ICCJ. Decizia nr. 817/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 817/2006
Dosar nr. 22867/1/2005
(nr. vechi:7058/2005)
Şedinţa publică din 8 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 4 din 19 ianuarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus admiterea sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi recunoaşterea sentinţelor penale din 12 aprilie 2002 şi 7 noiembrie 2002 ale judecătorului pentru anchete preliminare de pe lângă Tribunalul din Torino şi ordinului nr. 759 din 14 mai 2003 R.E.S. al Procuraturii Republicii – Parchetul din Torino privind pe inculpatul B.G.I.
Totodată, s-a dispus punerea în executare a acestor hotărâri, respectiv a pedepsei de 11 ani închisoare şi 30.000.000 lei amendă.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 200.000 lei se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
Inculpatul B.G.I. a fost condamnat de Tribunalul civil şi penal din Torino, prin sentinţa penală nr. 976 din 12 aprilie 2002, definitivă şi executorie la 31 decembrie 2002, la pedeapsa de 6 ani şi 4 luni închisoare şi 2.900 Euro amendă pentru infracţiunile de favorizare a imigraţiei clandestine, proxenetism şi lovire prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (3) din Decretul legislativ nr. 286/1998, art. 600 bis şi 600 sexies alin. (4), art. 605 alin. (1), art. 629 alin. (1) şi (2), raportat la art. 628 alin. (3) nr. 1, art. 582 şi art. 585 raportat la art. 576 alin. (1) nr. 1 C. pen. italian, dispunându-se expulzarea sa.
De asemenea, prin sentinţa penală nr. 2924 din 7 noiembrie 2002, definitivă şi executorie la 25 februarie 2003, aceeaşi instanţă, l-a condamnat pe inculpat la 4 ani şi 8 luni închisoare, pentru infracţiunile de proxenetism şi viol prevăzute de art. 3 nr. 8, art. 4 nr. 7 din Legea nr. 75/1958 şi art. 609 bis alin. (1) C. pen. italian şi a dispus expulzarea sa.
Cele două pedepse au fost cumulate prin ordinul nr. 759 din 14 mai 2003 R.E.S. al Procuraturii Republicii – Parchetul din Torino, urmând ca inculpatul să execute în final 11 ani închisoare şi 2.900 Euro amendă, cu menţinerea măsurii expulzării.
Faptele pentru care inculpatul a fost condamnat corespund infracţiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, lovire sau alte violenţe, viol, organizarea trecerii frauduloase a frontierei de stat, prevăzute de art. 329 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 189 alin. (2), art. 180 alin. (2), art. 197 alin. (1) C. pen. român, art. 171 din OUG nr. 105/2001 aprobată prin Legea nr. 243/2002, aflate în concurs real.
Instanţele de judecată italiene au reţinut că, în perioada iulie – septembrie 2000, inculpatul şi alte persoane constituite în grup organizat au facilitat intrarea ilegală în Italia a cinci imigranţi clandestini.
În aceeaşi perioadă, inculpatul a constrâns-o pe minora N.M. să practice prostituţia, a facilitat această activitate şi a tras foloase de pe urma ei.
În luna octombrie 2000, inculpatul şi alte persoane au lipsit-o de libertate pe minora N.M.
La datele de 16, 18 şi 22 septembrie 2000, inculpatul şi alte persoane au constrâns trei femei să practice prostituţia în localitatea Moncalieri şi au tras foloase de pe urma acestei activităţi.
În luna septembrie 2000, inculpatul a lovit repetat două femei cu pumnii şi picioarele, cu un corp contondent şi o armă, provocându-le un traumatism cranian şi, respectiv, contuzii şi fractura coronariană a doi dinţi centrali superiori.
La 26 septembrie 2000, inculpatul a refuzat nejustificat să prezinte paşaportul sau ofiţerilor de poliţie din localitatea Moncalieri.
La 29 noiembrie 2000, inculpatul şi alţi făptuitori au favorizat practicarea prostituţiei de către două femei în localitatea Carmagnola şi Loggia.
În perioada decembrie 2000 – februarie 2001, inculpatul şi alte persoane au înlesnit mai multor femei practicarea prostituţiei şi au tras foloase materiale de pe urma acestei activităţi.
În luna februarie 2001, inculpatul a constrâns o femeie să întreţină raport sexual cu el.
Inculpatul a fost arestat la 20 februarie 2001, fiind depus în Penitenciarul din Saluzzo, iar la 9 iunie 2003, şi-a exprimat consimţământul în vederea transferării sale la un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în cauză sunt întrunite cerinţele Legii nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate şi, în consecinţă a admis sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a dispus recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti italiene, precum şi a ordinului nr. 759 din 14 mai 2003 R.E.S. al Procuraturii Republicii – Parchetul din Torino şi punerea în executare a pedepsei de 11 ani închisoare şi 30.000.000 lei amendă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs condamnatul B.G.I., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei penale atacate şi contopirea pedepselor ce i-au fost aplicate, potrivit dispoziţiilor art. 34 C. pen. român, dar şi dispoziţiile legii penale italiene.
Temeiul juridic al recursului îl constituie dispoziţiile art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, în cazul în care statul român este stat de executare, autorităţile sale competente sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării imediate sau în baza unei hotărâri judiciare, în condiţiile enumerate în art. 21.
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare printr-o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile enunţate la art. 22.
Art. 21 alin. (1) din actul normativ arătat, statuează că, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte natura juridică şi durata prevăzute în hotărârea de condamnare.
