ICCJ. Decizia nr. 6218/2006. Penal. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art.266 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2006

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 6218/2006

Dosar nr. 1257/1/2006

Şedinţa publică din 26 octombrie 2006

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 359 din 15 decembrie 2003 a Tribunalului Bihor, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D.I., de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen.

Au fost respinse pretenţiile civile formulate de partea civilă P.R. reprezentanta minorului P.F.C., conform dispoziţiilor art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin sentinţa penală nr. 2 din 8 ianuarie 2003 Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul D.I., în favoarea Tribunalului Bihor.

În considerentele sentinţei instanţei militare, s-a reţinut că intrând în vigoare Legea nr. 360/2002 subofiţerii de poliţie au dobândit calitatea de agenţi de poliţie fiind funcţionari publici şi nu militari. În conformitate cu prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 competenţa de a judeca în fond infracţiunile comise de agenţii de poliţie revine tribunalelor. În acest sens Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 4687 din 4 noiembrie 2002 a stabilit definitiv că dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 360/2002 sunt de strictă interpretare şi imediată aplicare, fiind indiferentă data comiterii infracţiunilor sau dacă inculpatul şi-a păstrat ori şi-a pierdut calitatea pe care o avea la data comiterii efective a faptelor. Cum în speţă inculpatul avea gradul militar echivalent prin efectul art. 73 din Legea nr. 360/2002 cu gradul profesional de agent de poliţie, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bihor, sens în care, instanţa militară a şi dispus declinarea competenţei.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1057/ P din 10 februarie 2003, instanţa de fond reţinând că prin rechizitoriul din 27 mai 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.I., plutonier major de poliţie în cadrul Postului de Poliţie al comunei Hidişelul de Sus, judeţul Bihor pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen.

În actul de sesizare s-a arătat că în fapt inculpatul, fost ajutor de şef de post în comuna Hidişelul de Sus, judeţul Bihor, în ziua de 17 iunie 2001 a fost sesizat de către B.T., din localitatea Şumugiu, sat aparţinând de comuna Hidişelul de Sus, că din gospodăria sa a fost furată o geantă aparţinând fiului şi nurorii sale, care conţinea suma de 2.200.000 lei, petentul exprimându-şi bănuiala că autorul furtului ar putea fi minorii M.D. şi P.F., care în seara precedentă s-au aflat în gospodăria sa, P.F. ieşind, la un moment dat, precipitat din curte.

În acest context, în aceeaşi zi, inculpatul s-a deplasat la locuinţa minorului P.F., împreună cu un coleg, P.S., lucrător în cadrul aceluiaşi post de poliţie şi i-au cerut minorului să-i însoţească la postul de poliţie, deşi mama acestuia nu şi-a putut însoţi fiul, având în îngrijire copii mai mici.

Cu toate acestea, atât în lipsa mamei sale, cât şi a unui avocat, lucrătorii de poliţie l-au anchetat pe minor şi au adus la postul de poliţie şi alţi doi tineri, bănuiţi de complicitate la furt.

După ce plutonierul major P.S. a ieşit din postul de poliţie, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri la palmă părţii vătămate, pentru că acesta nu a recunoscut comiterea furtului şi nu a arătat locul unde a ascuns banii.

În jurul orelor 22,00, în postul de poliţie au rămas doar inculpatul şi minorul, iar inculpatul l-a aşteptat în stradă pe martorul P.V., unchiul minorului şi l-a invitat în birou, pentru audiere, întrucât minorul a afirmat că i-a dat acestuia banii din poşeta furată. Şi în prezenţa unchiului său, minorul a fost lovit cu palmele peste faţă de către inculpat, care era enervat de faptul că P.F. nu spunea unde a ascuns geanta sustrasă.

De fiecare dată când a rămas singur cu minorul, inculpatul i-a aplicat câte o „corecţie", aşa cum a relatat partea vătămată în declaraţiile sale, dezbrăcându-l la pielea goală şi aplicându-i lovituri repetate. Minorul a relatat că inculpatul l-a legat cu cătuşele de mâini, sub genunchi, l-a fixat de o masă şi l-a lovit în mod repetat cu bastonul şi cu lancea unui steag.

Din actul medico-legal a rezultat că minorul a suferit multiple echimoze, ce au necesitat pentru vindecare 4 zile de îngrijiri medicale şi care au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur, de formă alungită, cilindrică, care pot data din data de 17 ianuarie 2001.

S-a mai arătat în rechizitoriul parchetului militar că inculpatul, conştient de gravitatea faptelor sale, exact în ziua în care partea civilă P.R., mama minorului, sesiza parchetul a raportat cele întâmplate şefilor săi din I.P.J. Bihor, încercând să acrediteze ideea că partea vătămată ar fi fost bătut cu o coadă de mătură de tatăl său vitreg, martorul I.F., cu câteva zile înainte ca minorul să fie invitat la poliţie şi audiat.

Tribunalul Bihor, ca instanţă în favoarea căreia s-a declinat competenţa, a procedat la reaudierea martorilor, părţilor civile şi a inculpatului.

În urma analizării tuturor probelor de la dosar, instanţa de fond a reţinut că în contextul probatoriului existent, în cuprinsul întregului dosar, poziţia şi susţinerile minorului, partea vătămată este singulară şi neconfirmată de ansamblul probelor administrate în cauză.

La dosarul de urmărire penală există declaraţia martorului P.V., care arată următoarele: „locuiesc în aceeaşi casă cu numita P.R. şi fiul acesteia P.F. de 13 ani. În data de 15 iulie 2001, în jurul orei 20,00, mă aflam acasă când am auzit că în camera unde se aflau acestea era gălăgie, fapt pentru care am plecat să văd ce se întâmplă. Când am intrat în cameră la aceştia se afla sora mea R., fiul ei P.F. şi concubinul ei I.F. (tatăl vitreg al lui P.F.) aceştia se certau pe motiv că minorul în data de 12 iulie 2001 a furat o bicicletă de la B.P. pe care a vopsit-o pe care a ascuns-o în podul casei, unde a fost găsită de păgubaş. Sora mea P.R. l-a întrebat pe fiul ei de ce a furat bicicleta şi să o ducă acasă la păgubaş, aşa în starea în care se afla, respectiv revopsită. Prezent de faţă I.F. a început să-l lovească cu palma peste faţă, după care l-a lovit cu o bâtă peste mâini şi corp, moment în care eu am ieşit din casă, deoarece nu am suportat ca să-l văd cum îl bate, l-am auzit pe I.F. spunându-i minorului că de ce fură şi că nu i-a ajuns bătaia ce i-a dat-o în urmă cu 2-3 zile continuând să-l lovească."

A mai arătat martorul că, în data de 17 iulie 2001, era acasă la locuinţa mamei minorului şi a fost de faţă când au venit inculpatul însoţit de P.S., care au arătat că, minorul fusese reclamat de numitul B.T. cu privire la furtul unei genţi în care se aflau acte şi bani.

O altă împrejurare pe care o indică acelaşi martor este aceea că, în după-amiaza zilei de 17 iulie 2001, s-a deplasat la serviciu la întoarcerea spre casă, în jurul orelor 22,00, a fost oprit de inculpat, întrucât minorul declarase la organul de poliţie că banii furaţi i-a înmânat lui. Minorul a recunoscut furtul genţii însă nu a relatat martorului că ar fi fost bătut de către inculpat.

Acest martor revine asupra declaraţiilor cu ocazia audierii de către procurorul militar arătând o altă stare de fapt.

Astfel, arată că în data de 17 iulie 2001, în jurul orelor 22,00, a fost anunţat că urmează să se deplaseze până la postul de poliţie din comună. L-a găsit pe minor legat cu cătuşele de grilajul uşii de acces al postului de poliţie. Ulterior, în ziua următoare minorul a fost adus de inculpat acasă şi martorul a stat de vorbă cu P.F., care i-a relatat că fusese bătut de poliţist cu bastonul şi o bâtă. În acest sens, martorul l-a dezbrăcat pe copil şi a văzut urme roşii, vineţii pe spate, braţe şi picioare.

A mai arătat acest martor tot cu ocazia audierii de procuror că prima declaraţie dată în faţa organelor de poliţie din cadrul IPJ Bihor, nu corespunde adevărului, semnând-o fără să o citească. Tot cu acea ocazie relatează martorul că paznicul obştesc cunoaşte foarte bine situaţia în legătură cu aplicarea unor lovituri minorului de către inculpat, însă acest paznic nu doreşte să spună adevărul de frica unor repercursiuni negative asupra sa.

În faţa instanţei militare martorul P.V., deşi anterior declarase că I.F., concubinul mamei minorului nu îi aplicase lovituri, totuşi atunci când minorul făcea „boacăne" îl bătea cu o vergea.

Pe de altă parte, minorul a arătat că a fost dezbrăcat de inculpat, legat cu cătuşe, în poziţia ghemuit, cu un baston băgat între genunchi şi mâini. A fost dezlegat şi pus să se îmbrace doar la apariţia paznicului obştesc.

Această susţinere a părţii civile nu este confirmată de declaraţia martorului B.I., paznic obştesc din comuna Hidişel, nici în declaraţia dată la Parchetul Militar Oradea, nici în declaraţia dată în faţa instanţei militare.

Fiind audiat de către Tribunalul Bihor, martorul B.I. a arătat că, în seara zilei de 17 iulie 2001, a intrat în incinta postului de poliţie din comuna Hidişelul de Sus, unde se afla inculpatul împreună cu minorul. Inculpatul i-a cerut să-l conducă pe minor, acesta locuind departe în satul Şumugiu. Nu este adevărat arată martorul că atunci când a intrat în post minorul era dezbrăcat şi cu cătuşe la mâini.

