ICCJ. Decizia nr. 631/2006. Penal

Decizii penale ICCJ 2006

Prin sentința penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus achitarea inculpaților B.N. și A.C., în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen., și art. 240 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., și art. 37 lit. a) C. pen., pentru B.N.

Instanța a constatat că inculpatul B.N. a fost arestat preventiv de la 9 septembrie 1997 până la 8 octombrie 1997, iar inculpatul A.C. de la 9 septembrie 1997 până la 3 octombrie 1997.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că cei doi inculpați au fost trimiși în judecată, reținându-se în sarcina lor că la data de 23 august 1997, în jurul orelor 23,30, recomandându-se lucrători de poliție, au pătruns în locuința părții vătămate H.A.H., de unde au sustras mai multe bunuri, sub pretextul efectuării unei percheziții.

Probele administrate în faza de cercetare judecătorească, în opinia primei instanțe, cu confirmă vinovăția celor doi inculpați, deoarece martorii audiați au relatat că recunoașterea din albumele de fotografii, s-a făcut la sugestia anchetatorilor polițiști. în acest sens, s-a reținut că martorul V.G. a declarat că a fost influențat de unul dintre anchetatori care i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaților și i-a sugerat să declare că aceștia au săvârșit fapta. De asemenea, martorul a mai declarat că nu recunoaște ca cei doi inculpați să fi fost persoanele care s-au prezentat la domiciliul său, pretinzând că sunt polițiști și i-au cerut date despre partea vătămată.

Referitor la partea vătămată H.A.H., s-a reținut că deși a fost citată la domiciliul cunoscut, în condițiile în care D.G.E.I.P. a comunicat că partea vătămată nu a ieșit din România, aceasta nu s-a prezentat pentru a fi audiată, iar declarația dată la urmărirea penală nu se coroborează cu nici o altă probă.

Pe de altă parte, inculpații s-au apărat și au probat cu martori că, în ziua de 23 august 1997, în jurul orelor 23,00, inculpatul A.C. se afla într-o discotecă, însoțit de o prietenă unde au stat până dimineața, iar B.N. se afla în exercitarea serviciului de pază la un obiectiv din jurul Lacului Mogoșoaia.

împotriva acestei sentințe, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a declarat apel, criticând-o cu privire la greșita achitare a celor doi inculpați.

Prin decizia nr. 232 din 24 aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat de parchet și desființând în totalitate sentința penală a dispus condamnarea inculpaților pentru infracțiunile reținute în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată.

Instanța de apel a reținut că prima instanță nu a făcut o apreciere a materialului probator.

în opinia acestei sentințe, vinovăția inculpaților este dovedită cu declarațiile părții vătămate și ale martorului U.N., care a recunoscut inculpații din albumele de fotografii, susținând că aceștia sunt autorii faptelor penale. S-a mai susținut că martorul V.G., în declarația dată la urmărirea penală, a relatat că B.N. este una dintre persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la ușa apartamentului său, s-au legitimat ca ofițeri de poliție, prezentând legitimații și solicitând relații despre partea vătămată. Martorul l-a recunoscut pe inculpatul B.N. în mai multe albume foto, prezentate de organele de poliție.

Instanța de apel a înlăturat declarațiile martorilor V.G. și B.V., date în faza de cercetare judecătorească, prin care au revenit asupra declarațiilor date la urmărirea penală, reținând că nu se fundamentează pe argumente temeinice și nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. S-a mai avut în vedere de către instanța de apel și declarația martorului P.V., prezent la recunoașterea din grup a inculpaților și care a susținut că organele de poliție nu au exercitat presiuni asupra martorilor și asupra părții vătămate.

în legătură cu martorii P.V., C.M. și M.C. care au susținut că la data când au fost comise infracțiunile, 23 august 1997, orele 23,00, s-au aflat împreună cu B.N. la serviciul de pază al vilei numitului D., fiecare au făcut o altă descriere a vestimentației inculpatului. Martorul D.D. a contestat existența unui registru de pază și persoanele care au afirmat că au efectuat serviciul de pază.