În alin. (2) se prevede că dacă natura sau durata acestei pedepse este incompatibilă cu legislaţia română sau dacă această legislaţie o impune, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de propria lege pentru infracţiuni de aceeaşi natură.
Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte natura sa, celei aplicate prin hotărârea din statul de condamnare. Ea nu poate să agraveze, prin natura sau durata ei, pedeapsa pronunţată în statul de condamnare, nici să depăşească maximul prevăzut de legea română pentru infracţiunile în discuţie.
Curtea constată că instanţa de fond a optat pentru continuarea executării pedepsei aplicate inculpatului B.G.I. în statul de condamnare, Republica Italia, împrejurare în care nici natura juridică şi nici durata pedepsei nu puteau fi afectate, ci preluate necondiţionat.
De altfel, prin declaraţia dată în baza art. 3 paragraful 3 al Convenţiei privind transferul persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, la care România este parte, Republica Italiană a exclus procedura de schimbare a pedepsei în cazul în care este statul de condamnare, iar această prevedere a fost inserată în cererea de transfer în România a inculpatului B.G.I. formulată de Ministerul Justiţiei italian, precum şi în cererea acestuia.
Inculpatul B.G.I., în deplină cunoştinţă cu privire la aceste dispoziţii, şi-a motivat cererea pe motive familiale, asumându-şi respectarea executării integrale a pedepsei stabilite de statul italian.
Codul penal şi Codul de procedură penale italiene prevăd cumulul aritmetic al pedepselor aplicate, pedeapsa unică astfel dispusă a fi executată fiind egală cu durata cumulată a pedepselor aplicate pentru fiecare infracţiune în parte; pedeapsa pecuniară se execută distinct şi integral (art. 73 şi următoarele C. pen. italian, art. 655 şi următoarele C. proc. pen. italiană).
Când aceeaşi persoană a fost condamnată prin mai multe sentinţe penale pentru infracţiuni diferite, Ministerul public determină pedeapsa ce urmează a fi executată, având în vedere dispoziţiile referitoare la concursul de pedepse (art. 663).
Inculpatul a suferit numeroase condamnări penale în România, în prezent având de executat restul de 4 ani şi 29 zile, rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 669/2000 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr. 8499/1999, rămasă definitivă prin nerecurarea deciziei penale nr. 410/A/2000 a Tribunalului Mehedinţi.
Prin sentinţa penală sus-menţionată, inculpatul B.G.I. a fost condamnat, la pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen., pedeapsă care a fost contopită cu pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3147/1998 a Judecătoriei Craiova pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209 C. pen., şi cu pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 2968/1998 a Judecătoriei Craiova: 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 C. pen.; 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209 C. pen.; un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP); 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209 C. pen.; 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209 C. pen.; 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 C. pen.; 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale; un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii.
În baza sentinţei penale nr. 669/2000 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, definitivă şi executorie, aceeaşi instanţă a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 965/2000 din 12 iulie 2000.
Prin sentinţa penală nr. 979 din 14 aprilie 1999 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, s-a dispus întreruperea executării pedepsei rezultante de 6 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 669/2000 a aceleiaşi instanţe, pe o perioadă de 3 luni.
La expirarea perioadei de întrerupere a executării pedepsei, condamnatul a părăsit ţara astfel încât a fost dat în urmărire internaţională.
Curtea constată că instanţa de fond a avut la dispoziţie toate documentele şi informaţiile cerute de dispoziţiile art. 17, 18 şi 19 din Legea nr. 756/2001, astfel că hotărârea dispusă se dovedeşte a fi legală şi temeinică, ea făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legii speciale române în vigoare la data judecării cauzei.
În baza ei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 5 din 3 februarie 2004 prin care a dispus transferarea condamnatului B.G.I. în România, în vederea continuării executării pedepsei de 11 ani închisoare şi 30.000.000 lei amendă, cu deducerea perioadei executate de acesta în Penitenciarul din Saluzzo, de la 20 februarie 2001 la zi şi până la predarea efectivă către autorităţile judiciare române.
Prin adoptarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală (M. Of. nr. 594/1.07.2004) şi intrată în vigoare la 60 zile de la data publicării, Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, precum şi dispoziţiile art. 519 – art. 521 C. proc. pen. ,referitoare la recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine au fost abrogate.
La data judecării recursului inculpatului, normele procedurale şi procesual-penale arătate mai sus nu mai erau în vigoare, fiind aplicabile doar dispoziţiile Legii nr. 302/2004.
În conformitate cu prevederile art. 144 lit. a) şi b) şi art. 145 C. proc. pen., ale acestei legi autorităţile române, fie că optează pentru continuarea executării condamnării, fie că schimbă această condamnare, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare printr-o pedeapsă prevăzută de legislaţia română, sunt obligate să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Potrivit principiului tempus regit actum, dispoziţiile procesual-penal fiind de imediată aplicabilitate, Curtea constată că cererea formulată în recurs de către inculpat de a i se aplica dispoziţiile art. 521 C. proc. pen., şi a se dispune să execute pedeapsa cea mai grea dintre cele aplicate de instanţele de judecată este nefondată.
Pentru aceste considerente, şi constatând că în cauză nu există alte motive de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul inculpatului ca nefondat.
Recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul B.G.I. împotriva sentinţei penale nr. 4 din 19 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 80 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 812/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 836/2006. Penal → |
|---|