Aceeaşi atitudine oscilantă a avut-o şi martorul P.V., cesta audiat de Tribunalul Bihor revenind în parte asupra declaraţiilor date anterior. În legătură cu împrejurarea arătată în cursul urmăririi penale constând în aceea că martorul i-ar fi spus minorului să se dezbrace pentru a-i arăta urme de lovituri de la o bătaie aplicată de concubinul mamei minorului, acest aspect în depoziţia sa martorul îl neagă.

Nu s-a putu confirma nici aspectul relevat de minor în legătură cu aplicarea de către inculpat a metodei „rotisor" expresie folosită şi într-un articol de presă apărut la acea vreme în legătură cu evenimentul respectiv, câtă vreme este cunoscută împrejurarea în urma imobilizării mâinilor cu ajutorul cătuşelor după care întregul corp al subiectului ar fi suspendat, la nivelul încheieturilor mâinii s-ar evidenţia leziuni vizibile provocate ca urmare a construcţiei cătuşelor, or, în cuprinsul certificatului medico-legal nu se face referire la cest aspect, evidenţiindu-se doar urma de lovituri pe fese, coapse şi spate.

Instanţa de fond a înlăturat ca nesinceră poziţia minorului în legătură cu această susţinere, referitoare la comportamentul inculpatului.

Dubii se desprind şi în legătură cu mecanismul producerii leziunilor care au necesitat pentru vindecare un număr de 4 zile îngrijiri medicale. În aceea perioadă martorul P.V. a arătat că minorul a fost bătut cu o coadă de mătură de către concubinul mamei sale I.F., ulterior însă având o poziţie oscilantă ceea ce determină instanţa ca din ansamblul declaraţiilor date de acest martor să reţină ca reală doar prima declaraţie dată la foarte scurt timp după data de 17 iulie 2001.

Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că minorul este o persoană cu un comportament antisocial şi necorespunzător în comunitatea din care face parte. A fost cercetat pentru comiterea unor infracţiuni de furt în dauna mai multor părţi vătămate, însă s-a dispus o soluţie de neîncepere de urmărire penală de parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, datorită împrejurării că la data respectivă nu avea 14 ani împliniţi pentru a putea răspunde penal.

Situaţia minorului a fost dovedită şi prin prezentarea comportamentului acestuia de către un martor credibil, şeful de post de poliţie al comunei Hidişelul de Sus care a arătat că în repetate rânduri faptele antisociale ale minorului au fost aduse la cunoştinţa organelor de poliţie de către cetăţenii nemulţumiţi ce locuiesc pe raza comunei Hidişelul de Sus.

Finalmente în condiţiile în care martorul P.V. a declarat sub jurământ că a fost de faţă când minorului i s-a aplicat o corecţie de concubinul mamei sale, I.F. şi nu s-a putut stabili din celelalte probe, depoziţiile martorilor aflate la dosar, veridicitatea susţinerilor minorului în plângerea formulată de mama acestuia, precum şi ulterior de către el personal, instanţa de fond a apreciat că în cauză există serioase dubii cu privire la realitatea stării de fapt reţinută în actul de sesizare.

S-a indicat în rechizitoriu că ofiţeri din cadrul I.P.J. Bihor au efectuat acte de probaţiune audiind membrii familiei minorului agresat, a familiei care a reclamat furtul genţii, precum şi a altor persoane, au insistat pe faptul că minorul a fost bătut de tatăl său vitreg. Această susţinere, instanţa nu a luat-o în considerare, întrucât organele poliţiei îşi desfăşoară activitatea numai în baza legii, această activitate bucurându-se de prezumţia de legalitate, iar a susţine contrariul înseamnă în mod implicit a pune sub semnul întrebării autoritatea de care se bucură organele poliţiei române în activitatea de cercetare penală.

De asemenea, în opinia instanţei de fond nu s-a putut considera că fără dovezi concrete se poate susţine că o anchetă poate fi dirijată într-un anume scop, acela dorit de anchetator, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior principiul legalităţii guvernează activitatea tuturor organelor judiciare.

Sub aspect probator, tribunalul a apreciat că se impune a se analiza şi credibilitatea de care trebuie să se bucure susţinerile părţilor în procesul penal. Comparând din punct de vedere al personalităţii partea civilă cu inculpatul, instanţa de fond a apreciat că susţinerile minorului sunt nesincere, nefiind în cele din urmă credibile şi confirmate de ansamblul probelor administrate în cauză.

S-au desprins serioase dubii cu privire la realitatea stării de fapt, iar acestea au fost interpretate numai în favoarea inculpatului".

Aşadar, în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză, tribunalul a apreciat că inculpatul nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, respectiv cea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. şi pe cale de consecinţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de cercetare abuzivă.

Au fost respinse pretenţiile civile formulate de partea civilă P.R., reprezentanta minorului P.F. conform dispoziţiilor art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

În baza art. 192 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., partea civilă P.R. a fost obligată la 3.000.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi părţile civile P.F. şi P.R.

Parchetul a criticat sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei şi a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii în sensul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă prevăzută şi pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen.

În susţinerea motivelor de apel s-a arătat că probele administrate în cauză fac dovada deplină a vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii imputate.

Astfel, din declaraţiile martorilor P.V. şi M.L.G., care se coroborează cu certificatul medico-legal şi completarea acestora, a rezultat că partea civilă P.F. prezintă leziuni posttraumatice ce pot data din 17 iulie 2001, care au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur, de formă alungită, cilindrică, pentru vindecarea cărora necesită îngrijiri medicale timp de 4 zile.

Părţile civile apelante au solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii, în sensul obligării inculpatului la plata despăgubirilor solicitate în faţa primei instanţe şi a cheltuielilor judiciare.

Prin Decizia penală nr. 51/ A din 18 martie 2004 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 872/P/2004, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., au fost admise apelurile penale declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi părţile civile P.F. şi P.R. împotriva sentinţei penale nr. 359 din 15 decembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a desfiinţat-o şi a dispus rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă, ţinând seama de considerentele prezentei decizii.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că rezultă din actele de la dosar, prin rechizitoriul Parchetului Militar Teritorial Bucureşti din 27 mai 2002 din dosar nr. 1509/P/2001 că a fost trimis în judecată inculpatul D.I. pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă, prevăzută şi pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen.

Prin încheierea din 25 iunie 2002 a fost introdusă în cauză la cererea părţilor civile, partea responsabilă civilmente Ministerul de Interne.

Prin sentinţa penală nr. 2 din 8 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Pe tot parcursul judecării cauzei la Tribunalul Bihor, partea responsabilă civilmente Ministrul de Interne nu a fost citată, trecându-se la judecarea acesteia în lipsa părţii responsabile civilmente necitate, motiv pentru care, sentinţa a fost desfiinţată, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Cu ocazia rejudecării cauzei, urmează a fi citată partea responsabilă civilmente şi hotărârea se va pronunţa în contradictoriu cu aceasta.

Astfel, cauza a fost înregistrată, în fond, după desfiinţare, pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1669/ P din 26 martie 2004 în care au fost reascultate părţile, respectiv partea vătămată P.F., partea civilă P.R., inculpatul D.I. şi respectiv martorii I.F., P.V., M.L.G., I.F., P.F., B.T., B.I., S.M., au fost depuse la dosar două rapoarte de expertiză medico-legală cu nr. 1354 din 10 octombrie 2004 ale I.M.L. Timişoara.

Prin sentinţa penală nr. 195 din 3 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bihor, în fond, după desfiinţare, în dosarul nr. 1669/2004, în baza art. 266 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.I. la 1un an închisoare.

În baza art. 81, 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe termenul de încercare de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., raportat la art. 998, 999 C. civ. şi art. 1000 alin. (3) C. civ., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti să plătească în favoarea părţii civile P.F. minor, născut la 8 iunie 1988, asistat de mama sa P.R., ambii domiciliaţi în sat Şumugiu, judeţul Bihor, suma de 10 milioane lei, cu titlu daune morale.

În baza art. 191 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente să plătească în favoarea statului suma de 3.000.000 lei, cu titlu cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, în fond, după desfiinţare, a reţinut, că la data de 17 iulie 2001, numita B.M. a depus la Postul de Poliţie Hidişelu de Sus sesizarea aflată la dosarul de urmărire, reclamând comiterea unui furt în ziua de 16 iulie 2001, având ca obiect o geantă ce conţinea suma de 2.200.000 lei, precum şi diverse bunuri şi acte, de la locuinţa sa, furt de care i-a bănuit pe minorii P.F. şi M.D.M.

Primele acte de cercetare ca urmare a acestei plângeri s-au efectuat în perioada 17 iulie - 20 iulie 2001 aflate în dosarul de urmărire penală, după cum urmează:

- în data de 17 iulie 2001 s-au luat declaraţii persoanei care a reclamat furtul, numita B.M., numitul B.T. care locuieşte împreună cu familia prejudiciată; precum şi celor doi minori asupra cărora planau bănuielile de furt, P.F. şi M.D.M.;

- în ziua următoare 18 iulie 2001 s-a luat declaraţie soţului persoanei care a reclamat furtul, numitul B.F. şi a fost reaudiat minorul M.D.M.;

- la data de 19 iulie 2001 s-a întocmit procesul-verbal de constatare în care s-a consemnat că s-au găsit geanta şi bunurile din ea, mai puţin o parte din bani.

