ICCJ. Decizia nr. 1773/2008. Penal

Decizii penale ICCJ 2008

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALA

Decizia nr.1773/2008

Dosar nr. 361/89/200.

Şedinţa publică din 21 mai 2008

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Prin sentinţa penală nr. 125 din 12 martie 2007, Tribunalul Vaslui a condamnat pe fiecare din inculpaţii: C.V. şi T.C.E. pentru săvârşirea a câte unei infracţiuni de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la pedepse de câte 7 (şapte) ani închisoare si 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Pe perioada prev. de art. 71 C. pen. a interzis ambilor inculpaţi drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

A mai condamnat pe inculpatul C.S. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare şi 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 61 C. pen. a revocat liberarea condiţionată pentru restul de pedeapsă de 655 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani şi 10 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1763 din 27 iunie 2001 a Judecătoriei Galaţi şi a contopit acest rest de pedeapsă cu pedeapsa aplicată în prezent, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa rezultantă de 9 (nouă) ani închisoare şi 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Pe perioada prevăzută de art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

Conform art. 350 C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive începând cu data de 26 mai 2006 la zi.

A constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă.

A obligat pe fiecare din cei trei inculpaţi la câte 250 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

a). în cursul anului 2004, persoana vătămată U.E. în vârstă de aproximativ 19 ani, care locuia în mun. Galaţi împreună cu părinţii şi trei surori, în condiţiile în care părinţii nu aveau venituri, neavând nici loc de muncă şi trăind cu toţii din ajutorul social, l-a cunoscut pe inculpatul C.S., prin intermediul unui amic care, la rândul său, fusese coleg de penitenciar cu inculpatul.

Aflând din confesiunile persoanei vătămate că nu are loc de muncă şi nici alte surse de venituri, inculpatul i-a propus să meargă cu el în Italia, unde îi va oferi un loc de muncă într-un restaurant ca ospătar sau barman, totodată inculpatul oferindu-se să o ajute pe martoră şi cu bani pentru a-şi scoate paşaport şi a se deplasa în străinătate. Pentru a fi mai convingător, inculpatul i-a spus persoanei vătămate că a mai ajutat şi alte fete pe care Ie-a dus în Italia unde au câştigat bani frumoşi.

În acest mod, inculpatul a racolat-o pe persoana vătămată prin promisiunea unei vieţi mai bune, profitând de starea materială precară a acesteia şi, deîndată ce martora victimă a acceptat propunerea, inculpatul C.S. a dus-o şi a cazat-o la locuinţa părinţilor săi din jud. Galaţi, după care a început pregătirile pentru plecare, obţinând mai întâi paşaportul acesteia. Acolo a cunoscut-o pe inculpata T.C.E. şi pe inculpatul C.V.

Cu banii proveniţi de la inculpatul C.S. şi însoţită de acesta, persoana vătămată s-a deplasat la Galaţi şi a obţinut paşaportul.

La începutul lunii octombrie 2004, inculpatul C.S. a condus-o pe martora victimă din nou la Galaţi unde a încredinţat-o numitului T.T.D. care, cu autoturismul pretins a fi proprietatea lui D.G., a plecat în Italia, cu aceeaşi maşină călătorind atunci şi surorile N.A. şi N.I.

Bine documentat în materie de astfel de activităţi, inculpatul C.S. a călătorit separat, astfel că la frontieră nu a fost identificat în aceeaşi maşină în care se aflau martorele victime. în Italia, cele trei persoane au fost cazate într-un apartament în localitatea Bergamo şi chiar din a doua seară au fost determinate prin felurite ameninţări să se prostitueze „la stradă", cea mai mare parte a banilor fiind luaţi de inculpatul C.S. După câteva zile, persoana vătămată U.E. a fost transferată în oraşul Padova cu autoturismul condus de acelaşi T.T.D., unde a rămas aproximativ 5 zile şi, pentru că nu obţinea venituri suficiente din prostituţie dar şi pentru că erau foarte multe controale, a fost dusă din nou la Bergamo unde s-a stabilit să se prostitueze pentru E.Ş.

