ICCJ. Decizia nr. 5337/2006. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5337/2006
Dosar nr. 5554/2/2006
Şedinţa publică din 18 septembrie 2006
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 113 din 30 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionarul A.I., în contradictoriu cu intimaţii S.G., B.D., P.D. şi I.M. împotriva rezoluţiei nr. 966/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi rezoluţiei nr. 727/II/2/2006 din 8 mai 2006 a P.G.P. de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Au fost menţinute soluţiile din rezoluţiile atacate.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petiţionarul la plata sumei de 40 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, în mod corect, procurorul a apreciat prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 966/P/2003 că faptele pentru care inspectorii de poliţie S.G., B.D., I.M. şi comisarul de poliţie P.D. au fost cercetaţi sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului prevăzute de art. 246 şi art. 264 alin. (1) C. pen., nu există.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul A.I., fără a-l motiva în scris.
La termenul acordat pentru judecarea recursului, prin mandatarul său respectiv A.G., petiţionarul A.I. a depus note scrise de concluzii, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desfiinţarea rezoluţiei parchetului şi trimiterea cauzei procurorului pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate.
Examinând sentinţa penală recurată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiţionarul A.I. este nefondat pentru următoarele considerente:
Petiţionarul A.I. a sesizat la data de 15 mai 2002 Parchetul Militar Bucureşti cu privire la săvârşirea de către numitul S.G., inspector principal în cadrul D.G.P.M.B. – S.P.E.F., a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului prevăzute de art. 246 şi art. 264 alin. (1) C. pen., fapte comise cu ocazia instrumentării lucrării penale nr. 421099/2002, în care SC A.I. SRL, administrată de petiţionar, avea calitatea de parte vătămată.
În cuprinsul plângerii penale, A.I. a menţionat, că, în lucrarea penală nr. 421099/2002, având ca obiect sesizarea sa formulată împotriva angajaţilor SC A.I. SRL, care în perioada septembrie 2001 – ianuarie 2002 au sustras din magazinul M., aparţinând acestei societăţi, sume de bani şi bunuri în valoare totală de 152.074.520 lei, inspectorul principal S.G., în mod nelegal, a început urmărirea penală şi a efectuat cercetări penale chiar faţă de petiţionar pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., prin modul corespunzător în care şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, inspectorul favorizând persoanele reclamate de petiţionar.
Aceste aspecte au fost învederate cu ocazia audierii petiţionarului de către procuror la data de 27 septembrie 2005, acesta susţinând că inspectorul principal S.G. a audiat salariaţii SC A.I. SRL, cu privire la alte aspecte decât cele sesizate în plângerea sa, respectiv referitor la acordarea drepturilor salariale constând în bonuri de masă ş.a., iar nu cu privire la lipsurile din gestiunea societăţii, astfel încât, prin modul în care au fost audiate şi influenţate aceste persoane, calitatea procesuală a petiţionarului în respectivul dosar s-a schimbat şi anume din reprezentant al părţilor vătămate a devenit învinuit, fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, fals intelectual şi uz de fals.
Cercetările efectuate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au evidenţiat faptul că plângerea penală formulată de A.I., în calitate de administrator la SC A.I. SRL, împotriva angajaţilor societăţilor sale, înregistrată sub nr. 421099/2002, a fost repartizată spre soluţionare inspectorului principal de poliţie S.G.
În vederea verificării aspectelor sesizate, acest inspector, împreună cu subinspectorul B.D., au procedat în luna februarie 2002 la audierea numiţilor C.C., S.D.M., S.M., L.D., C.C., Ş.A., G.C. şi S.M., persoane angajate la SC A.I. SRL şi care îşi desfăşurau activitatea la punctul de lucru al societăţii respectiv la magazinul M.
Aceste persoane au fost audiate cu privire la lipsurile din gestiune reclamate de numitul A.I. însă, cu ocazia audierii au afirmat că administratorul societăţii le-a obligat să semneze tabele pentru a justifica distribuirea bonurilor valorice, care în realitate nu erau acordate şi, de asemenea, că salariile încasate erau mai mici decât sumele de bani înscrise în ştatele de plată, relevând totodată şi alte aspecte privind modul în care societatea se aproviziona cu mărfuri.