De precizat că toate actele de cercetare de mai sus au fost efectuate de inculpat, purtând semnătura acestuia.

La data de 23 iulie 2001, mama minorului P.F., numita P.R. a sesizat Parchetul Militar Oradea cu privire la faptul că, în ziua de 17 iulie 2001, în jurul orelor 13,30, fiul său în vârstă de 13 ani, a fost transportat de inculpat la sediul Postului de poliţie din comuna Hidişelu de Sus, unde a fost ţinut până a doua zi, 18 iulie 2001, ameninţat, lovit şi legat cu cătuşele de uşa postului, în vederea obţinerii declaraţiei de recunoaştere a furtului.

Anexat acestei plângeri s-a depus certificatul medico-legal nr. 2080/1A/801 din 23 iulie 2001 eliberat de L.M.L. Bihor – Oradea, constatator a numeroase echimoze de formă alungită, pe fese şi pe coapse, spre regiunea vertebrală, dorsală şi pe hemitorace, concluzionându-se că minorul P.F. prezenta leziuni posttraumatice ce pot data din 17 iulie 2001, produse prin loviri repetate cu corp dur, de formă alungită cilindrică, ce au necesitat îngrijiri medicale timp de 4 zile.

Cu privire la împrejurările în care s-au produs aceste leziuni a fost audiat minorul şi mama acestuia, explicaţiile acestor persoane fiind în sensul că în intervalul de timp 17 iulie 2001 orele 13,30 - 19 iulie 2001, orele 15,00, minorul a lipsit de la locuinţa sa, fiind transportat de inculpat la Postul de Poliţie Hidişelul de Sus în vederea anchetării furtului reclamat de numita B.M., iar la întoarcerea acasă a adus la cunoştinţa mamei sale că a fost bătut de inculpat cu bastonul, cu o coadă de mătură şi legat cu cătuşele la mâini.

Potrivit declaraţiilor inculpatului de la dosarul de urmărire penală, chiar în ziua depunerii plângerii s-a deplasat împreună cu colegul său P.S. la locuinţa familiei prejudiciate B.F. şi B.M., spre a verifica aspectele reclamate.

Cu ocazia acestor verificări, în prezenţa mamei sale P.R., minorul a declarat iniţial că geanta cu bani, acte şi un ceas a fost sustrasă de un alt minor, prietenul său M.D., însă apoi a recunoscut furtul indicând diverse locuri în care a aruncat geanta şi a ascuns banii.

Apărarea inculpatului, susţinută în toate declaraţiile date, inclusiv în faţa instanţei, audiat fiind de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi de Tribunalul Bihor, este aceea că minorul a fost bătut, anterior zilei de 17 iulie 2001, de către concubinul mamei, numitul I.F., ca urmare a faptului că în aceeaşi perioadă s-a făcut vinovat de comiterea altor două furturi, de la alte persoane din sat, respectiv suma de 1.400.000 lei şi o bicicletă.

În susţinerea acestei apărări, au fost audiaţi: mama minorului, P.R., concubinul acesteia I.F., fratele mamei P.V., B.T. şi B.F., după cum urmează:

1. În declaraţia luată la 24 iulie 2001, mama minorului a arătat: „în data de 15 iulie 2001, s-a prezentat la domiciliul meu vecinul B.P. care m-a anunţat că fiul meu P.F. i-a furat bicicleta şi a ascuns-o în podul casei, unde a fost găsită revopsită şi am dat-o înapoi lui B.P., moment în care I.F., concubinul meu, l-a lovit pe fiul meu cu palmele peste faţă şi corp."

2. Concubinul mamei, numitul I.F. în declaraţia de la dosar a confirmat această împrejurare: „În data de 15 iulie 2001, duminica, mă aflam la locuinţa din localitatea Şumugiu, împreună cu P.R., cumnatul P.V. şi minorul P.F. Acesta mi-a spus despre o bicicletă luată de la B.P. Bineînţeles după ce a dus-o la proprietar m-am certat cu acesta, muştruluindu-l şi i-am dat două palme la fund, spunându-i să nu mai comită asemenea fapte.

În declaraţia dată în faţa procurorului, martorul şi-a menţinut susţinerile privitoare la faptul că în ziua de 15 iulie 2001 l-a certat pe minor şi i-a aplicat o minimă corecţie fizică, respingând categoric versiunea că l-ar fi bătut în aşa mod încât să îi producă leziunile descrise în certificatul medico-legal: „arăt că pentru furtul bicicletei l-am lovit de două ori cu palma peste faţă pe F., dat nu l-am bătut cu coada de mătură aşa cum se susţine".

3. Prima declaraţie dată în faţa organelor de poliţie la data de 23 iulie 2001 a fratelui mamei minorului, numitul P.V. este în sensul că a fost martor ocular la agresarea violentă a minorului, comisă de I.F. la data de 15 iulie 2001, ca urmare a descoperirii faptului că minorul ar fi sustras o bicicletă cu câteva zile înainte, la 12 iulie 2001:

„Sora mea P.R. l-a întrebat pe fiul ei de ce a furat bicicleta şi să o ducă acasă la păgubaş, aşa în starea în care se află, respectiv revopsită. Prezent de faţă, I.F. a început să îl lovească cu palma peste faţă, după care cu o bâtă l-a lovit peste mâini şi corp, moment în care eu am ieşti afară din casă, deoarece nu am suportat să văd cum îl bate, l-am auzit pe I.F. că îi spunea minorului că de ce fură şi că nu i-a ajuns bătaia ce i-a dat-o în urmă cu 2-3 zile, continuând să-l lovească."

În declaraţia imediat următoare, din 20 august 2001, prima declaraţie dată în faţa procurorului, acelaşi martor a revenit esenţial asupra susţinerilor sale, arătând următoarele: „Susţinerea mea din declaraţia scrisă de ofiţerul de poliţie, că tatăl vitreg I.F. l-a bătut pe copil cu o coadă de mătură nu corespunde adevărului. Eu nu am spus acest lucru şi am semnat declaraţia fără să mi se citească. La ora 22,00 când am fost oprit de domnul D. la postul de poliţie, l-am găsit pe nepotul meu legat cu cătuşele de grilajul uşii de intrare, speriat şi plâns. Atunci nu mi-a spus că a fost bătut, probabil de frica subofiţerului. Am fost amândoi conduşi în postul de poliţie şi în prezenţa mea, domnul plt. D.I. l-a întrebat pe nepotul meu unde a ascuns geanta cu bani, deoarece iniţial a susţinut că mi-a dat-o mie. În prezenţa mea subofiţerul i-a dat copilului două palme peste faţă enervat că acesta nu îi spunea unde a ascuns geanta … În finalul declaraţiei mele arăt că I.F. nu l-a bătut pe nepotul meu P.F. cu coada de mătură ci copilul a fost bătut de subofiţer aşa cum arată şi el.".

În faţa instanţei, în dosarul Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, în declaraţia din 9 octombrie 2002 martorul a adus noi amănunte asupra faptei care face obiectul cauzei: „nu am fost de faţă când copilul a fost dus la postul de poliţie în ziua de marţi, dar când m-am întors seara de la lucru, poliţistul mi-a spus să cobor din maşină şi m-a condus la post unde l-am văzut pe copil cu mâinile legate de uşa postului cu cătuşele. În aceeaşi seară stând circa o oră, copilul mi-a spus că fost bătut cu steagul de domnul D. şi a fost legat de picioare şi am văzut câteva urme pe mâini care reprezentau zgârieturi. Miercuri am fost chemat la poliţie pentru a da declaraţie, băiatul şi-a ridicat pantalonii, mi-a arătat urmele de pe picioare şi a plâns că a fost bătut de domnul D."

În acelaşi sens, este şi declaraţia martorului dată în faţa Tribunalului Bihor, în şedinţa din 8 decembrie 2003, aflată la dosar.

În afară de persoanele din familia minorului, asupra faptei au dat declaraţii membrii familiei B., familia prejudiciată prin furtul genţii cu bani din data de 17 iulie 2001.

4. Martorul B.T., în declaraţia dată la I.P.J. Bihor în data de 23 iulie 2001, a acreditat ideea că, după identificarea minorului ca autor al faptei, chiar cei prejudiciaţi au înţeles să îi aplice o corecţie: „arăt că auzind aceste vorbe eu l-am prins şi l-am scuturat, întrucât eram foarte revoltat pe el, deoarece venea în repetate rânduri la mine acasă şi îi dădeam lapte, iar ele mă fura. De asemenea şi fiul meu B.F. l-a lovit pe motiv că a furat geanta cu banii."

În declaraţia dată în faţa procurorului la data de 9 octombrie 2002, martorul a renunţat la versiunea presupusei agresiuni din partea familiei B. asupra minorului, însă a făcut referire expresă la explicaţia inculpatului cu privire la starea minorului: „în ziua în care a venit poliţistul acesta mia spus: şi ieri şi alaltăieri l-a bătut tatăl său până a rupt o coadă de mătură de el."

Audiat în instanţă, martorul a reiterat aceeaşi declaraţie, în sensul că, la momentul identificării minorului ca autor al furtului, a avut o stare de nervozitate, precum şi intenţia de a-l lovi, însă inculpatul l-ar fi oprit cu justificarea expresă „nu îl lovi bace T., că e plin de vânătăi."