Din depoziţiile acestei persoane vătămate a rezultat că, în perioada cât a fost ea exploatată sexual în Italia, inculpatul C.S. a adus din ţară mai multe fete, respectiv R.M. şi G.A.N. din Galaţi, alte trei fete cunoscute doar după prenume D., V. şi N., care se prostituau pentru S.E., fratele lui D.G., precum şi surorile N.I. şi N.A.

După aproximativ 2 luni de când a ajuns în Italia, persoana vătămată U.E. a reuşit, cu ajutorul unui client italian, să obţină promisiunea inculpatului că va fi transportată în România, ceea ce s-a şi întâmplat la data de 12 ianuarie 2005, când martora a fost adusă înapoi în ţară cu maşina aceluiaşi T.T.D.

Nu după multe zile, inculpatul C.S. a sunat-o la telefon pe persoana vătămată şi a atenţionat-o că s-ar putea să fie chemată la organele de urmărire penală pentru a declara despre cele petrecute în Italia.

După numai două zile, la 4 februarie 2005, persoana vătămată a fost audiată la organele de urmărire penală, povestind întreaga derulare a evenimentelor şi pretinzând că se teme de inculpat dar şi de alte persoane care au fost implicate în exploatarea ei sexuală în perioada cât a stat în Italia. Aceeaşi declaraţie a fost susţinută şi în declaraţia dată la procuror de persoana vătămată la data de 7 martie 2005, în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu.

Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, persoana vătămată U.E. nu a mai putut fi audiată, din cercetările efectuate stabilindu-se că este plecată în străinătate.

b). Persoana vătămată A.A. are 25 de ani şi locuieşte în municipiul Bârlad împreună cu părinţii pensionari şi încă patru fraţi. Dintr-o relaţie de concubinaj avută cu numitul C.T.L. a rezultat un copil, aflat în întreţinerea ei, singurele venituri ale familiei fiind pensiile părinţilor.

În luna octombrie 2004, persoana vătămată a fost invitată împreună cu concubinul ei la aniversarea zilei de naştere a inculpatei T.C.E., al cărui frate era prieten cu concubinul persoanei vătămate. La această aniversare a venit şi inculpatul C.V. care, aflând de la persoana vătămată despre starea precară a veniturilor familiei ei, i-a propus să se întâlnească a doua zi pentru a discuta despre posibilitatea de a o ajuta să plece din ţară şi să câştige bani frumoşi în Italia, la un club. Mai mult, inculpatul s-a oferit în discuţia purtată a doua zi să ajute persoana vătămată cu bani să-şi plătească datoriile pe care le avea în ţară, să-şi scoată paşaportul şi să se deplaseze în Italia, fără a-i spune însă că acolo urma să se prostitueze.

În acest mod, inculpatul C.V. a racolat persoana vătămată A.A., care a acceptat propunerea în principal datorită lipsurilor materiale în care se afla.

După ce au depus actele necesare obţinerii paşaportului, taxele fiind plătite de inculpatul C.V., persoana vătămată a fost dusă de acesta în mun. Galaţi, împreună cu numita G.N., ambele fiind cazate într-un apartament din cartierul Micro 17.

După trei săptămâni, cele două tinere au fost readuse la Bârlad de inculpatul C.V., A.A. ridicând paşaportul iar G.N. duplicatul de pe certificatul de naştere şi depunând documentele pentru obţinerea paşaportului. Imediat după aceea, s-au reîntors la Galaţi unde a mai fost adusă o tânără pe nume D.A.A.

La 14 noiembrie 2004, A.A. a părăsit România fiind transportată cu acelaşi autoturism condus de T.T.D., potrivit spuselor inculpatului C.V., urmând să fie aşteptate în Italia de fratele său inculpatul C.S., ceea ce s-a şi întâmplat.

Ajunsă în Italia, persoana vătămată A.A. a fost încunoştinţată de inculpatul C.S. că are deja o datorie la el şi la V. de 1.200 Euro, reprezentând cheltuielile făcute până atunci pentru ea, C.V. dându-i concubinului persoanei vătămate victime suma de 500 Euro pentru a-şi achita datoriile în ţară.

În aceste condiţii, persoana vătămată a fost constrânsă să accepte cererea inculpatului de a se prostitua noaptea, la „stradă", inculpatul C.S. impunându-i ca în fiecare noaptea să câştige 300 Euro, în acea perioadă desfăşurând aceeaşi activitate şi surorile N.I. şi A., dar şi o altă persoană având prenumele de N.