După audierea persoanelor menţionate, la data de 25 februarie 2002, inspectorul principal S.G. a solicitat conducerii S.P.E.F. din cadrul poliţiei Bucureşti, ca lucrarea penală cu nr. 421099/2002 să fie repartizată unui alt lucrător de poliţie, în motivarea cererii acesta susţinând că numitul A.I. i-a comunicat că va depune la P.M.B. plângere împotriva sa, cu privire la faptul că nu a efectuat cercetări referitor la aspectele sesizate şi nu a început urmărirea penală împotriva salariaţilor reclamaţi.
În aceste condiţii, la aceeaşi dată, comisarul şef S.E., şeful S.P.E.F. din cadrul poliţiei Bucureşti, a repartizat lucrarea penală mai sus menţionată comisarului P.D., în vederea continuării cercetărilor penale.
Primind dosarul, comisarul P.D., în urma analizării, împreună cu subcomisarul F.M. şi inspectorul I.M. din cadrul poliţiei Bucureşti, C.C.P., a actelor existente, a dispus, prin procesul – verbal din data de 16 aprilie 2002, începerea urmăririi penale faţă de numitul A.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., dosarul fiind preluat de către inspectorul I.M.
În vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, prin Ordonanţa nr. 421099/2002 din data de 10 iulie 2002, inspectorul I.M. a dispus efectuarea unei expertize financiar-contabile având obiective stabilirea prejudiciului produs de SC A.I. SRL în perioada august 2001 – ianuarie 2002 şi a persoanelor corespunzătoare de gestiunea magazinului M., precum şi lămurirea împrejurărilor dacă SC A.I. SRL a cauzat vreun prejudiciu bugetului de stat cu privire la plata drepturilor salariale şi dacă în vederea recuperării prejudiciului au fost reţinute sume de bani din retribuţia lunară a salariaţilor.
În urma concluziilor reţinute în raportul de expertiză contabilă, la data de 1 august 2002, inspectorul I.M. a dispus, prin proces verbal, începerea urmăririi penale faţă de numiţii Ş.A., S.D.M., C.C., G.C., L.D., G.R., C.A., C.N., B.V. şi S.M., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 C. pen.
Totodată, la aceeaşi dată, prin rezoluţia nr. 13805/P/2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a dispus, în baza art. 220 C. proc. pen., infirmarea procesului verbal de începere a urmăririi penale faţă de învinuitul A.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., apreciind că măsura respectivă este netemeinică, având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă.
Examinând modul în care lucrătorii de poliţie menţionaţi mai sus au efectuat cercetările penale, cu ocazia instrumentării lucrării cu nr. 421099/2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu se poate reţine în sarcina acestora infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, toţi cei patru lucrători de poliţie îndeplinindu-şi în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, astfel că, din 31 martie 2006 a dispus, neînceperea urmăririi penale în cauză, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Prin rezoluţia nr. 727/II/2/2006 din data de 8 mai 2006, P.G.P. de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în temeiul art. 275 şi următoarele Cod procedură penală, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de A.I. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, dată în dosarul nr. 966/P/2003.
Nemulţumit de soluţia procesului penal, petiţionarul A.I. s-a adresat, cu plângere, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. instanţei de judecată competentă să judece infracţiunile reclamate, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, care a pronunţat hotărârea atacată în prezentul recurs.
Examinând întreg materialul probator administrat în cauză Înalta Curte constată că soluţia dată de procuror, în sensul neînceperii urmăririi penale faţă de inspectorul principal S.G. şi inspectorul B.D. din cadrul D.G.P.M.B. – S.I.F., precum şi faţă de comisarul P.D. din cadrul I.G.P.R. – D.I.F. şi inspectorul I.M. din cadrul P.S.B. – C.C.P. este legală şi temeinică.
Astfel, în ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), Înalta Curte constată că nu s-a făcut dovada că vreunul dintre intimaţi, cu ştiinţă, şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu, prin neîndeplinirea unui act ori prin îndeplinirea defectuoasă, pentru a fi realizată latura obiectivă a infracţiunii respective.
Petiţionarul a susţinut că acţiunea abuzivă a lucrătorilor de poliţie a constat:
- în audierea nelegală (asupra altor aspecte decât cele sesizate organelor de cercetare penală, prin ameninţări şi exercitarea de acte de influenţare a declaraţiilor) a salariaţilor SC A.I. SRL, împotriva cărora, în calitate de administrator al societăţii respective, a formulat plângere penală, pentru lipsa în gestiune a unei sume de aproximativ 150.000.000 lei.