5. Aceeaşi succesiune în timp, în sensul modificării declaraţiilor s-a reţinut şi în ce priveşte mărturia numitului B.F.

Astfel, prima versiune aflată în dosarul de urmărire penală, declaraţie dată la 23 iulie 2001 în faţa lucrătorilor I.P.J. Bihor este în sensul că tatăl minorului, numitul B.T., ale cărui declaraţii au fost mai sus prezentate, l-a agresat pe minor: „ tatăl meu B.T. l-a prins de haine şi l-a bruscat, deoarece fiecare dată venea după lapte fura câte ceva."

În declaraţia din 9 octombrie 2002 dată în faţa procurorului, martorul a infirmat atât cele consemnate în declaraţia sa anterioară dată la I.P.J. Bihor, cât şi declaraţia tatălui său dată în faţa aceloraşi organe de poliţie şi în care s-a consemnat că inclusiv el l-ar fi lovit pe minor, arătând că nici măcar nu a fost acasă la momentul când inculpatul a venit cu minorul să caute geanta furată.

Toate declaraţiile de mai sus au fost prezentate în succesiunea lor în timp pentru a demonstra că în fiecare caz în parte, în declaraţia fiecărui martor dată la I.P.J. Bihor, s-a consemnat o justificare a prezenţei leziunilor pe corpul minorului, încercându-se acreditarea ideii că acesta a fost lovit fie cu o coadă de mătură, fie cu o bâtă de concubinul mamei sau de B.T. şi B.F., însă din momentul prezentării în faţa procurorului şi apoi în faţa instanţei, fiecare martor a infirmat aceste versiuni.

Din acest punct de vedere, instanţa, în fond, după desfiinţare, a considerat absolut pertinentă observaţia procurorului subliniată în rechizitoriu, în sensul că, fiind conştient de gravitatea faptelor sale şi exact în ziua în care mama minorului sesiza parchetul militar (23 iulie 2001), inculpatul a raportat cele întâmplate şefilor săi din I.P.J. Bihor, încercând împreună să acrediteze ideea că partea vătămată a fost bătută de altă persoană, cu câteva zile înainte de a fi invitat la poliţie şi audiat de inculpat.

În aceeaşi zi, 23 iulie 2001, fără a fi sesizaţi de partea vătămată şi fără dispoziţia procurorului militar competent să efectueze urmărirea penală, ofiţeri din cadrul I.P.J. Bihor s-au deplasat în comuna Hidişelul de Sus şi i-au audiat pe membrii familiei minorului agresat, precum şi ai familiei care a reclamat furtul genţii, insistând pe faptul că minorul a fost bătut de tatăl său vitreg, pentru că ar fi furat o bicicletă.

Elocvent în sensul că, inculpatul şi-a pregătit din timp apărarea este faptul că anterior înregistrării la parchet a sesizării mamei minorului, s-au luat declaraţii care fac referire expresă la inexistenţa leziunilor pe corpul minorului, deşi în acel moment nu ar fi trebuit să existe această problemă în cadrul unui dosar penal în care se instrumenta infracţiunea de furt: „în data de 18 iulie 2001 am fost de faţă când a fost adus de poliţie şi nu prezenta urme de bătaie", declaraţie martor B.F., luată la data de 18 iulie 2001.

Minorul M.D. suspectat de furt, în prezenţa căruia a fost anchetat minorul P.F., a descris în declaraţia dată în faţa procurorului militar şi prezenţa mamei sale, modul în care inculpatul a luat declaraţii minorului, parte vătămată.

Chiar dacă în faţa instanţei, atât minorul M.D., cât şi mama lui, au încercat să infirme cele de mai sus, instanţa a dat valoare probatorie declaraţiei date procurorului, faţă de revenirile lipsite de orice justificare.

Astfel, mama minorului M.D., martora M.V. a susţinut, mai întâi, că fiul ei a declarat în mod real că nici un poliţist nu l-a bătut pe P.F., apoi că nu a semnat declaraţia. După ce i s-a prezentat declaraţia a recunoscut semnătura, dar a susţinut că nu-şi aduce aminte conţinutul discuţiilor şi declaraţiilor date la procuror.

Faţă de argumentele de mai sus, instanţa în fond, după desfiinţare a apreciat dovedită comiterea infracţiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., de către inculpatul D.I., faptă pe care a reţinut-o în sarcina acestuia, apreciind că nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., care s-a pus în discuţie, considerând a fi îndeplinite toate elementele constitutive ale infracţiunii de cercetare abuzivă, aşa cum este reglementată de dispoziţiile art. 266 alin. (2) C. pen., atât sub aspectul activităţii infracţionale, cât şi sub aspectul subiectului activ al infracţiunii, atâta timp, cât prin probele administrate s-a dovedit că inculpatul în exercitarea activităţii de cercetare penală a procedat la întrebuinţarea de violenţe împotriva minorului P.F., în scopul obţinerii declaraţiei de recunoaştere de către acesta a furtului unei genţi cu bani, în data de 15 iulie 2001.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel, părţile civile şi inculpatul, solicitând desfiinţarea acesteia ca nelegală şi netemeinică.

S-a constatat că părţile civile nu şi-au motivat apelul declarat în cauză şi nu au precizat aspectele de netemeinicie şi nelegalitate pentru care au solicitat desfiinţarea hotărârii atacate.

În şedinţa publică din 6 decembrie 2005, părţile civile, prin apărătorul ales, au depus la dosarul cauzei o declaraţie încheiată în formă autentică, conform căreia a rezultat că acestea nu mai au nicio pretenţie civilă faţă de inculpat, înţelegând să-şi retragă, totodată şi apelul declarat în cauză, cât şi plângerea formulată împotriva inculpatului, înregistrată sub dosar nr. 4353/2005 aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea.

În motivarea apelului său, inculpatul a arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, deoarece instanţa de fond a stabilit o stare de fapt eronată, interpretând greşit probele administrate în cauză, ori a ignorat alte probe administrate în faza iniţială a cercetărilor ce au fost efectuate ca urmare a plângerii formulate de mama minorului, parte vătămată.

Pe tot parcursul procesului penal, inculpatul a arătat că a negat săvârşirea infracţiunii pentru care a fot trimis în judecată şi mai multe persoane care au fost audiate în calitate de martor au arătat că minorul a fost bătut de către tatăl său vitreg înainte cu o zi sau două de data de 17 iulie 2001, cu o bâtă sau o coadă de mătură, cu care i-a aplicat mai multe lovituri peste corp, deoarece ar fi sustras o bicicletă de la o persoană din localitate.

De altminteri şi partea vătămată a dat mai multe declaraţii contradictorii, ori a făcut afirmaţii neverosimile, acesta fiind cunoscut în localitate ca un element antisocial, furând de la mai multe persoane din localitatea de domiciliu.

Nu poate să înţeleagă cum s-a ajuns ca, după preluarea dosarului de către Parchetul Militar, numitul P.V., unchiul părţii vătămate să dea declaraţii total diferite prin conţinut faţă de cele date anterior, acceptându-se cu uşurinţă de către parchetul militar că acest martor ar fi semnat declaraţia dată în faţa ofiţerilor de poliţie fără ca să o citească.

Instanţa de fond, rejudecând cauza după casare cu trimitere nu a sesizat că actul medico-legal nu descrie nici măcar o echimoză ce ar fi putut fi cauzată dacă s-ar fi aplicat metodele invocate de partea civilă, respectiv „rotisorul" ori „poşta".

De asemenea, certificatul medico-legal nu descrie leziuni ce s-ar fi putut produce prin aplicarea cătuşelor.

S-a reţinut vinovăţia sa cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., doar pe baza declaraţiilor neverosimile ale părţii civile, ale unchiului acesteia, care a revenit asupra declaraţiei iniţiale şi a unor martori ce au relatat doar aspecte pe care le cunoşteau din spusele părţii civile.

Depoziţiile martorilor care au declarat în favoarea sa constant, au fost ignorate de instanţă şi nu au fost elucidate contradicţiile ce apar în declaraţiile părţii civile.

Expertiza medico-legală efectuată la doi ani de I.M.L. Timişoara nu a răspuns obiectivelor stabilite de Tribunalul Militar Bucureşti şi de către Tribunalul Bihor, însă, pe un ton de certitudine infailibilă a concluzionat că leziunile constatate prin actul medical iniţial datează din 17 iulie 2001, fără nicio argumentare medico-legală ştiinţifică.

Prin Decizia penală nr. 218/ A din 13 decembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 4353/P/2005, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.I.

În baza art. 369 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act de retragerea apelului declarat de partea civilă apelantă P.F. minor, asistat de mama sa P.R., împotriva sentinţei penale nr. 195 din 3 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în întregime.

A fost obligat apelantul să plătească în favoarea statului suma de 400 lei, cheltuieli judiciare în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că hotărârea apelată este temeinică şi legală, fiind păstrată în întregime, iar criticile formulate de inculpatul apelant sunt nefondate, deoarece starea de fapt reţinută de către instanţa de fond cu ocazia rejudecării cauzei, după casarea cu trimitere a rezultat din probele corect administrate şi just interpretate, în raport cu care în mod corect s-a stabilit şi vinovăţia inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Calificarea atribuită faptei a fost apreciată ca fiind legală.

Apărarea inculpatului în sensul că instanţa de fonda a reţinut o stare de fapt eronată nu a putut fi primită, în pofida tuturor argumentelor invocate, deoarece în considerentele hotărârii, instanţa de fond s-a referit la toate aspectele contradictorii ce au apărut între declaraţiile date de către martorii audiaţi, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, înlăturând motivat declaraţiile nereale, reţinând şi cauzele pentru care martorii au revenit în parte asupra declaraţiilor date în faza de urmărire penală.