La reținerea vinovăției inculpatului B.N., s-a avut în vedere și înscrisul găsit la percheziția domiciliară a acestuia, înscris care a fost realizat pe computer, care imita legitimațiile ofițerilor de poliție, precum și perechea de cătușe găsită în locuință, despre care inculpatul a susținut că erau destinate activității de pază pe care o desfășura.

în ceea ce-l privește pe inculpatul A.C., instanța de apel a reținut că declarațiile au fost contradictorii pe tot parcursul procesului penal și nu se coroborează cu declarațiile martorilor audiați la solicitarea sa (S.L.L., A.V. și M.G.).

Instanța de apel a concluzionat că inculpații A.C. și B.N. au pătruns noaptea în locuința părții vătămate, atribuindu-și calitatea de ofițeri de poliție, sustrăgând mai multe bunuri, prin întrebuințarea de violențe și prin punerea victimei în neputința de a se apăra, făcându-se vinovați de infracțiunile de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen., violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., și uzurpare de calități oficiale prevăzute de art. 240 C. pen.

împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații B.N. și A.C.

Parchetul a criticat hotărârea atacată numai cu privire la greșita condamnare a inculpaților pentru infracțiunea de violare de domiciliu, în concurs cu cea de tâlhărie, împrejurare în care violarea de domiciliu este absorbită de infracțiunea de tâlhărie.

Inculpații au criticat decizia penală pentru reținerea greșită a situației de fapt care a condus la condamnarea lor și au solicitat achitarea, menținând în acest sens hotărârea primei instanțe. în subsidiar, au solicitat casarea hotărârilor pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, urmând a fi citată și audiată partea vătămată.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 2902 din 18 iunie 2003, a admis recursurile declarate de Parchet și de inculpații B.N. și A.C. și a casat decizia numai cu privire la condamnarea inculpaților pentru infracțiunea de violare de domiciliu, reținând că aceasta este absorbită în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen.

Motivul de recurs al inculpaților cu privire la eroarea gravă de fapt săvârșită de instanța de apel, a fost apreciat ca nefondat.

Instanța supremă a reținut că faptele inculpaților sunt dovedite cu declarațiile părții vătămate și declarațiile martorului U.N.

Martorul V.G., colocatar cu partea vătămată în declarația dată la urmărirea penală, l-a recunoscut pe inculpatul B.N. din teancul de fotografii prezentate, ca fiind una din persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la domiciliul său, legitimându-se ca ofițeri de poliție și au solicitat relații despre partea vătămată.

Instanța de recurs a reținut că în faza de cercetare judecătorească, martorul a menținut declarațiile date la urmărirea penală, cu precizarea că, la poliție nu s-au exercitat violențe asupra sa.

De asemenea, s-a mai reținut că martorul P.V. care a participat la recunoașterea din grup a celor doi inculpați, a declarat că polițiștii nu au exercitat violențe asupra persoanelor care trebuia să-i recunoască pe inculpați.

Instanța supremă a concluzionat că faptele reținute, împrejurările săvârșirii lor, precum și vinovăția inculpaților pentru infracțiunile de tâlhărie și uzurpare de calități oficiale, rezultă din probele analizate și care au fost just apreciate de instanța de apel, care nu a comis nici o eroare gravă de fapt în stabilirea situației reale.

împotriva acestei decizii, procurorul general a declarat recurs în anulare, cu motivarea că instanța de recurs a omis să dispună grațierea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A.C., pentru infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, prevăzută de art. 240 C. pen., hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea legii. S-a motivat că inculpatul A.C. nu este recidivist, iar infracțiunea de uzurpare de calități oficiale nu face parte din categoria exceptată de la grațiere, astfel că urmează a se dispune grațierea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 240 C. pen., în raport de dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 543/2002.

Curtea Supremă de Justiție, în conformitate cu art. 410 alin. ultim C. proc. pen., potrivit căruia "instanța soluționând recursul în anulare, verifică hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuția părților" și în temeiul art. 4121C. proc. pen., instanța a examinat cauza prin extindere și cu privire la părțile la care recursul nu s-a referit.