- în dispunerea nelegală a începerii urmăririi penale împotriva sa, precum şi în trecerea dosarului de la intimatul S.G. la intimatul P.D., în lipsa unei dispoziţii prealabile din partea procurorului.
Asupra primului aspect invocat, Înalta Curte constată că intimatul S.G., în calitate de organ de cercetare penală din cadrul poliţiei judiciare, după repartizarea spre soluţionare a plângerii petiţionarului a procedat, împreună cu colegul său B.D., la audierea a 11 persoane, B.V., G.R., T.C., G.A., L.D., C.C., C.N., C.A., S.C., S.M. şi S.D.M., acuzate că ar fi contribuit la producerea prejudiciului reclamat de administratorul societăţii menţionate mai sus. Cu această ocazie, persoanele respective au făcut declaraţii asupra aspectelor sesizate de petiţionare cu privire la sustragerile de mărfuri şi bani din gestiunea magazinului M., însă, totodată, au reclamat, la rândul lor, în scris, mai multe împrejurări, apreciate ca nelegale în activitatea administratorilor societăţii, susţinând că aceştia îi obligau pe salariaţi să semneze tabele pentru a justifica ilegal distribuirea de bonuri valorice pe care, în realitate, personalul angajat nu le primea, că salariile pentru primirea cărora semnau erau mai mici decât cele încasate pe ştatele de plată şi că, sub pretextul unor lipsuri în gestiune, erau oprite periodic de la salariaţi sume de bani din retribuţia cuvenită, fără a se emite decizii de imputare.
Înalta Curte mai reţine, din declaraţiile intimatului S.G., care se coroborează cu cele ale martorului S.E., şeful S.I.F. din cadrul P.S.B., că petiţionarul A.I. l-a ameninţat pe intimat, că, în cazul în care nu îi va rezolva plângerea în mod favorabil, „îşi riscă libertatea şi cariera de poliţist".
În acest context, martorul S.E., potrivit propriei declaraţii a apreciat că „nu mai este oportună continuarea verificărilor de către poliţistul S.G." şi, la solicitarea expresă a acestuia, a hotărât desemnarea, în vederea soluţionării cauzei, a unui alt ofiţer, cu grad şi vechime în activitate mai mari, respectiv a comisarului P.D.
La momentul luării acestei măsuri, procesul penal nu era declanşat, mai exact începerea urmăririi penale, atât împotriva petiţionarului cât şi împotriva angajaţilor societăţii la care acesta era administrator, fiind dispusă ulterior, la datele de 16 aprilie 2002 şi respectiv 1 august 2002, astfel încât la momentul respectiv, nu erau incidente dispoziţiile legale privitoare la abţinerea persoanei care efectuează cercetarea penală (art. 53 C. proc. pen.). Ca atare sub acest aspect, nu se poate reţine îndeplinirea abuzivă de către vreunul dintre intimaţi a atribuţiilor de serviciu.
Pe baza declaraţiilor angajaţilor societăţii, care au reclamat mai multe nereguli în administrarea acesteia, la data de 16 aprilie 2002 intimatul P.D. a dispus, prin proces verbal, începerea urmăririi penale împotriva învinuitului A.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
De asemenea, conform art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (3) C. proc. pen., organul de urmărire penală se poate sesiza, nu numai pe baza unei plângeri sau a unui denunţ, ci din oficiu, caz în care încheie un proces verbal, care constituie chiar actul de începerea a urmăririi penale.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că, pentru a se sesiza din oficiu şi, implicit, a începe urmărirea penală, este necesar ca organul de cercetare penală să constate existenţa unui minim de date, care să poată susţine în mod rezonabil o acuzaţie, date care în speţă erau reprezentate de actele premergătoare efectuate prin audierea mai multor angajaţi ai societăţii, care au susţinut că administratorul societăţii ar fi comis mai multe fapte apreciate ca nelegale.
Este evident că, pentru începerea urmăririi penale, nu se impune administrarea unui probatoriu vast, care să confirme în mod cert acuzaţiile, acesta fiind tocmai scopul desfăşurării urmăririi penale.
În cauză, datele, probele strânse până la momentul începerii urmăririi penale faţă de A.I. erau suficiente şi au justificat măsura dispusă de comisarul P.D., neevidenţiindu-se elemente care să susţină reaua credinţă a acestuia în efectuarea acestui act care intră în atribuţiile sale de serviciu.