Astfel, în mod corect s-a subliniat şi împrejurarea că partea civilă a fost lovită de către inculpat în sediul poliţiei cu bastonul peste palmă, în prezenţa martorului M.L., martor care a declarat în acest sens, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei.

Acelaşi martor a confirmat şi împrejurarea că inculpatul a legat-o pe partea civilă cu cătuşele de o uşă.

De asemenea, cel de-al doilea minor, numitul .D. suspectat că ar fi participat la comiterea furtului a confirmat aceleaşi împrejurări prin declaraţia dată în faţa procurorului militar şi în prezenta mamei sale.

În afară de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, stare de fapt reţinută de către instanţa de fond este confirmată şi de atitudinea inculpatului, care a luat minorul în vârstă de 13 ani de la locuinţa sa şi l-a condus la sediul poliţiei unde a început să-l ancheteze, fără a o invita şi pe mama acestuia, care se găsea la domiciliu în momentul în care a luat-o pe partea civilă.

Pe de altă parte, realizând gravitatea faptelor comise, inculpatul în aceeaşi zi în care mama minorului a sesizat parchetul militar, a raportat cele întâmplate şefilor săi din IPJ Bihor, încercând să acrediteze ideea că partea civilă a fost bătută de altă persoană cu câteva zile înainte de fi invitat la poliţie.

De asemenea, este evidentă încercarea inculpatului de a-şi preconstitui probe în scopul formulării unei apărări verosimile, câtă vreme acesta, anterior înregistrării la parchet a sesizării formulate de mama părţii civile a luat declaraţii care fac referire expresă la inexistenţa leziunilor pe corpul minorului.

În ceea ce priveşte pedeapsa ce i-a fost aplicată inculpatului s-a apreciat că nu se justifică nici cererea formulată în subsidiar, în sensul aplicării în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 18 1 C. pen., cât vreme fapta săvârşită prezintă pericolul social al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi în raport cu care, printr-o valorificare judicioasă a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de fond a aplicat o pedeapsă just individualizată, raportându-se la persoana inculpatului, fără antecedente penale, modul şi împrejurările concrete de săvârşire a infracţiunii, partea civilă fiind un minor în vârstă de 13 ani, dar şi a faptului că anterior săvârşirii acestei infracţiuni a mai fost implicat în incidente de aceeaşi natură, fiind trimis şi în judecată şi achitat mai apoi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 18 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 250 C. pen., prin sentinţa penală nr. 34/2001 a Tribunalului Militar Timişoara, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 319/2001 a Curţii Militare de Apel.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare al laturii civile de către instanţa de fond s-a reţinut că şi sub acest aspect hotărârea atacată este temeinică şi legală, câtă vreme, din conţinutul declaraţiei autentice depusă de partea civilă în apel nu a rezultat că s-au acoperit despăgubirile solicitate cu titlu de daune morale de către partea civilă şi nu au fost administrate alte probe în acest sens, aceasta declarând că înţelege să-şi retragă apelul, iar inculpatul nu a invocat aspectele de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei.

În considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a făcut referiri la dispoziţiile legale corespunzătoare măsurilor dispuse.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.I., criticând-o, arătând în scris motivele de recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, apărătorul recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului.

S-a învederat faptul că inculpatul tot timpul a negat săvârşirea faptei, explicând leziunile părţii vătămate prin aceea că, aşa cum i-au relatat mai multe persoane din sat, anterior cu o zi sau două, aceasta a fost bătută de către tatăl vitreg, I.F., cu o bâtă sau o coadă de mătură, întrucât s-a dovedit că furase o bicicletă de la un cetăţean din sat. De astfel, nici nu s-ar fi motivat sub nicio formă maltratarea părţii vătămate de către el, având în vedere că aceasta a recunoscut furtul banilor respectivi în prezenţa reclamantului B.T. şi a unor martori.

Partea vătămată a mai fost cercetată anterior de mai multe ori, pentru diferite furturi comise pe raza comunei, dar nu a putut fi trasă la răspundere penală din cauza vârstei, fiind, deci un element antisocial, când a aflat, după câteva zile, că noile cercetări întreprinse au deranjat-o pe mama părţii vătămate, care l-a ameninţat în sensul că îl va reclama Parchetului Militar, a raportat acest incident conducerii I.J.P. Bihor, care a declanşat imediat o anchetă internă.

În urma acestor verificări s-a confirmat că leziunile suferite de partea vătămată au putut fi produse de loviturile pe care i le-a aplicat tatăl vitreg, cu o bâtă sau coada de mătură, pentru furtul unei biciclete.

Astfel, au fost făcute referiri la mai multe declaraţii ale unor martori, respectiv B.T., care a arătat că mama părţii vătămate i-a povestit că tatăl vitreg, în ziua anterioară datei de 17 iulie 2001 ar fi „rupt" pe partea vătămată o coadă de mătură pentru furtul bicicletei; martorul I.F. care a recunoscut că l-a bătut pe minor, negând însă că ar fi folosit vreun obiect contondent; martorul P.V., unchiul minorului ce a confirmat că acesta a fost lovit cu o bâtă peste mâini şi corp de către tatăl vitreg, I.F.; martorul M.D., care a fost la postul de poliţie împreună cu partea vătămată a susţinut că nu l-a lovit pe minor şi ştie că tatăl vitreg l-a bătut; martorul P.D., unchiul mamei părţii vătămate a declarat că fraţii părţii vătămate i-au spus că tatăl părţii vătămate, I.F., a bătut pe partea vătămată, dar că le-a cerut să nu recunoască acest lucru, ci să susţină că poliţistul, adică el inculpatul a bătut-o pe aceasta; martorul M.V., prezentă şi ea la postul de poliţie a declarat că nu l-a văzut bătându-l pe minor; martorul B.I. la care a înnoptat partea vătămată a declarat că nu l-a văzut pe minor bătut şi că acesta nici nu i s-a plâns că ar fi fost bătut de el.

Totodată este exprimată rezerva asupra metodelor folosite de Parchetul Militar pentru a obţine de la unchiul părţii vătămate, P.V., declaraţii cu conţinut total diferit celor date anterior, dar parchetul militar a acceptat ideea ca acest martor ar fi semnat declaraţia dată în faţa ofiţerilor de poliţie fără să o citească.

Parchetul Militar şi instanţa de fond cu prilejul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere nu a sesizat o serie de aspecte neverosimile relatate de către partea vătămată, cât şi de către unchiul acesteia, cu privire la starea de fapt din reclamaţie.

Astfel, partea vătămată a declarat iniţial că ar fi lovit-o cu bastonul peste mâini şi spate, apoi, în altă declaraţie că ar fi bătut-o cu lancea unui steag, că ar fi folosit metoda „rotisorului" şi în fine că ar fi utilizat „posta" descrisă în premieră de Ion Creangă în „Amintiri din copilărie".

Parchetul Militar şi mai apoi cu prilejul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, instanţa de fond a omis, însă, să sesizeze că nici pe gleznele părţii vătămate şi nici pe încheieturile mâinilor acesteia, nu au fost constatate echimoze specifice, care se produc cu prilejul utilizării metodei „rotisorului". De asemenea, nu s-a constatat pe degetele sau între degetele picioarelor părţii vătămate, urme de arsuri sau flictene care se produc în mod obligatoriu prin aplicarea metodei „posta".

Echimoze ar fi trebuit să se producă şi în cazul în care dacă ar fi reale susţinerile părţii vătămate, inculpatul ar fi legat-o pe aceasta de mâini cu cătuşe de uşa metalică de la intrarea la postul de poliţie. De asemenea, nu s-a observat că printre leziunile descrise în certificatul medico-legal figurează şi o serie de excoriaţii a căror producere nu a putut fi explicată de către partea vătămată.

În altă ordine de idei se apreciază ca fiind neverosimil să fi comis infracţiunea de care a fost inculpat cu atâta publicitate, ca şi cum ar fi dorit să strângă probe în acuzare împotriva sa: legarea de uşa metalică de intrare în post dinspre stradă, aplicarea de lovituri părţii vătămate în prezenţa unchiului acesteia, P.V.

În consecinţă toată acuzaţia s-a bazat pe declaraţiile neverosimile ale părţii vătămate, pe declaraţiile de revenire ale unchiului acesteia şi pe cele ale unor martori care nu au văzut nimic, dar care au relatat că partea vătămată le-a povestit că el ar fi maltrata-o.

Declaraţiile martorilor în apărarea sa, care şi în faţa parchetului militar, cât şi a instanţei de fond şi-au menţinut depoziţiile iniţiale nu au fost luate în considerare, fiind omise.

În fine, din certificatul medico-legal şi din expertiza medico-legală a rezultat că leziunile părţii vătămate au fost produse cu un corp dur, de formă alungită, fără a se putea preciza dacă este vorba de bâtă, coadă de mătură, lance de steag sau baston de poliţist şi dacă pot data din 17 iulie 2001.

I.M.L. din Timişoara, după doi ani de zile a trimis completarea la expertiza medico-legală, completare cu care rămăsese datoare încă Tribunalului Militar Bucureşti.

Acest răspuns este formulat pe un ton iritat şi impertinent, menţinând la începutul formulării concluziile constatării medico-legale în ceea ce priveşte aproximarea datei posibile de producere a leziunilor, pentru ca în final să susţină, pe un ton de certitudine infailibil, că leziunile datează din 17 iulie 2001, fără nicio argumentare medico-legală ştiinţifică.