Examinându-se recursul în anulare în raport de critica formulată și prin extinderea cazurilor de casare în raport de dispozițiile art. 410 alin. (5) C. proc. pen., extinzând efectele recursului și cu privire la inculpatul B.N., prin decizia penală nr. 308 pronunțată în ședința publică din 6 octombrie 2003, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, a casat sentința penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului București, decizia penală nr. 232/ A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București și decizia penală nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului București.

Instanța supremă a anulat mandatele de executare a pedepselor aplicate inculpaților prin decizia penală nr. 232/ A din 24 aprilie 2002 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, și a dispus punerea în libertate a inculpaților de sub puterea mandatului de executare emis în baza sentinței penale nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului București, dacă nu sunt arestați în altă cauză.

Pentru a decide astfel, Curtea Supremă de Justiție a reținut următoarele considerente:

Hotărârile instanțelor au fost pronunțate cu încălcarea legii.

Aflarea adevărului, dublată de rolul activ al organelor judiciare, constituie două dintre regulile de bază, a căror respectare condiționează în mod esențial normala desfășurare a procesului penal. Ambele reguli cu valoare de principii fundamentale sunt consacrate în art. 3 și 4 și C. proc. pen., texte legale care prevăd expres obligația aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, prin implicarea activă a organelor judiciare.

Potrivit dispozițiilor art. 287 și 289 C. proc. pen., instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză, în mod nemijlocit.

Neacordând importanța cuvenită exigențelor impuse de textele menționate, instanțele de apel și recurs au reținut vinovăția celor doi inculpați pe baza unor probe greșit corelate și interpretate.

Examinarea integrală a probelor dosarului, reține instanța supremă, demonstrează tendința clară a instanțelor de a simplifica situația de fapt încât aceasta să corespundă soluției adoptate, preluând necritic probele administrate exclusiv la urmărirea penală, ca temei al hotărârii pronunțate.

Astfel, în declarațiile din dosarul de urmărire penală, partea vătămată descrie faptele fără să cunoască sau să indice autorii acestora.

Pentru identificarea autorilor, organele de cercetare penală au prezentat părții vătămate și martorului U.N. albumul cu fotografii iar ulterior s-a procedat la recunoașterea din grup a persoanelor indicate.

în legătură cu probele administrate la urmărirea penală privind recunoașterea de către partea vătămată și martorul U.N. a celor doi inculpați din albumul foto și procedura de recunoaștere a acestora din grup, care au servit ca suport probator în reținerea vinovățiilor, instanțele nu au constatat că:

- procesele verbale încheiate la 2 septembrie 1997 și respectiv 9 septembrie 1997 din care rezultă că partea vătămată și martorul U.N. i-a recunoscut pe cei doi inculpați din albumul foto, nu au fost semnate de martorul asistent și nici nu este menționat numele acestuia;

- procesele verbale de recunoaștere din grup a inculpaților nu sunt semnate de martorul U.N., adică de persoana care a făcut recunoașterea;

- datele consemnate în procesul verbal de recunoaștere a inculpatului A.C. din albumul foto în care s-a menționat ca martor asistent, P.V., sunt contrazise de acesta, în sensul că nu a participat la această activitate, a organelor de cercetare penală. De altfel este ușor de constatat că semnătura martorului asistent nu aparține lui P.V.;

- procesul verbal încheiat de organele de cercetare penală, prin care se atestă recunoașterea inculpatului B.N. din albumul foto de către V.G., apare semnat de martorul asistent B.I., fără elemente de identificare.

în raport de aspectele reținute, instanțele trebuia să aprecieze necesitatea audierii părții vătămate, care, așa cum rezultă din actele dosarului nu a părăsit România în perioada 1997 - 2003 și are reședința în București, precum și audierea martorului U.N., pentru a clarifica condițiile în care s-a făcut recunoașterea de către acesta a inculpaților din albumele foto și recunoașterea din grup.

în raport de dispozițiile art. 62 și art. 65 C. proc. pen., instanța de judecată avea obligația să administreze toate probele în vederea aflării adevărului și să lămurească cauza sub toate aspectele.

