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor „din infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, art. 61 alin. (1) şi (7) alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (inculpatul S.M.) şi art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (inculpatul A.D.) în infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, art. 61 din Legea nr. 78/2000 (pentru inculpatul S.M. şi A.D.)".
În aceste condiţii Curtea apreciază că nu pot fi avute în vedere aceste critici pentru o eventuală casare a hotărârii atacate, susţinerile fiind total nefondate.
Cât priveşte cel de-al treilea motiv de recurs invocat de apărătorul recurentului inculpat A.D., Curtea reţine că nici sub acest aspect nu se impune admiterea recursului, acesta urmând a fi respins ca nefondat.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză s-a dat eficienţă prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., stabilindu-se că inculpatul A.D. se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa, în modalităţile descrise mai sus.
Examinând actele dosarului, Curtea reţine că inculpatul A.D., audiat fiind în prezenţa apărătorului, a recunoscut că a primit de la M.J.S. suma de 400 dolari S.U.A., dar că în acel moment era în stare de ebrietate, astfel că nu a realizat pe deplin urmările faptei sale.
De altfel, această declaraţie se coroborează pe deplin şi cu declaraţiile date de inculpatul D.D.
Fapta săvârşită de acesta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constând în aceea că a achiesat la propunerea inculpatului D.D. şi a cetăţenilor arabi M.J.S. şi M.H. de a se implica în rezolvarea în „regim de urgenţă" obţinerea a două vize de şedere în România afirmând că are influenţă pe lângă Ş.S.E.S., precizând şi primind efectiv pentru acest serviciu suma de 400 dolari S.U.A.
În raport de cele învederate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, şi va respinge recursurile inculpaţilor D.D. şi A.D.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva deciziei nr. 23 din 13 iunie 2006 a Curţii Militare de Apel.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.D. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 220 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4513/2006. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 5029/2006. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
