ICCJ. Decizia nr. 821/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 821/2007
Dosar nr. 18443/3/2006
Şedinţa publică din 13 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1240 din 20 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului I.V. din două infracţiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza noii încadrări juridice inculpatul I.V. a fost condamnat la două pedepse de câte 7 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
Instanţa a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 26 aprilie 2006 la zi.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele considerente:
La data de 24 decembrie 2005, în jurul orei 18,30, inculpatul împreună cu alte persoane, călătorind într-un tramvai pe linia 21, l-a ameninţat pe numitul S.M. cu un briceag şi l-a deposedat de un telefon mobil şi două lănţişoare de aur.
La data de 24 februarie 2006, în jurul orelor 19,00, într-un autobuz al liniei 85, inculpatul prin ameninţări, l-a deposedat pe numitul A.P.S. de un telefon mobil marca Nokia G.Gage.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub două aspecte.
Inculpatul a susţinut că nu există probatorii relevante care să ateste săvârşirea celor două infracţiuni de tâlhărie, prezumţia de nevinovăţie nefiind infirmată, iar în subsidiar, a criticat hotărârea pentru greşita individualizare a pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 859/ A din 6 august 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, reţinându-se că tribunalul a făcut o analiză corectă şi completă a probatoriului administrat, stabilind situaţia de fapt corespunzătoare adevărului şi dând activităţii infracţionale a inculpatului încadrarea juridică legală.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susţinând în continuare că nu există probe concludente pentru a fi condamnat iar în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, considerând că în cauză s-a făcut o greşită individualizare a pedepsei.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Motivele de recurs invocate de inculpat se încadrează în cazurile de casare prev. de art. 3859 pct.14 şi 18 C. proc. pen., dar ele nu subzistă în cauză.
Există eroare gravă de fapt când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, este contrară actelor şi probelor administrate în cauză.
Pentru a constitui caz de casare în sensul prev. de art. 3859 pct.18 C. proc. pen., eroarea de fapt trebuie să fie gravă, respectiv să fie esenţială, în sensul de a fi influenţat asupra soluţiei cauzei, şi evident, neîndoielnică.
Situaţia de fapt a fost reţinută de instanţă coroborând declaraţiile părţii vătămate S.M. cu declaraţiile martorilor I.F.Şt. şi R.V., date atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti precum şi cu procesele verbale de recunoaştere de către partea vătămată de către martorul I.F.Şt. din albumul foto şi din grup, pe de o parte şi din coroborarea declaraţiilor părţii vătămate A.P.S., date atât la urmărirea penală, cât şi la cercetarea judecătorească, cu procesele verbale de recunoaştere de către partea vătămată din albumul foto şi din grup, cu declaraţiile martorilor C.I., C.A.I. şi B.I., pe de altă parte.
Declaraţia de nerecunoaştere a inculpatului în mod corect a fost înlăturată de instanţă, deoarece susţinerile sale nu se coroborează cu nici o probă administrată în cauză, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 69 C. proc. pen.
Atât partea vătămată S.M., cât şi martorul I.F.Şt. l-au recunoscut fără ezitare pe inculpatul I.V. ca fiind persoana care l-a deposedat de telefonul mobil şi de cele două lănţişoare din aur, vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii acestei fapte fiind pe deplin dovedită de probele administrate în cauză, probe care au fost de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 52 C. proc. pen., iar inculpatul într-adevăr nu a reuşit să dovedească lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie, conform art. 66 C. proc. pen.
Referitor la fapta săvârşită împotriva părţii vătămate A.P.S., inculpatul a avut, de asemenea, o poziţie de nerecunoaştere. El a recunoscut faptul că în ziua respectivă a fost în troleibuzul 85 şi a văzut un grup de „drogaţi care erau pe un băiat" dar nu a intervenit în nici un fel. Această apărare a inculpatului în mod corect a fost înlăturată, de instanţă, întrucât partea vătămată l-a recunoscut pe inculpat atât din planşa foto, cât şi din grup, ca fiind una dintre persoanele care prin ameninţare l-au deposedat de bunuri, respectiv persoana care l-a controlat în buzunar şi i-a luat cheile de la locuinţă, aspect ce rezultă şi din declaraţiile martorilor C.I., C.A.I. şi B.I.
În consecinţă, instanţa de fond a efectuat o minuţioasă analiză a materialului probator, reţinând o situaţie de fapt corectă, fiind reţinută de instanţa de apel.
Referitor la individualizarea pedepsei nu subzistă cazul de casare prev. de art. 3859 pct.14 C. proc. pen.
Având în vedere dispoziţiile părţii generale a codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială, gradul de pericol social concret deosebit de ridicat al faptelor, modalitatea de săvârşire a acestora, respectiv mai multe persoane, prin ameninţare cu un cuţit, precum şi persoana inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră, are antecedente penale, dând dovadă de perseverenţă infracţională (anterior săvârşirii faptelor a fost condamnat la pedepse cu închisoare tot pentru săvârşirea unor infracţiuni contra patrimoniului) instanţa de fond a respectat dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), criteriile generale de individualizare a pedepsei, instanţa de apel menţinând în mod corect sentinţa şi sub acest aspect.
Toate aceste considerente atrag concluzia că recursul inculpatului este nefondat şi va fi respins ca atare în temeiul art. 38515 pct.1 lit. b) C. proc. pen..
Conform art. 38516 alin. (2) C. proc. pen., va fi computată din pedeapsa aplicată inculpatului recurent, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 26 aprilie 2006 la 13 februarie 2007.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul la cheltuieli judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.V. împotriva deciziei penale nr. 859/ A din 6 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 26 aprilie 2006 la 13 februarie 2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 665/2007. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 456/2007. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