În preajma sărbătorilor Crăciunului anului 2004, inculpatul C.S. a revenit în România, persoanele vătămate rămânând în supravegherea lui S.E. şi, la un moment dat, A.A. a telefonat lui C.V., aflat şi el în România, spunându-i că a fost maltratată de C.S. şi vrea să plece. La jumătatea lunii ianuarie 2005, persoana vătămată A.A. a reuşit să revină în România, fiind ajutată de un client cetăţean român iar la mijlocul lunii februarie 2005 a fost contactată telefonic de inculpatul C.V., care i-a ceruit să se întâlnească cu ea, la întâlnire venind amândoi fraţii C. care i-au spus că cineva a sesizat organele de urmărire penală, martora victimă reproşându-le că a venit în ţară fără bani, ei datorându-i-se cel puţin 3000 de Euro.

În aceste condiţii, inculpaţii i-au dat persoanei vătămate 800 de Euro, iar la data de 31 martie 2005, când martora victimă a fost audiată de procuror în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu, a declarat că inculpaţii i-au cerut să nu spună adevărul legat de cele petrecute în Italia pentru că în caz contrar ei îi vor spune concubinului că a fost vândută pentru bani, inculpatul C.S. ameninţând-o chiar că, dacă i se va întocmi dosar penal şi va citi vreo declaraţie dată de ea împotriva lor, îi va împuşca familia şi îi va da foc la casă.

După două luni şi jumătate de la această primă declaraţie, în mod surprinzător, „din proprie iniţiativă,, şi însoţită de un apărător ales, această persoana vătămată s-a prezentat la procuror şi a solicitat să fie reaudiată, revenind asupra declaraţiilor iniţiale şi pretinzând că nu a fost recrutată şi constrânsă să practice prostituţia în Italia, că toate cele relatate în declaraţia dată în luna martie 2005 i-au fost impuse de un poliţist care a luat-o de dimineaţă de acasă şi a obligat-o să înveţe pe de rost şi apoi să declare la procuror situaţia de fapt descrisă anterior.

După ce i s-a adus la cunoştinţă că i-au fost interceptate şi înregistrate convorbirile telefonice de la telefonul său mobil, persoana vătămată a continuat să-şi menţină aceleaşi declaraţii fără alte explicaţii, iar instanţa, făcând o analiză critică a ultimelor declaraţii, Ie-a înlăturat ca fiind vădit nesincere, conduita adoptată de martoră fiind fără îndoială consecinţa influenţelor exercitate de inculpaţi ori de o altă persoană din anturajul acestora.

c) Persoana vătămată L.N. locuieşte în mun. Bârlad împreună cu mama şi alţi trei fraţi şi, pentru că părinţii sunt despărţiţi de mai multă vreme, singura care obţinea venituri era mama având un salariu de 350 lei lunar.

În vara anului 2004, în timp ce se afla împreună cu sora ei, M.S. într-un bar din Bârlad, amândouă au fost acostate de inculpata T.C.E. care Ie-a invitat a doua zi la o petrecere acasă la ea şi când s-au întâlnit inculpata, profitând de situaţia lor materială precară, aceasta Ie-a recrutat în vederea deplasării lor în străinătate unde să lucreze într-un bar, vorbindu-le inclusiv despre posibilitatea de a întreţine relaţii sexuale cu diferite persoane, de pe urma cărora să câştige sume importante de bani.

Inculpata a oferit celor două surori sume de bani pentru a-şi obţine paşapoartele şi pentru a se deplasa în Olanda, promiţându-le totodată şi bani pentru cazare şi masă care să-i fie restituiţi după ce acestea vor începe să câştige.

Persoana vătămată L.M.S. nu a dat curs ofertei inculpatei, dar sora ei N. a acceptat propunerea inculpatei şi i-a dat datele de stare civilă, urmând ca prietenul inculpatei din Olanda să-i trimită invitaţie. Totodată, inculpata s-a deplasat împreună cu persoana vătămată la Poliţia Bârlad unde a completat cererea pentru eliberarea paşaportului şi a plătit taxele necesare pentru eliberarea paşaportului acesteia. În perioada următoare, martora victimă a fost cazată în apartamentul inculpatei, după care au mers împreună în mun. laşi unde martora victimă a întreţinut raporturi sexuale cu diferiţi clienţi într-un hotel contra unor sume de bani.