Dar prin această completare, institutul nu a răspuns la ceea ce i s-a cerut de către Tribunalul Militar Bucureşti şi de către Tribunalul Bihor, anume să se pronunţe dacă leziunile respective suferite de partea vătămată au putut fi cauzate şi cu o zi sau două anterior datei de 17 iulie 2001, împrejurare esenţială pentru aflarea adevărului, având în vedere că din probele administrate în cauză a rezultat că partea vătămată fusese bătută cu o coadă de mătură de tatăl vitreg în data de 2 au 16 iulie 2001 pentru furtul unei biciclete.

Nerăspunzând la această întrebare esenţială prin excluderea argumentată ştiinţific că leziunile nu ar fi putut fi provocate anterior datei de 17 iulie 2001 s-a considerat că răspunsul I.M.L. din Timişoara, în completarea expertizei nu are relevanţă în cauză pentru că, dacă nu exclude, per a contrario, acceptă posibilitatea producerii vătămărilor corporale anterior datei de 17 iulie 2004.

Instanţa de fond, în speţă, Tribunalul Bihor, cu prilejul primei judecări a cauzei a analizat toate probele administrate în cauză de către organele de poliţie, Parchetul Militar, Tribunalul Militar Bucureşti şi chiar mai mult pentru a-şi putea formula o convingere intimă, a efectuat, la rândul ei, o cercetare judecătorească completă, iar prin sentinţa penală nr. 359 din 2 februarie 2003 a pronunţat o soluţie corectă.

Nu tot astfel a procedat instanţa de fond cu prilejul rejudecării cauzei după casare cu trimitere.

Din analiza, coroborarea şi interpretarea tuturor acestor probe se poate ajunge la concluzia că nu el ar fi comis fapta pentru a fost inculpat, existând indicii serioase în sensul că autorul leziunilor suferite de partea vătămată a fost tatăl vitreg al acesteia, el, eventual, putând fi tras la răspundere administrativă pentru formele uşoare de coerciţie pe care le-a recunoscut în declaraţiile sale.

Faţă de cele arătate, recurentul inculpat prin apărător a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei şi deciziei recurate ca fiind netemeinice şi nelegale, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., sau în subsidiar aplicarea art. 181 C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., pentru care a fost condamnat prin sentinţa recurată.

Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a arătat că iniţial inculpatul a fost achitat şi apoi condamnat, apreciind că probele sunt contradictorii, inculpatul negând lovirea minorului cu bastonul, minorul era cunoscut că ar fi furat o bicicletă, a vopsit-o, martorii au avut o poziţie oscilantă mama sa lovindu-l anterior, expertiza nu a fost concludentă. Apărătorul recurentului inculpat precizează că singura vină imputabilă inculpatului ar fi aceea că l-a rugat pe minor să-l însoţească la sediul poliţiei, fără a-i încunoştinţa, în prealabil şi părinţii acestuia şi că ancheta realizată de inculpat nu a fost una abuziv realizată, de altfel actele dosarului confirmă acest fapt. Faţă de cele arătate, apărarea consideră că recurentul inculpat nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa, solicitând achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile legale nici sub aspectul laturii obiective şi nici subiective sau achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 181 şi 91 C. pen.

Concluziile procurorului, precum şi poziţia recurentului inculpat din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de inculpatul D.I. împotriva deciziei instanţei de apel în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele instanţei de fond, după desfiinţare, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios şi temeinic motivat a stabilit vinovăţia inculpatului D. în săvârşirea infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului D.I., plt. maj. la Postul de poliţie Hidişelul de Sus, judeţul Bihor, care în ziua de 17 iulie 2001 de a-i aplica mai multe lovituri, cu bastonul şi lancea unui steag, minorului P.F., pentru a-l determina să recunoască o infracţiune de furt, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4 zile de îngrijiri medicale, întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen.

Din examinarea cauzei rezultă că instanţa de fond, după desfiinţare, a reascultat, părţile, respectiv partea vătămată minoră P.F., inculpatul D.I., partea civilă P.R.

La termenul de judecată din 17 mai 2004 au fost consemnate solicitările de probe, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data arătată în dosarul nr. 1669/2004 al Tribunalului Bihor.

Astfel, procurorul a arătat că, având în vedere limitele rejudecării ce au fost extinse de către instanţa de apel şi cu privire la apelul declarat de parchet, respectiv la soluţia de anchetare a solicitat audierea primilor trei martori indicaţi în rechizitoriu.

Apărătorul inculpatului avocat L.G. a arătat că lasă la aprecierea instanţei cererea cu privire la martorii solicitaţi de acuzare.

Avocat D.C. a arătat că nu se opune la audierea acestor martori şi a solicitat la rândul ei audierea martorului I.F. pe care s-a obligat să îl prezinte, martor care l-a văzut pe minor şi când a fost lovit de către tatăl său, cum a arătat şi înainte de a merge la poliţie şi cum a arătat după aceea.

Apărătorul inculpatului a solicitat audierea martorilor B.T., M.D., M.V. şi B.I. care au fost audiaţi şi înainte de desfiinţarea primei hotărâri. A mai arătat că are de semnalat încă o problemă şi anume că înainte de declinarea competenţei de la Tribunalul Militar Bucureşti s-a solicitat completarea răspunsului cu privire la expertiza medico-legală care s-a dispus a fi efectuată de către laboratorul din Timişoara în sensul că răspunsul care a sosit a fost incomplet, întrucât s-a pus următoarea întrebare: „dacă având în vedere faptul că partea vătămată a suferit şi alte leziuni în ziua precedentă, dacă leziunile constatate în certificatul medico-legal puteau data şi anterior cu o zi datei de 17 iulie." Nu ştie dacă acest răspuns laboratorul din Timişoara l-a trimis Tribunalului Militar Bucureşti, deoarece Tribunalul Bihor a solicitat Tribunalului Bucureşti acest răspuns şi s-a comunicat că acest răspuns a fost trimis la Oradea, dar din verificările efectuate la registratură a reieşit că acea completare nu a ajuns, s-a purtat foarte multă corespondenţă cu I.M.L. Timişoara şi până la urmă toată lumea şi-a pierdut răbdarea şi s-a intrat pe fond, judecându-se cauza fără sosirea acelui răspuns. Consideră că această probă este absolut necesară şi care a fost dispusă nu ca fiind o probă nouă, ci ca fiind completarea la prima expertiză solicitată chiar de Tribunalul Militar Bucureşti, întrucât s-a omis să se răspundă şi la această întrebare. Având în vedere că această cauză suferă oricum amânare în vederea audierii martorilor a cerut ca această probă să nu fie solicitată pe calea corespondenţei între instituţii, ci prin emiterea unei adrese către Laboratorul din Timişoara pentru a răspunde şi la această întrebare, şi anume dacă leziunile descrise în certificatul medico-legal puteau proveni şi de la acte de violenţă pricinuite cu o zi anterioară datei de 17 iulie.

Avocat D.C. a arătat că în acest caz ar trebui mai întâi audiat martorul I.F. care l-a văzut pe partea vătămată şi ştie cum arăta, pentru că în funcţie de intensitatea acelor lovituri va depinde şi răspunsul laboratorului, deoarece de la două pălmuţe date până la leziunile descrise în certificatul medico-legal este o cale lungă.

Procurorul a arătat că nu se opune în principiu la cererea apărătorului inculpatului, dar a solicitat aşa cum a arătat reprezentantul părţii vătămate să de dispună asupra necesităţii şi utilităţii acestei probe după audierea martorilor pentru a avea constatare de fapt şi pentru a verifica dacă mai este oportună această expertiză.

Avocat D.C. a arătat că mai există un martor, dl. doctor S.M. din Hidişelul de Sus care l-a văzut pe copil şi fiind vorba de părerea unui specialist consideră că ar trebui audiat şi acest martor pe care, de asemenea, se obligă să îl prezinte.

Partea civilă P.R. învederează instanţei că a doua zi a fost văzut de medicul S. care i-a dat trimitere.

Apărătorul inculpatului a arătat că nu se opune nici la audierea acestui martor, arătând că solicită şi audierea martorului P.F. pe care se obligă să îl prezinte.

Procurorul a arătat că nu se opune niciuna dintre probele solicitate.

Avocat D.C. a arătat că nu se opune la martorii solicitaţi de inculpat.

Instanţa a pus în vedere inculpatului să se limiteze doar la doi dintre martorii solicitaţi.

Apărătorul inculpatului a solicitat audierea martorilor P.F. şi B.T.

Prima instanţă, în fond, după desfiinţare, faţă de cererile în probaţiune formulate de părţi privind audierea unor martori le-a considerat, ca fiind utile şi pertinente soluţionării cauzei, încuviinţând audierea martorilor I.F., P.V. şi M.L., solicitaţi de acuzare, audierea martorilor I.F. şi S.M. solicitaţi de părţile vătămate, audierea martorilor P.F. şi B.T. solicitaţi de apărare, urmând ca asupra cererii privind expertiza medico-legală solicitată de apărare să se pronunţe după audierea martorilor I.F. şi S.M.

Astfel, la termenul din 31 mai 2004 au fost ascultaţi martorii I.F., P.V., M.L.G., I.F., P.F., B.T.

La acelaşi termen de judecată, respectiv 31 mai 2004, reprezentantul parchetului a considerat utilă cauzei audierea martorului S.M., acesta fiind medicul din localitate, iar reprezentantul părţilor civile a solicitat citarea martorului lipsă azi la D.U. din Hidişelul de Sus cu mandat de aducere.

Apărătorul inculpatului a solicitat încuviinţarea audierii martorului B.I. care poate preciza unele aspecte cu privire la diferitele ore relatate de martorii audiaţi azi, martor, care, în cazul încuviinţării va fi prezentat.