Referitor la declarația dată în instanță de martorul V.G., acesta a relatat că cei doi inculpați nu sunt persoanele care au venit la domiciliul său, prezentându-se ca polițiști care au cerut relații despre partea vătămată. Asupra sa nu s-au exercitat violențe la poliție, dar a fost influențat de polițiști să indice persoanele care s-au prezentat la domiciliul său. Astfel, unul dintre anchetatori i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaților.

La poliție, i s-a indicat să recunoască pe inculpați dintr-un set de patru fotografii dintr-un album întreg.

Reținerea fragmentară de către instanța de recurs că martorul și-a menținut declarațiile date la urmărirea penală și asupra lui nu s-au exercitat violențe, făcând abstracție de relatările făcute în fața instanței și în condițiile în care parchetul nu a înțeles să-l cerceteze pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, nu poate servi ca probă în stabilirea vinovăției inculpaților.

Pe de altă parte, instanța supremă a reținut că nici dispoziția de achitare a inculpaților pronunțată de prima instanță nu poate fi menținută, întrucât instanța nu a manifestat rol activ pentru administrarea nemijlocită a întregului material probator, astfel că hotărârea pronunțată este fundamentată pe un material probator incomplet.

în consecință, s-a arătat că se impune casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru a administra toate probele necesare în vederea aflării adevărului.

Astfel, instanța de control judiciar a recomandat primei instanțe: să audieze partea vătămată H.A.H. și martorii U.N., A.R., precum și confruntarea acestora cu inculpații; audierea martorilor P.V., C.M. și M.C., pentru a stabili cu certitudine dacă la data săvârșirii faptei B.N. s-a aflat împreună cu aceștia la obiectivul unde exercitau atribuțiile de pază; verificarea convențiilor civile și a foii colective de prezență emisă de SC N.O., pentru a stabili veridicitatea lor; reaudierea martorului V.G., pentru clarificarea contradicției dintre declarația dată în fața instanței prin care menționează că își menține declarațiile date la urmărirea penală, iar cele relatate, contrazic parțial aspectele relatate la urmărirea penală.

în final, instanța supremă a reținut că instanța de fond poate administra și alte probe care rezultă din dezbateri și pe care le consideră necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, iar după administrarea acestor probe să fie reevaluat întregul material probator pentru a stabili cu certitudine vinovăția sau nevinovăția inculpaților pentru infracțiunile reținute în sarcina acestora.

Primind cauza spre rejudecare, aceasta a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția I penală sub nr. 5603/2003, iar prin sentința penală nr. 1230 din 30 septembrie 2004 cei doi inculpați au fost achitați în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că din probele dosarului nu rezultă că inculpații sunt persoanele care au pătruns în locuința părții vătămate, în noaptea de 23 august 1997, s-au recomandat ofițeri de poliție și au sustras diverse bunuri sub pretextul efectuării unei percheziții.

Sub acest aspect s-a constatat că mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, cu referire la procesele verbale de recunoaștere după fotografii și din grup a inculpaților de către partea vătămată și martorii U.N. și V.G., nu pot fi folosite în procesul penal, întrucât au fost obținute cu nerespectarea dispozițiilor art. 92 C. proc. pen., și art. 68 alin. (1) C. proc. pen.

Instanța de fond a reținut că prin probele administrate la cererea inculpaților s-a dovedit că în noaptea incidentului acestea s-au aflat în alte locuri decât acela în care s-au comis faptele, reținând în acest sens declarațiile martorilor M.C., P.V., C.M. și S.L.L.

împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpaților și nerespectarea dispozițiilor privitoare la citare în ceea ce privește partea vătămată H.A.H.

S-a arătat că soluția de achitare dispusă de prima instanță s-a întemeiat numai pe declarațiile inculpaților și ale martorilor audiați la cererea acestora, înlăturându-se fără temei celelalte probe administrate în cauză din care rezultă vinovăția acestora.