În plus, după începerea urmăririi penale, s-a dispus din oficiu (de către inspectorul I.M., la data de 10 iulie 2002) efectuarea unei expertize financiar contabile, pentru lămurirea tuturor aspectelor cauzei, realizarea acesteia, în cadrul unui proces penal deja declanşat, conferind celui vizat de măsura respectivă garanţia respectării drepturilor sale procesuale.
De altfel, făcând referire expresă la această expertiză, care nu a confirmat acuzaţiile aduse învinuitului A.I., procurorul a dispus prin rezoluţia din data de 1 august 2002, infirmarea începerii urmăririi penale faţă de acesta, măsură pe care a apreciat-o ca fiind „netemeinică", având în vedere probatoriul administrat.
Faţă de cele menţionate mai sus Înalta Curte, constată că începerea urmăririi penale faţă de A.I. nu a fost rezultatul îndeplinirii defectuoase, cu rea credinţă, de către intimatul P.D. a atribuţiilor de serviciu, astfel încât actul acestuia nu poate constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Raportul de verificare întocmit de C.C.M.A.I., invocat de petiţionarul A.I. în susţinerea plângerii sale, nu constituie mijloc de probă în procesul penal, conform dispoziţiilor din Capitolul II, Titlul III al Părţii Generale a Codului de procedură penală, astfel că, aprecierile formulate în raportul respectiv în sensul că, fără un probatoriu temeinic, comisarul P.D. a început urmărirea penală împotriva petiţionarului A.I. nu au valoare probatorie în prezenta cauză, fiind exprimate de un organ cu atribuţii exclusiv administrate.
Cu privire la infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că acuzaţiile formulate de petiţionarul A.I. la adresa intimaţilor S.G. şi P.D. se referă la împrejurarea că, prin modul de instrumentare a cauzei, aceştia i-ar fi ajutat pe angajaţii societăţii SC A.I. SRL, învinuiţi de sustragerea de produse şi bani din magazinul aparţinând acesteia, să scape de răspunderea penală, fapt ce a condus la imposibilitatea societăţii de a-şi recupera prejudiciul suferit.
Acuzaţiile petiţionarului sunt nefondate, faptele reclamate de acesta neexistând în realitate, întrucât, deşi prin referatul din data de 15 noiembrie 2002 inspectorul I.M. a propus trimiterea în judecată a 11 dintre angajaţii societăţii (G.A., S.D.M., C.C., S.C., L.D., G.R., T.C., C.A., C.N., B.V. şi S.M.) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 C. pen., constând în aceea că, în perioada august 2001 – ianuarie 2002, în calitate de lucrători comerciali, ar fi sustras din magazinul aparţinând SC A.I. SRL, produse şi bani în valoare totală de 152.074.520 lei, procurorul L.B. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sesizat cu această propunere, a dispus prin Ordonanţa nr. 13805/P/2002 din data de 27 mai 2003, în baza art. 249 raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărirea penală a persoanelor respective, cu motivarea că :"Singura probă în sprijinul învinuirii este raportul de expertiză contabilă, care nu poate face o departajare clară a sumelor delapidate de fiecare dintre sus-numiţii şi nici nu relevă modul de producere a pagubei. O nouă expertiză nu ar putea aduce elemente noi, întrucât lipsa din contabilitate este înregistrată pe total în magazin şi nu pe produs sau pe raion. Întrucât expertiza efectuată în cauză nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă administrat, s-a apreciat că în speţă latură obiectivă a infracţiunilor de delapidare nu este dovedită (lipseşte)".
Ordonanţa procurorului a fost confirmată de către instanţa de judecată care, fiind sesizată de petenta SC A.I. SRL, a respins ca neîntemeiată, plângerea formulată de aceasta, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva ordonanţei respective şi a menţinut soluţia de scoatere de urmărire penală dispusă în cauză (sentinţa penală nr. 16 din 17 ianuarie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti).
Întrucât din actele premergătoare efectuate de parchet nu s-a constatat vreo încălcare a dispoziţiilor legale de către lucrătorii de poliţie reclamaţi de petiţionarul A.I., Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul A.I.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul A.I., împotriva sentinţei penale nr. 113 din 30 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5208/2006. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 5423/2006. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