Reprezentantul parchetului nu s-a opus probei solicitate, însă a considerat că nu se impune emiterea unui mandat de aducere pentru martorul lipsă azi, acesta fiind primul termen la care se citează

Reprezentantul părţilor civile nu s-a opus probei solicitate şi eventual până la termenul fixat în cauză va face demersuri la A. Oradea pentru a prezenta caseta video înregistrată cu acea ocazie.

Reprezentantul parchetului a arătat că, după audierea martorului S.M., instanţa urmează a aprecia dacă se mai impune sau nu acea completare de expertiză medico-legală.

Apărătorul inculpatului a insistat în efectuarea acelei completări de expertiză medico-legală, de altfel fiind încuviinţată de toate instanţele.

Tribunalul faţă de lipsa martorului încuviinţat în cauză, în vederea audierii acestuia, considerând utilă şi depoziţia martorului solicitat azi, precum şi completarea la raportul din expertiza discutată la termenul anterior a dispus citarea martorului S.M. de la D.U. din Hidişelul de Sus, a încuviinţat audierea martorului B.I. solicitat azi şi a pus în vedere apărătorului inculpatului să-l prezinte.

S-a dispus efectuarea unei adrese către I.M.L. Timişoara pentru efectuarea unei completări de expertiză medico-legală din care să reiasă dacă leziunile puteau fi cauzate în data de 15 iulie 2001.

Concluziile mai sus arătate ale părţilor asupra cererilor puse în discuţie, precum şi măsurile dispuse rezultă din încheierea de şedinţă de la data mai sus precizată, aflată la dosarul nr. 1669/2004 al Tribunalului Bihor.

La termenul de judecată din 6 septembrie 2004 au fost ascultaţi martorii B.I. şi S.M., ale căror declaraţii se află la dosarul tribunalului cu numărul mai sus menţionat.

La dosarul instanţei de fond, după desfiinţare, raportul de expertiză medico-legală cu nr. 1354 din 10 octombrie 2004 al I.M.L. Timişoara în care se atestă că „Urmare adresei dvs. dos. nr. 1669/2004, subsemnaţii Prof. Dr. D.M.L. directorul I.M.L. Timişoara, dr. C.V., dr. D.L., dr. A.E., medici primari legişti, la I.M.L. Timişoara, am studiat documentele privind pe numitul P.C.F. şi raportat la obiectivele formulate, vă comunicăm următoarele: Comisia a studiat raportul medico-legal nr. 2689/2002 în care se menţionează datele din certificatul medico-legal eliberat la S.J.M.L. Oradea în data de 23 iulie 2001 din care rezultă că a fost agresat la 17 ianuarie 2001 prezentând la examenul medico-legal echimoze în formă de bandă de 5/2 cm., de 18/2 cm., de 13/4, de 9/6 cm., de 8/2,5 cm dispuse bilateral pe fese, pe coapsa stg. vertebral dorsal şi hemitoracele stg. bazal. S-a apreciat că leziunile au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur de formă alungită cilindrică. Comisia a fost de acord cu timpul de îngrijiri medicale acordat, respectiv 4 zile, acestea fiind justificate de consemnările obiective din cuprinsul documentului."

Tribunalul, la termenul de judecată din 15 noiembrie 2004, având în vedere cererea apărătorului inculpatului care a arătat că nu s-a răspuns exact obiectivelor solicitate, existând dubii cu privire la data producerii leziunilor, împrejurare care impune revenirea cu adresă pentru a se răspunde obiectivelor dispuse şi faţă de care şi reprezentantul parchetului a solicitat amânarea cauzei, a încuviinţat cererea apărării inculpatului în sensul celor menţionate.

A fost primit şi depus la dosar cu nr. 1669/2004 al Tribunalului Bihor raportul de expertiză medico-legală supliment cu nr. 1354 din 10 octombrie 2004 al I.M.L. Timişoara, care în aceeaşi componenţă a comisiei a comunicat: „Comisia a studiat raportul medico-legal nr. 2689/2002 în care se menţionează datele în certificatul medico-legal eliberat la S.J.M.L. Oradea în data de 23 iulie 2001 din care rezultă că a fost agresat la 17 iulie 2001 prezentând la examenul medico-legal echimoze în formă de bandă de 5/2 cm., de 18/2 cm., de 13/4, de 9/6 cm., de 8/2,5 cm. dispuse bilateral pe fese, pe coapsa stg., vertebral dorsal şi hemitoracele stg. bazal. S-a apreciat că leziunile au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur de formă alungită cilindrică. Comisia a fost de acord cu timpul de îngrijiri medicale acordat, respectiv 4 zile, acestea fiind justificate de consemnările obiective din cuprinsul documentului. Comisia noastră apreciază că leziunile au vechimea din 17 iulie 2001 aşa cum s-a consemnat în certificatul medico-legal iniţial."

La termenul de judecată de la 22 martie 2005 la prima instanţă, în fond, după desfiinţare, potrivit încheierii de la acea dată aflată la dosar, reprezentantul parchetului a arătat că s-au formulat concluzii pe fondul cauzei, însă, s-a dispus redeschiderea cauzei în vederea discutării schimbării încadrării juridice din infracţiune prevăzută de art. 266 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Avocat L.G. a solicitat acordarea unui termen pentru a-şi formula apărarea referitor la noua încadrare juridică solicitată azi în instanţă, iar avocat D.C. pentru părţile civile nu s-a opus amânării cauzei.

Tribunalul, având în vedere cererea de amânare formulată de apărătorul inculpatului pentru pregătirea apărării, raportat la noua încadrare pusă în discuţie azi, a amânat judecarea cauzei.

La termenul din 3 iunie 2005, având în vedere repunerea pe rol a cauzei la data de 17 ianuarie 2005, în vederea punerii în discuţie a încadrării juridice, respectiv din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 266 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., instanţa a acordat cuvântul părţilor în acest sens, fiind consemnate concluziile părţilor cu privire la schimbarea încadrării juridice, după care faţă de împrejurarea că părţile şi reprezentantul parchetului, declarând că nu mai au alte probe şi nefiind alte probe, în baza art. 339 C. proc. pen., instanţa a declarat terminată cercetarea judecătorească, iar în baza art. 340 C. proc. pen., a acordat cuvântul pe fondul cauzei, potrivit menţiunilor din partea introductivă a sentinţei penale nr. 195/2005 a Tribunalului Bihor, în fond, după desfiinţare.

Astfel, Înalta Curte nu poate avea în vedere critica apărării recurentului inculpat în sensul că după desfiinţare, în rejudecarea cauzei, în fond, nu ar mai fi fost efectuată cercetarea judecătorească, aşa cum a avut loc anterior reformării hotărârii, în primă instanţă.

Din examinarea cauzei şi amplele referiri mai sus arătate referitoare la desfăşurarea judecăţii efectuată de către instanţa de fond, după desfiinţare, în rejudecare, rezultă o completă cercetare judecătorească, cu respectarea principiilor ce guvernează judecata, statuate în art. 289 C. proc. pen. şi anume al oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, fiind încuviinţate, atât apărării, cât şi acuzării probele solicitate, ce ulterior au fost administrate, potrivit dispoziţiilor legale corespunzătoare fiecăreia.

Mai mult, Înalta Curte consideră că în cauză, instanţa de fond, în rejudecare, după desfiinţarea hotărârii anterioare, a dat eficienţă şi dispoziţiilor art. 6 din C.A.D.O.L.F., inculpatul D.I., beneficiind de un proces echitabil, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale, respectându-se principiul egalităţii armelor, prin încuviinţarea şi administrarea probelor solicitate, dispunând de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, în ceea ce priveşte şi cererea de schimbare a încadrării juridice pusă în discuţie, prin amânarea cauzei şi discutarea ei la un alt termen de judecată, aşa cum s-a arătat.

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat de recurentul inculpat, respectiv art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul nepronunţării cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esenţiale de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului, Înalta Curte apreciază că examinarea acestor critici poate avea loc numai cu privire la obligaţiile ce incumbă instanţei de fond.

Astfel, în conţinutul dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut 21 de cazuri în care hotărârile sunt supuse casării, cel reglementat la pct. 10 referindu-se la mai multe ipoteze, respectiv „instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului".

Aşa cum a fost reglementat, acest caz de casare vizează omisiuni ale instanţei de fond, aspect ce rezultă chiar din conţinutul ipotezelor enunţate, nepronunţarea asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, probe administrate, cereri esenţiale pentru părţi, care sunt de esenţa judecăţii în primă instanţă, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut expres acest lucru.

De asemenea, pentru a fi operabil acest caz de casare, legiuitorul mai impune şi condiţia privind în ce măsură nepronunţarea influenţează soluţia procesului, astfel că apărările formulate de către inculpat trebuie să demonstreze dacă proba sau cererea solicitată a fost admisă sau respinsă, ori dacă în cazul administrării probei, prin simpla ei menţionare, fără o evaluare, a dus la o soluţie contrară celei care s-ar fi putut pronunţa dacă proba ar fi fost valorificată prin analiză şi interpretare.