în ceea ce privește nelegala citare s-a arătat că partea vătămată nu a fost citată la adresa din București, adresă pe care acesta a indicat-o în cursul procesului penal și care a fost menținută și în considerentele deciziei de casare, ca loc expres unde urma să fie citată partea vătămată.

Prin decizia penală nr. 410 pronunțată în ședința publică de la 27 mai 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 1230 din 30 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a desființat în parte sentința apelată și rejudecând în fond:

în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor astfel:

Pentru inculpatul B.N. din infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen., și art. 240 C. pen., toate cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), și art. 37 lit. a) C. pen.

Pentru inculpatul A.C. din infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen., și art. 240 C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), și art. 240 C. pen.

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat inculpații pentru aceste infracțiuni.

Curtea de Apel București a constatat întemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu, reținând că față de modalitatea în care s-au succedat evenimentele, pătrunderea în locuință făcându-se în scopul deposedării părții vătămate de bunuri și alte valori, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 41 alin. (3) C. pen., care definește infracțiunea complexă ca fiind infracțiunea care cuprinde în conținutul său ca circumstanță agravantă o acțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

în ceea ce privește acuzațiile formulate împotriva inculpaților, Curtea a constatat că materialul probator administrat în cauză nu dovedește fără echivoc că inculpații sunt autorii faptelor pentru care au fost trimiși în judecată.

în esență, instanța de apel a reținut că procesele verbale întocmite de organele de cercetare penală și al căror conținut a fost contestat de inculpați care au negat săvârșirea faptelor, nu respectă condițiile de fond cerute pentru existența lor valabilă, făcându-se referire la condițiile art. 91 C. proc. pen., care nu sunt îndeplinite cumulativ în cauza de față și ca atare acestea nu pot avea valoare probatorie.

S-a mai reținut că nu au putut fi lămurite contradicțiile dintre declarația dată de martorul V.G. în fața instanței de judecată cu cea dată în faza de urmărire penală așa cum s-a stabilit prin decizia de casare, față de poziția adoptată de martor care a declarat că nu își mai amintește cele date anterior, având în vedere starea de boală și vârsta sa înaintată, afirmând însă că nu îi cunoaște pe nici unul dintre inculpați și că îi vede pentru prima dată.

Instanța de rejudecare a audiat martorii U.N. și P.V., ale căror declarații au fost analizate și reținute de instanța de apel ca fiind probe care demonstrează că vinovăția inculpaților nu poate fi reținută cu certitudine.

în urma analizei materialului probator administrat în cauză, instanța a concluzionat că era imperios necesară audierea părții vătămate pentru a se verifica declarațiile date în faza de urmărire penală, în principal modalitatea în care acesta a efectuat recunoașterea după fotografii, având în vedere omisiunile proceselor-verbale deja constatate și conținutul declarațiilor martorilor.

De asemenea, Curtea a mai reținut că în faza de urmărire penală nu s-au administrat toate probele necesare aflării adevărului, în sensul că nu s-a dispus efectuarea unei recunoașteri din grup de către martorul E.G.S., persoană care, venind la domiciliul părții vătămate în seara incidentului, l-a văzut pe unul dintre participanți, așa încât deține datele necesare identificării acestuia. Se susține că această probă nu a putut fi administrată în fața instanței de apel, deoarece, în urma relațiilor solicitate de la organele în drept, a rezultat că martorul a părăsit teritoriul României.

Curtea a constatat că soluția de achitare dispusă de prima instanță a fost impusă de insuficiența materialului probator administrat în cauză care nu a demonstrat, dincolo de orice îndoială că inculpații sunt autorii faptelor pentru care au fost trimiși în judecată.

Instanța de apel a reținut și declarațiile martorilor, probe aduse în apărare de către inculpați, care i-au plasat pe inculpați în afara locului infracțional, pentru care nu există temei de a fi înlăturat.

împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând hotărârile pronunțate, apreciindu-se că soluția de achitare a inculpaților este consecința unei erori grave de fapt.

în dezvoltarea motivelor de recurs este expusă situația de fapt reținută prin rechizitoriu, făcându-se trimiteri la, declarația martorilor V.G., U.N., E.G.S. și redând declarațiile acestora.