În apartamentul inculpatei, persoana vătămată i-a cunoscut şi pe coinculpaţii C.S. şi C.V. care, aflând că vrea să plece împreună cu T.C. în Olanda, au convins-o să renunţe şi să meargă cu ei în Italia.

Persoana vătămată L.N. a acceptat propunerea celor doi inculpaţi şi a plecat cu ei la Lieşti, jud. Galaţi unde a cunoscut-o pe numita D.A.A. pe care V. o adusese de la Odobeşti, jud. Vrancea.

În luna decembrie 2004, L.N. a obţinut paşaportul, iar la data de 14 ianuarie 2005 a fost trimisă de inculpatul C.V. spre Italia, împreună cu D.A.A., cu autoturismul condus de T.T.D., plata transportului fiind făcută de C.V., însă la punctul de frontieră Nădlac a fost oprită şi preluată de o escortă a I.P.J. Vaslui. Cealaltă persoană vătămată şi-a continuat drumul, L.N. susţinând că din povestirile acesteia a aflat că mai fusese în Italia unde obţinuse bani din practicarea prostituţiei, fiind dusă acolo de inculpatul C.V.

Din depoziţiile persoanelor vătămate menţionate mai sus, ca şi din convorbirile telefonice interceptate, a rezultat că activitatea infracţională a inculpaţilor a fost mult mai amplă, neputând fi însă dovedită în mod neîndoielnic şi recrutarea altor persoane tocmai datorită faptului că, în principal, acţiunea infracţională a inculpaţilor s-a desfăşurat în afara graniţelor ţării.

Cu excepţia inculpatei T.C.E., care în cursul urmăririi penale fiind audiată de procuror a recunoscut, cel puţin parţial, săvârşirea faptelor, ceilalţi doi inculpaţi au negat în mod constant comiterea vreunei fapte de natură penală.

În cursul cercetării judecătoreşti, nici inculpatul C.S. şi nici T.C.E. nu au recunoscut săvârşirea vreuneia din faptele reţinute în sarcina lor prin rechizitor, iar la scurtă vreme, după ce a fost audiată, inculpata Ţ. a dispărut fără a se şti unde anume se află.

Inculpatul C.V. nu a putut fi audiat decât în cursul urmăririi penale când a negat săvârşirea vreunei fapte, ulterior acesta dispărând din ţară fără a mai putea fi prins până în prezent.

Şi inculpatul C.S., audiat în cursul urmăririi penale a negat săvârşirea faptelor iar ulterior a fugit din ţară, fiind descoperit abia în cursul cercetării judecătoreşti şi arestat preventiv la 26 mai 2006.

În cursul cercetării judecătoreşti o parte din martorele care au fost audiate în cursul urmăririi penale şi-au schimbat declaraţiile iniţiale, explicabil doar prin influenţarea lor de către persoane interesate. Oricum, aceste declaraţii s-a impus a fi înlăturate ca nesincere, martorele neputând să dea explicaţii logice şi credibile cu privire la schimbarea conduitei lor.

În drept, faptele celor trei inculpaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), inculpatului C.S. fiindu-i aplicabile şi dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen.

B. în termen legal, hotărârea astfel pronunţată a fost apelată de către inculpaţii C.V., C.S. şi T.C., fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

1) actul de sesizare al instanţei, respectiv rechizitoriul, este lovit de nulitate absolută. Astfel, în privinţa inculpatului C.S., deşi procurorul a efectuat acte de urmărire penală privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea 678/2001, constând în aceea că singur sau împreună cu inculpata T.C. a recrutat fete în vederea traficării lor în străinătate, în rechizitoriu se reţine o altă faptă, respectiv „fapta inculpatului C.S. de a recruta şi trafica ...", pentru care procurorul nu a efectuat nici un act material. Având în vedere conţinutul complex al acestei infracţiuni, procurorul trebuia să efectueze acte de urmărire penală şi cu privire la celălalt aspect reţinut în rechizitoriu şi, cuatât mai mult, să prezinte inculpatului materialul de urmărire penală, conform noii încadrări reţinute.