În contextul cauzei, Înalta Curte, examinând critica recurentului inculpat referitoare la omisiunile instanţei de fond cu privire la nepronunţarea asupra declaraţiilor unor martori, respectiv I.F., P.V., B.T., M.D., M.V. consideră că a aceasta este nefondată, deoarece în considerentele sentinţei pronunţată în fond, după desfiinţare, au fost făcute referiri exprese nu numai la declaraţiile martorilor indicaţi, date în cursul urmăririi penale, la poliţie şi în faţa procurorului, dar şi la conţinutul declaraţiilor unora din martorii arătaţi date la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, la Tribunalul Bihor, chiar existând menţiunea că declaraţiile au fost prezentate în succesiunea lor în timp, acestea fiind valorificate pe calea interpretării, ceea ce a presupus un proces de evaluare în care au fost stabilite aspectele de concordanţă, din mijloacele de probă arătate şi înlăturate în mod expres şi motivat cele care nu prezentau aspecte concludente pentru soluţionarea cauzei, aşa cum a fost cazul declaraţiei martorei M.V.

Astfel, instanţa de fond în rejudecare a arătat că „mama minorului M.D., martora M.V. a susţinut mai întâi că fiul ei a declarat în mod real că nici un poliţist nu l-a bătut pe P.F., apoi că nu a semnat declaraţie. După ce i s-a prezentat declaraţia şi-a recunoscut semnătura dar a susţinut că nu-şi aduce aminte conţinutul discuţiilor şi declaraţiilor date la procuror.".

Mai mult, instanţa de fond, după desfiinţare a făcut referiri concrete şi la alte mijloace de probă, respectiv declaraţiile minorului P.F., a părţii civile P.R., a martorilor B.F., B.M., persoane care au reclamat furtul, a martorilor oculari M.L., M.D. care au relatat cum inculpatul l-a lovit pe minorul P.F.

Astfel, instanţa de fond, după desfiinţare, în rejudecare, reţine că „Tuturor aceste argumente li se vor alătura susţinerile martorului M.L., dosar urmărire penală a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi dosarul Tribunalului Bihor, şi el suspectat de furtul genţii de bani: „P.F. a fost întrebat de şeful de post dacă a furat geanta cu bani şi a spus că nu este vinovat de acel furt. În prezenţa mea, i-a aplicat cu bastonul peste palmă o lovitură. Atunci când l-a lovit l-a întrebat cine a furat geanta. Poliţistul i-a spus să ţină palma şi i-a aplicat o lovitură de baston. Imediat după aceasta poliţistul l-a întrebat dacă recunoaşte că a furat geanta, ceea ce P.F. nu a făcut. În jurul orei 10,00 seara eu am părăsit postul, poliţistul l-a legat cu cătuşele de uşă pe minor după care eu m-am dus spre casă şi la un moment dat am fost ajuns din urmă de poliţist." În acelaşi mod celălalt minor suspectat de furt M.D., în prezenţa căruia a fost anchetat minorul P.F., descrie în declaraţia dată în faţa procurorului militar şi în prezenta mamei sale, modul în care inculpatul a luat declaraţii minorului parte vătămată. Chiar dacă în faţa instanţei, atât minorul M.D., cât şi mama lui au încercat să infirme cele de mai sus, instanţa va da valoare probatorie declaraţiei date procurorului, faţă de revenirile lipsite de orice justificare.".

Aşadar, instanţa de fond după desfiinţare, în rejudecare a evaluat coroborat ansamblul mijloacelor de probă administrate de-a lungul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în ciclurile procesuale, în funcţie de menţiunile făcute expres, în acest sens, motivând stabilirea vinovăţiei inculpatului D.I., prin mijloacele de probă administrate pe parcursul procesului şi care au infirmat apărările acestuia.

Împrejurarea că nu au fost făcute referiri exprese la unele mijloace de probă, respectiv declaraţiile martorilor P.D., B.I., chiar şi a martorului S.M., precum şi la suplimentul raportului de expertiză medico-legală nu este de natură a conduce la o altă soluţie decât cea stabilită, respectiv de condamnare a inculpatului D.I., deoarece mijloacele de probă administrate, fie relevă aspecte care au fost infirmate, respectiv apărarea că nu inculpatul este autorul lovirii minorului, cum este cazul martorului P.D., fie nu prezintă aspecte care să fie concludente lămuririi împrejurărilor cauzei, respectiv declaraţiile martorilor B.I. şi S.M., care nu evidenţiază în vreun fel contribuţia inculpatului, dar nici a unei alte persoane cu privire la lovirea minorului, iar suplimentul de expertiză confirmă concluziile certificatului medico-legal, atestând în mod expres că leziunile au vechimea din 17 iulie 2001.

De asemenea, din probele administrate a rezultat că inculpatul D.I. a încălcat şi dispoziţiile legale referitoare la cercetarea unui inculpat minor, respectiv art. 481 C. proc. pen., prin luarea minorului P.F., în vârstă de 13 ani de la locuinţa sa, l-a condus la sediul poliţiei unde a început să-l ancheteze fără să o invite şi pe mama acestuia, care se găsea la domiciliu în momentul în care a luat minorul.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte consideră că în ansamblul lor au fost valorificate mijloacele de probă administrate pe parcursul procesului penal în cauza privind pe inculpatul D.I., astfel că nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.

Mai mult, instanţa de apel, în baza propriului examen de apreciere a materialului probator administrat a făcut referiri la mijloace de probă administrate de către prima instanţă, în raport cu motivele de apel invocate de apelantul inculpat D.I., însuşindu-şi argumente ale instanţei de fond, după desfiinţare, dar la rândul ei a stabilit, în mod distinct şi motivat, vinovăţia inculpatului.

Totodată, nu se poate reţine nici critica recurentului inculpat referitoare la modul cum au fost apreciate mijloacele de probă administrate, deoarece în cauză există o deplină concordanţă între percepţia mijloacelor de probă, de către instanţa de fond, în rejudecare, după desfiinţare, cât şi cea de apel şi soluţiile pronunţate, prin stabilirea vinovăţiei inculpatului D.I. în săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., în baza procesului de evaluare a materialului probator administrat, în condiţiile deja arătate, acesta fiind autorul faptei, respectiv cel care în exercitarea activităţii de cercetare penală cu privire la fapta de furt sesizată l-a lovit pe minorului P.F., cu bastonul şi cu lancea unui steag, pentru a-l determina să recunoască fapta de furt, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4 zile de îngrijiri medicale, aşa încât nu este aplicabil nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici solicitarea apărării privind achitarea inculpatului D.I. pentru lipsa pericolului social al faptei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., deoarece nu sunt îndeplinite criteriile legale pentru aplicarea acestor prevederi.

În conţinutul art. 181 C. pen., legiuitorul a prevăzut condiţiile şi criteriile referitoare la fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi anume:

„(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91".

În contextul cauzei, Înalta Curte consideră că fapta săvârşită de inculpatul D.I. îndeplineşte toate trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni şi anume prezintă pericol social, a fost săvârşită cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe şi este prevăzută de legea penală, în dispoziţiile art. 266 alin. (2) C. pen., respectiv a celei de cercetare abuzivă.

Prin modalitatea, mijloacele, împrejurările şi urmările concrete ale faptei săvârşite, de către inculpatul D.I., în calitatea de ajutor şef post Poliţie, comuna Hidişelul de Sus, judeţul Bihor, respectiv exercitarea a unor violenţe, concretizate în lovirea unei persoane, mai mult a unui minor, P.F., suspectat de furt, în cursul cercetării, pentru a-l determina să recunoască comiterea acelei fapte, producându-i leziuni ce au necesitat patru zile de îngrijiri medicale, s-a adus atingere unei valori sociale importante a statului de drept, respectiv activităţii de înfăptuire a justiţiei, constrângerea fiind incompatibilă cu principiul aflării adevărului ce guvernează procesul penal.

Mai mult în ceea ce priveşte persoana inculpatului D.I., acesta este căsătorit, are doi copii minori, în mod constant nu a recunoscut fapta, încercând să acrediteze ideea că nu el este autorul, anterior a mai fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. b1) în referire la art. 181 C. pen., pentru infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., fiindu-i aplicată, în baza art. 91 lit. c) C. pen., sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 1.000.000 lei prin Decizia nr. 319 din 4 octombrie 2001 a Curţii Militare de Apel, aşa cum rezultă din hotărârea arătată, aflată la dosarul de urmărire penală.

În considerentele acelei decizii, s-a arătat, că în seara de 21 iulie 2000, inculpatul D.I. s-a deplasat la un bufet din localitate şi fiind observat de partea vătămată L.I., aflată în stare de ebrietate şi care făcea scandal, aceasta fiind cea care i-a adresat insulte, pe fondul stării de provocare i-a aplicat părţii vătămate o lovitură cu paleta reflectorizantă, instanţa de recurs, apreciind că fapta inculpatului plt. maj. D.I. nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, faţă de împrejurările în care fapta a fost comisă, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, urmarea produsă şi persoana inculpatului, respectiv fără antecedente penale, are în întreţinere doi copii minori, apreciat în activitatea de poliţist.

De altfel, în mod corect şi motivat, atât instanţa de fond în rejudecare, după desfiinţare, cât şi cea de apel în prezenta cauză au argumentat imposibilitatea achitării inculpatului D.I. pentru infracţiunea de cercetare abuzivă pentru lipsa pericolului social, aşa cum s-a invocat în faţa celor două instanţe.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că, atât sentinţa pronunţată în rejudecare, după desfiinţare, cât şi Decizia instanţei de apel sunt legale şi temeinice sub toate aspectele.

Totodată, verificând hotărârile atacate nu s-a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.I. împotriva deciziei penale nr. 218/ A din 13 decembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.I. împotriva deciziei penale nr. 218/ A din 13 decembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2006.

← ICCJ. Decizia nr. 6215/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.)....  ICCJ. Decizia nr. 6231/2006. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6218/2006. Penal. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art.266 C.p.). Recurs