Recurentul face referire pe larg la atitudinea de nerecunoaștere a inculpaților, aceștia susținând că nici măcar nu se cunosc între ei, deși, cu ocazia efectuării perchezițiilor la domiciliile acestora au fost descoperite casete video care demonstrează fără putință de tăgadă strânsa legătură dintre cei doi inculpați (pe caseta video aflată în suportul camerei video, ridicată din locuința B.N. era înregistrat botezul fiului inculpatului B.N. la care a participat și inculpatul A.C. Legătura existentă între cei doi inculpați a fost confirmată și de către martorul B.V.

Declarațiile martorilor audiați în apărare, la cererea inculpaților sunt considerate de către recurent nerelevante deoarece fiecare, în cuprinsul declarației sale, a făcut o altă descriere a vestimentației purtată de inculpat în seara respectivă, iar susținerea lor în sensul că ar fi existat un registru de control din care ar rezulta că, în noaptea de 23 august 1997, inculpatul B.N. a participat la un control efectuat pe lac în noaptea de 23 august 1998 este neverosimilă deoarece existența acestui registru de pază a fost contestată de martorul D.D. (patronul firmei) și de martorul B.V.

De asemenea, se apreciază de către recurent că percheziția domiciliară la locuințele inculpaților, relevă aspecte care conduc indiscutabil la concluzia vinovăției acestora (se face referire la caseta video ce demonstra strânsa relație existentă între cei doi inculpați și depistarea unor înscrisuri care purtau antetul Ministerului de Interne, precum și cătușe, care sunt specifice activității organelor de poliție, fiind apte să creeze aparența că, cel care le folosește, ar putea fi ofițer din cadrul structurii Ministerului de Interne).

Cu prilejul efectuării percheziției s-a găsit un înscris care imita legitimațiile ofițerilor de poliție ce a fost realizat pe calculatorul inculpatului, iar în fișierele deschise la directorul "My Documents" era programat subdirectorul "Buc 11" ce conținea un formular purtând antetul "Ministerul de Interne" cu titlu "Mandat de arestare preventivă". Recurentul arată că inculpatul B.N. a mai săvârșit infracțiuni folosind același gen de instrumente, împrejurare în care s-a recomandat ofițer de poliție (se face trimitere la o hotărâre judecătorească prin care acesta a fost condamnat pentru acest gen de infracțiuni). în locuința inculpatului B.N. a mai fost găsit un cartuș calibru 12, pentru armă de vânătoare, pe lângă muniția aferentă pistolului cu gaze pe care îl deținea legal.

Este criticată susținerea instanței că procesele verbale de recunoaștere după fotografii și din grup a inculpaților de către partea vătămată și martori U.N. și V.G. au fost considerate fără valoare probatorie, considerându-se că valoarea probatorie a acestora trebuie apreciată în raport de dispozițiile art. 197 C. proc. pen.

Referitor la declarația martorului V.G., se arată că revenirile sale asupra declarațiilor date în faza de urmărire penală, pe parcursul cercetări judecătorești nu pot fi luate în considerare pentru că, pe de o parte nu se bazează pe argumente temeinice, iar pe de altă parte nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă.

Se apreciază a fi greșit raționamentul instanței cu privire la declarațiile martorului P.V., declarațiile ulterioare ale acestuia, neavând valoare probatorie.

Examinând cauza, instanța reține următoarele considerente:

în baza probatoriului administrat în cauză instanțele nu puteau pronunța o soluție de achitare sau de condamnare.

Regula înscrisă în art. 38519 C. proc. pen., obligă instanța de trimitere, ca în cadrul rejudecării să se conformeze hotărârii instanței de recurs.

Problema care se pune din punct de vedere procedural este dacă conformarea trebuie să fie riguroasă sau i se dă curs în principiu.

Limitele rejudecării sunt impuse în același text de lege de legiuitor.

Obligația instanței de rejudecare de a se conforma hotărârii instanței superioare se mențin, numai dacă situația de fapt române aceeași.

Pornind de la această teză trebuie considerate întemeiate cererile părților de administrare a unor probe, prin care se tinde la modificarea situației anterioare de fapt.