Neprocedând în acest mod, actul de sesizare este lovit de nulitate absolută, astfel că se impune restituirea cauzei la procuror pentru a se stabili care sunt actele materiale pentru care acesta trebuie trimis în judecată;

2) hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate absolută, fiind total nemotivată. Un prim aspect în acest sens îl constituie faptul că, deşi în concluziile pe fondul cauzei inculpatul C.S. a solicitat schimbarea încadrării juridice, instanţa nu s-a pronunţat expres în acest sens.

Faptul că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, redând întocmai rechizitoriul, rezultă din aceea că instanţa reţine că persoanele vătămate şi-au schimbat declaraţiile în faţa instanţei, însă martora N.A. nici nu a fost audiată în cursul urmăririi penale, astfel că nu avea ce declaraţie să îşi schimbe, câtă vreme cea dată în fata instanţei de fond a fost singura declaraţie;

3) nu există nici o probă la dosar care să susţină vinovăţia inculpatului C.S. în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, în sarcina inculpatului C.S. se reţine traficarea (racolarea a 4 persoane vătămate A.N., N.I., A.A. şi U.E.).

Dintre acestea, singura care declară că a practicat prostituţia pentru inculpatul C.S. este U.E., susţineri care nu au fost confirmate însă de alte probe, nedovedindu-se dacă cele susţinute de această martoră sunt reale.

Celelalte victime sunt constante în declaraţiile făcute, în sensul că nu au fost traficate de inculpat, muncind legal în străinătate.

În consecinţă, inculpatul C.S. a solicitat schimbarea încadrării juridice în sensul înlăturării alin. (2) lit. a) al art. 12. din Legea nr. 678/2001 şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea sa pentru această faptă.

Inculpatul C.V. a invocat, în principal, următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:

a) urmărirea penală efectuată faţă de el este nelegală, astfel că se impunea restituirea cauzei la Parchet, întrucât au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la competenţa după materie.

Astfel, deşi faţă de inculpatul C.V. urmărirea penală a fost începută la 20 ianuarie 2005, la data de 29 iunie 2004 lucrătorul de poliţie B.C., care nu fusese desemnat de procuror a efectua acte de urmărire penală, efectuează o recunoaştere după fotografii a inculpaţilor, de către numita L.M.S., încheind un proces verbal în acest sens. De asemenea, tot anterior delegării de către procuror, lucrătorul de poliţie procedează la audierea martorei L.M. Ori, având în vedere dispoziţiile Legii 678/2000, toate actele întocmite înaintea delegării şi care nu au fost refăcute ulterior, sunt lovite de nulitate absolută. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât acest proces-verbal de recunoaştere din grup constituie punctul de plecare în ceea ce priveşte urmărirea penală faţă de inculpatul C.V.

b) inculpatului i s-a încălcat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, motiv care impune restituirea cauzei la parchet. Deşi inculpatul a fost asistat de avocat, acesta a fost acelaşi şi inculpatul C.S., în condiţiile în care cei doi inculpaţi aveau interese contrare. în aceste condiţii, s-au încălcat prevederile constituţionale cât şi cele procedurale, întrucât este vorba de lipsa unei apărări efective, impunându-se restituirea cauzei la parchet;

c) nu există nici o probă care să îl incrimineze pe inculpatul C.V. de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, cele două persoane vătămate reţinute în sarcina inculpatului, respectiv L.N. şi A.A. au declarat în faţa instanţei, unde nu există riscul vreunei influenţări sau intimidări din partea organelor judiciare, ceea ce nu caracterizează şi faza urmăririi penale, că nu au fost traficate, fiind ameninţate de procuror să declare în sensul făcut în cursul cercetărilor.

În consecinţă s-a solicitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatului C.V.

În apelul formulat, inculpata T.C. invocă următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie.

a) instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor actelor materiale reţinute în sarcina inculpatei şi în contradictoriu cu toate părţile vătămate, aspect ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, în actul de sesizare se reţin în sarcina inculpatei T.C.E. un număr de 4 persoane vătămate: A.A., L.M.S., L.N. şi V.G.R. Cu privire la aceasta din urmă, deşi se reţine că inculpata ar fi traficat-o, instanţa de fond nu face vreo referire nici în sensul condamnării, nici în sensul achitării.

