ICCJ. Decizia nr. 6828/2006. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6828/2006
Dosar nr. 10175/54/2004
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 37 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. 1614/1/2004, s-a dispus condamnarea inculpatei S.F., la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
A făcut aplicarea art. 64 şi 71 C. pen.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen., a confiscat de la inculpată suma de 10.000 mărci germane.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă următoarea situaţie de fapt:
În anul 1998, inculpata S.F., judecător la Judecătoria Ineu, luând cunoştinţă de arestarea preventivă a inculpatului B.C., din proprie iniţiativă, s-a deplasat la locuinţa denunţătoarei B.C.D., căreia i-a comunica că „ştie ce s-a întâmplat cu soţul său" şi că „doreşte s-o ajute, în amintirea părinţilor lor".
Pentru a-i forma convingerea că într-adevăr îl poate ajuta pe B.C., inculpata i-a comunicat denunţătoarei că-l cunoaşte pe judecătorul C., vicepreşedinte la Curtea de Apel Timişoara, şi pe judecătorul G., care o vor ajuta să îl pună în libertate pe B.C.
În schimbul ajutorului promis inculpata a pretins suma de 10.000 mărci germane.
Conform celor convenite cu inculpata, denunţătoarea i-a remis acesteia suma de 5.000 mărci germane, urmând să facă rost de diferenţa până la 10.000 mărci germane, sumă care, conform celor susţinute de inculpată trebuia „să i-o dea judecătorului de la Timişoara pentru a fi pus în libertate soţul denunţătoarei".
După ce inculpata a primit şi restul de 5.000 mărci germane, declaraţi de către denunţătoare, acestea au convenit să meargă împreună la Timişoara pentru a „vorbi cu judecătorul C., care urma să-l pună în libertate pe B.C.".
Pentru a-şi spori credibilitatea în faţa denunţătoarei, inculpata s-a deplasat, împreună cu B.C.D., la Timişoara. Întrucât cu această ocazie nu a putut lua legătura cu judecătorul C., inculpata i-a comunica denunţătoarei că urmează să-l contacteze pe acesta prin intermediul soţiei sale, fapt care nu s-a întâmplat.
La aproximativ 30 de zile de la arestarea lui B.C. denunţătoarea, având aprobat vorbitor cu acesta, i-a relatat demersurile făcute în vederea eliberării lui din penitenciar.
Întrucât inculpata nu şi-a respectat „promisiunea făcută" inculpatul B.C., după eliberarea sa din penitenciar (după executarea pedepsei de un an de zile la care fusese condamnat prin Decizia penală nr. 2947 din 7 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie), împreună cu denunţătoarea B.C.D., în repetate rânduri au căutat-o pe inculpată pentru a le înapoia suma de 10.000 mărci germane, aflând astfel că inculpata a părăsit magistratura, intrând în avocatură.
Văzând că inculpata nu le restituie suma de bani, învinuitul B.C. a trimis 2 scrisori către Curtea de Apel Timişoara în atenţia judecătorului C., căruia i-a relatat întreaga situaţie. Mai mult, B.C., s-a deplasat la Curtea de Apel Timişoara, unde l-a abordat pe judecătorul C., întrebându-l dacă este adevărat că inculpata i-ar fi dat 10.000 mărci germane pentru achitarea sa, judecătorul C. i-a confirmat faptul că primise scrisorile de la acesta, arătând totodată că „îi pare rău că S.F., pe care o cunoştea fiind consăteni, se ocupa cu chestii slabe".
După trecerea unui interval de timp de la această întrevedere, inculpata a început să-i restituie denunţătoarei, în rate, sume de bani, ajungând la suma totală de 30.000.000 lei.
Situaţia de fapt reţinută de instanţă se probează cu denunţurile şi declaraţiile date de denunţătoarea B.D.C., de martorul B.C., precesul-verbal al S.T.A. Timişoara, declaraţiile martorilor C.M., G.M.S., C.V., precum şi procesele-verbale de confruntare între inculpată şi denunţătoare, scrisorile denunţătorului B.C.
Reţinând, aşadar, vinovăţia inculpatei S.F., şi dovedite infracţiunile cu care a fost sesizată, instanţa a condamnat-o pe inculpată la o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de textele legale, apreciindu-se că pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie este de natură să atingă scopul educativ şi preventiv astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara cât şi inculpata S.F., care au criticat sentinţa penală pentru nelegalitate şi netemeincie.
Astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în motivarea recursului a arătat că înţelege să invoce cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. (faptei săvârşite de inculpată dându-i-se o greşită încadrare juridică), pct. 171 C. proc. pen. (în speţă instanţa de fond făcând o greşită aplicare a legii); art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. (instanţa de fond nepronunţându-se asupra unei cereri esenţiale pentru denunţător şi asupra probelor administrate cu privire la cererea acestuia) şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., (arătând că pedeapsa aplicată inculpatei este greşit individualizată în raport de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)). Procurorul a solicitat admiterea recursului declarat de parchet, casarea sentinţei pronunţate şi, rejudecând, pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale în raport de criticile formulate.
Inculpata S.F., în susţinerea recursului declarat, a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 1, 9, 10 şi 18 C. proc. pen.
În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 40 alin. (1) C. pen., respectiv: când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămânând competentă să judece, în ipoteza în care inculpatul, după săvârşirea infracţiunii nu mai are această calitate, în 2 situaţii.
– fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
- s-a dat o hotărâre în primă instanţă. În speţă, calitatea de fost magistrat / actual avocat a inculpatei a determinat atragerea competenţei Curţii de Apel, instanţa omiţând să observe că la momentul investirii, inculpata nu mai avea nici calitatea de magistrat, nici de avocat.
Totodată, s-a criticat hotărârea primei instanţe şi pe considerentul că această hotărâre nu cuprinde motive pe care se întemeiază soluţia de condamnare a inculpatei, această hotărâre fiind o gravă eroare de fapt.
Concluziile procurorului, ale inculpatei, precum şi poziţia denunţătorilor au fost consemnate în încheierea din 9 noiembrie 2006.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, împotriva sentinţei penale nr. 37 din 20 martie 2006, în raport cu motivele invocate, cât şi în raport de motivele care se iau în considerare din oficiu, în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul Parchetului este fondat pentru următoarele considerente:
Din analiza cauzei rezultă că instanţa de fond, în mod greşit, a dispus confiscarea de la inculpata S.F. a sumei de 10.000 mărci germane.
Astfel, Înalta Curte constată că moneda germană, marca, a încetat să mai fie monedă oficială, începând cu data de 28 februarie 1999, iar din 28 februarie 2002, aceasta şi-a încetat valoarea legală.
Ca urmare, dispoziţia instanţei de fond de confiscare a sumei de 10.000 mărci germane este astfel imposibil de pus în executare, instanţa trebuind să dispună confiscarea de la inculpată a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane.
Faţă de cele învederate, Înalta Curte, reţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., va admite recursul parchetului, numai sub aspectul menţionat, va casa sentinţa penală, iar în rejudecare, în temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea de la inculpata S.F., în folosul statului, a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane.
Cât priveşte celelalte critici formulate de parchet, în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, întrucât din analiza ansamblului materialului probator administrat în cauză rezultă că, instanţa de fond, în mod judicios, a stabilit situaţia de fapt şi încadrarea juridică a faptei, reţinând vinovăţia inculpatei în raport de infracţiunea săvârşită de aceasta.
Înalta Curte constată că şi sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatei a fost făcută o corectă apreciere a criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de pericolul social concret al infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire a infracţiunii, de împrejurarea că inculpata este cercetată pentru mai multe fapte de acelaşi gen, apreciind că pedeapsa la care inculpata a fost condamnată, cu executare în regim de detenţie, este de natură a asigura funcţia educativă, dar şi de prevenţie a comiterii de noi infracţiuni. Prin urmare nici această critică nu poate fi reţinută, hotărârea fiind temeinică şi legală, sub acest aspect.
Referitor la recursul declarat de recurenta inculpată, Înalta Curte din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează.
Astfel, Înalta Curte constată că la data săvârşirii infracţiunii inculpata S.F. avea calitatea de magistrat, respectiv judecător la Judecătoria Ineu. La data de 27 martie 1999, prin Decizia nr. 3103 a Uniunii Avocaţilor din România s-a decis primirea în profesia de avocat a inculpatei.
Dispoziţiile art. 40 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la competenţa instanţei de judecată după calitatea inculpatului prevăd faptul că instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii nu mai are această calitate, cu condiţia ca fapta săvârşită se aibă legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, Înalta Curte reţine că, în raport de calitatea de magistrat pe care inculpata o avea la momentul săvârşirii infracţiunii, aceasta avea printre altele ca obligaţii de serviciu: şi pe aceea de a se abţine de la orice fapte sau acte de natură să compromită demnitatea sa în funcţie şi societate şi să nu pretindă sau să accepte să-şi rezolve interesele personale, familiale sau ale unor alte persoane, altfel decât în limita cadrului reglementat pentru toţi cetăţenii (art. 1 şi 22 Cap. V din Codul Deontologic al Magistraţilor).
Prin urmare este evident că actele materiale săvârşite de inculpată au legătură directă cu atribuţiile de serviciu, fapt care atrage competenţa Curţii de Apel, ca instanţă de fond.
Totodată, Înalta Curte, considerând că în cauză s-a făcut o corectă apreciere a materialului probator rezultând că, în concret, inculpata S.F. a pretins şi primit suma de 10.000 mărci germane de la familia B. pentru a înlesni achitarea inculpatului B.C.
În raport de cele menţionate nu se poate avea în vedere solicitarea apărătorului recurentei inculpate de casare a hotărârilor pronunţate în temeiul prevederilor art. 3859 pct. 9, 10 sau 18 C. proc. pen., infracţiunea săvârşită de inculpata S.F. fiind probată prin următoarele mijloace de probă: denunţul numitei B.D.C., denunţul numitului B.C., declaraţiile martorului C.M., a martorilor G.M.S., C.V., F.M., V.V., B.B., D.G. precum şi procesele-verbale de confruntare între inculpată şi denunţători.
Astfel, în raport cu toate cele învederate, Înalta Curte constată că în cauză instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, respingând, ca nefondat, recursul declarat de inculpata S.F. împotriva sentinţei penale nr. 37 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A, Serviciul Anticorupţie Craiova împotriva sentinţei penale nr. 37 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, privind pe intimata inculpată S.F.
Casează sentinţa penală atacată numai cu privire la greşita confiscare a sumei de 10.000 mărci germane de la inculpata S.F.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen., dispune confiscarea de la inculpata S.F., în folosul statului, a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii penale.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta inculpată S.F. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6827/2006. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 6886/2006. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