în cauză, chiar instanța supremă în considerentele hotărârii de casare cu trimitere spre rejudecare a reținut că "instanța de fond poate administra și alte probe care rezultă din dezbateri și pe care le consideră necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele".

Evident că, dacă instanța de rejudecare ar considera că administrarea tuturor probelor necesare completării urmăririi penale s-ar putea face în instanța de judecată, cu mare întârziere și încălcarea principiului constituțional al unui proces echitabil și în termen rezonabil, are posibilitatea fără a afecta dispozițiile art. 38519 C. proc. pen., pronunțării unei soluții de restituire prevăzută de art. 333 C. proc. pen.

Este real că instanța poate restitui cauza procurorului numai în urma administrării probelor în cadrul cercetării judecătorești.

Instanța de fond ca și instanța de apel au administrat probe și aveau elemente pentru a aprecia că urmărirea penală nu este completă.

în cauză, deși au fost luate toate măsurile prevăzute de lege, partea vătămată nu s-a prezentat.

Prin hotărârea de casare cu trimitere spre rejudecare s-a reținut necesitatea reaudierii părții vătămate și confruntarea acesteia cu inculpații.

De asemenea, se impunea a fi audiat și martorul E.G. așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Orice act de justiție nu se poate fundamenta decât pe o reflectare exactă și adevărată a împrejurărilor de fapt ale cauzei.

Pe lângă necesitatea administrării tuturor acestor probe, instanțele trebuiau să aibă în vedere și cererea formulată de inculpatul A.C., la data de 4 martie 2004, a cărei discutare a fost prorogată de către instanță și care nu a fost discutată în cele șase termene acordate de instanță.

Chiar dacă inculpatul nu a reiterat cererea, sau a renunțat, în procesul penal instanța este obligată să verifice apărările inculpatului.

într-adevăr, urmărirea penală este incompletă și pe lângă administrarea probatoriului, indicat de instanța de recurs în hotărârea de trimitere spre rejudecare, respectiv:

- reaudierea părții vătămate și confruntarea cu inculpații;

- reaudierea martorului A.R. probe care nu au putut fi administrate datorită faptului că persoanele citate nu s-au prezentat în cauză, se mai impun următoarele:

- identificarea și audierea numitului B.I., despre care, în procesul verbal dosar urmărire penală se precizează că ar fi participat la recunoașterea inculpatului B.N. din planșa foto, pentru clarificarea acestui aspect;

- identificarea și audierea lui P.I., despre care A.R. face referire la declarația sa ca având legătură cu faptele;

- efectuarea unei expertize criminalistice grafica, care să stabilească dacă semnăturile din procesul verbal, au fost executate de martorul V.G., și respectiv martorul B.I;

- identificarea și audierea proprietarului apartamentului vecin, pentru a lămuri aspectul relatat de martorul U.N. (așa cum s-a reținut în rechizitoriu) în sensul că vizorul ușii de la apartamentul învecinat era obturat cu o hârtie.

Este necesară verificarea veridicității actelor depuse la instanța de apel (convențiile civile și foaia colectivă de prezență emise de SC N.O. SRL.

Deoarece, potrivit art. 202 C. proc. pen., organele de urmărire penală sunt obligate să aibă un rol activ în aflarea adevărului, strângând probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele și să stabilească toate faptele care au concurat la producerea rezultatului, chiar dacă unele au fost săvârșite de persoane netrimise în judecată, este important de verificat stadiul dosarului privindu-l pe cel de-al treilea participant la faptele din 23 august 1997, format prin ordonanța de disjungere.

Cu ocazia cercetărilor vor fi administrate și alte probe, considerate necesare pentru stabilirea adevărului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 C. proc. pen., urmează a admite recursul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, va casa hotărârile pronunțate și în temeiul art. 333 alin. (1) și (2) C. proc. pen., va fi restituită cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale.

în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

← ICCJ. Decizia nr. 595/2006. Penal  ICCJ. Decizia nr. 606/2006. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 631/2006. Penal