În consecinţă, pentru evitarea unei acţiuni civile, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

b) contrarietatea dintre considerentele hotărârii şi dispozitivului acesteia, aspect de natură să determine trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, deşi în motivarea hotărârii instanţa nu reţine nici o înţelegere sau colaborare a inculpatei cu ceilalţi coinculpati, nu se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei în acest sens, deşi această cerere a fost pusă în discuţia părţilor. De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat nici în ceea ce priveşte solicitarea de a se reţine concursul de infracţiuni şi nu forma continuată a infracţiunii. Cu privire la acest aspect, instanţa motivează că se impune reţinerea agravantei prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât există mai mulţi subiecţi activi şi pasivi.

c) nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea 678/2000, astfel că, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. se impune achitarea inculpatei.

Se reţine ca modalitate de trafic în sarcina inculpatei, recrutarea în scopul traficării profitând de starea materială precară a părţilor vătămate. însă recrutarea nu se regăseşte în art. 12 alin. (1) din Legea 678/2000 ca modalitate de săvârşire a infracţiunii, unde sunt prevăzute constrângerea, frauda părţii vătămate. Ori, câtă vreme victimele erau majore nu se poate reţine că inculpata Ie-a constrâns în vreun fel. Recrutarea a fost definită de practică, în lipsa unei definiţii în legea specială, ca un proces complex ce constă în identificarea, selectarea, constrângerea victimelor, care presupune stăruinţă din partea infractorului.

Din probele administrate nu rezultă că inculpata a constrâns sau determinat părţile vătămate să practice prostituţia.

d) ca subsidiar, se impune reducerea cuantumului pedepsei aplicare până la limita permisă pentru aplicarea suspendării condiţionate ca modalitate de executare. Astfel, atât persoana inculpatei cât şi cauza dedusă judecăţii oferă vocaţie deplină în acest sens inculpatei.

Împotriva hotărârii menţionare, a formulat apel şi persoana interesată, av. B.M. şi care vizează, în fapt, încheierea de şedinţă din 7 martie 2007, prin care solicită exonerarea de la plata amenzii, redusă la 15 mii lei prin încheierea menţionată, ce i-a fost aplicată prin încheierea de şedinţă din 10 ianuarie 2007. Motivează apelantul că, deşi a justificat lipsa la termenul din 10 ianuarie 2007, prin aceea că în ziua anterioară termenului a fost prezent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi datorită oboselii nu a fost în măsură să ajungă la termenul din 10 ianuarie 2007, instanţa a dispus totuşi amendarea sa cu suma de 30 mii lei. Ulterior, deşi a solicitat exonerarea, instanţa doar a redus cuantumul amenzii aplicate iniţial la 15 mii. lei, deşi cauza nu a fost amânată din lipsa sa.

Prin Decizia penală nr. 186 din 8 noiembrie 2007 a Curţii de Apel laşi, secţia penală, s-au admis apelurile formulate de inculpaţii T.C.E., C.V. şi C.S. împotriva sentinţei penale nr. 125 din 12 martie 2007 a Tribunalului Vaslui, care a fost desfiinţată, în parte, în latura penală şi, rejudecând cauza, au fost reduse pedepsele principale aplicate inculpaţilor T.C.E. şi C.V. de la câte 7 ani închisoare la 5 (cinci) ani închisoare fiecare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), şi b) C. pen. aplicată inculpatului C.S. în pedepsele componente, s-a redus pedeapsa principală, de la 9 ani închisoare la 7 (şapte) ani închisoare, aplicată inculpatului C.S. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 61 C. pen. s-a revocat liberarea condiţionată pentru restul de pedeapsă de 655 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1763 din 27 iunie 2001 a Judecătoriei Galaţi, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, în final urmând să execute o pedeapsă de 7 (şapte) ani închisoare şi 5 (cinci) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului C.S., iar în temeiul art. 381 C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive şi după data de 12 martie 2007 la zi.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de avocat B.M. împotriva încheierii de şedinţă din 7 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. 361/89/2006.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că pentru infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză, legea specială de incriminare prevede că urmărirea penală se efectuează de către procuror. Modul în care procurorul desfăşoară urmărirea penală este reglementat însă de dispoziţiile legii procesual penale, care conferă procurorului posibilitatea de a delega, în vederea efectuării unor acte de urmărire penală, organele de cercetare. Mai mult, dispoziţiile art. 224 C. proc. pen. prevăd posibilitatea ca organul de urmărire penală, în vederea începerii urmăririi penale, să efectueze acte premergătoare.

Astfel, actele premergătoare sau investigaţiile prealabile, cum au fost denumite în literatura de specialitate, au menirea fie de a completa informaţiile pe care organele de urmărire penală le au cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale. Aşadar, în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale se poate desfăşura un fascicul de activităţi care, prin funcţionalitatea şi finalitatea lor, urmăresc realizarea unor obiective bine precizate în dispoziţiile legale. Astfel, în cadrul actelor premergătoare pot fi efectuate verificări, pot fi ascultate anumite persoane (deci, cu atât mai mult părţile vătămate), pot fi făcute chiar percheziţii, cercetări la faţa locului sau investigaţii. Or, faţă de cele expuse, rezultă cu prisosinţă că actele întocmite de organul de cercetare penală şi contestate de către inculpatul C.V., respectiv procedura recunoaşterii din grup după fotografii şi audierea părţii vătămate L.M.S., se înscriu în fascicolul de activităţi permise a se efectua în cadrul actelor premergătoare şi pentru care nu este necesară o delegare specială în acest sens, în ceea ce priveşte organul de cercetare penală.

Că este aşa şi că actele întreprinse în etapa premergătoare au urmărit realizarea finalităţii acestora, de a completa informaţiile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, o confirmă chiar dispoziţia procurorului de începere a urmăririi penale faţă de inculpaţii apelanţi şi de delegare a organelor de cercetare penală (nominalizaţi în ordonanţa respectivă) de a efectua acte de urmărire penală.

Mai mult, practica judiciară a statuat că, în cazurile urgente sau în situaţii justificate, actele întocmite de organul de cercetare, chiar necompetent, sunt pe deplin valabile şi rămân câştigate cauzei.

În altă ordine de idei, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada unei vătămări a intereselor legitime ale inculpatului C.V., prin efectuarea actelor de către organul de cercetare în maniera contestată.

În consecinţă, faptul că s-a procedat la efectuarea unor activităţi specifice în cadrul actelor premergătoare, anterior emiterii rezoluţiei de delegare, nu este de natură să atragă nulitatea acestora (şi cu atât mai puţin a rechizitorului sau a hotărârii instanţei de fond) în condiţiile în care, pe de o parte, acest aspect este reglementat de legea procesual penală, iar pe de altă parte, nu s-a adus atingere intereselor legitime ale inculpatului C.V.

Pentru dispoziţiile art. 171 C. proc. pen. „inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale..., iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept" inculpaţii C.V. şi C.S. au uzat de acest drept, având apărător ales în tot cursul urmăririi penale, în persoana aceluiaşi avocat. Câtă vreme în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie în cursul urmăririi penale, procurorul nu avea obligaţia să desemneze apărător pentru unul sau altul dintre inculpaţi, cu atât mai mult cu cât nu s-a apreciat că, în cauză, ar exista interese între cei doi inculpaţi. în situaţia în care ar fi apreciat existenţa acestui incident, apărătorului ales îi revenea obligaţia de a face demersurile necesare.

Dimpotrivă, instanţa de control judiciar a apreciat că s-a dat eficienţă maximă în vederea asigurării unui drept efectiv la apărare al inculpaţilor, (dispoziţii legale) procurorul încunoştiinţând şi solicitând prezenţa apărătorului ales al acestora la îndeplinirea fiecărui act de urmărire care îi privea pe inculpaţi. în aceste condiţii, nu se poate invoca încălcarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada unei vătămări în ceea ce priveşte pe inculpatul C.V.

Sub un alt aspect, s-a reţinut că, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis, pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta. Elementul material al laturii obiective, actul de conduită interzis prin norma de incriminare - poate apare în conţinutul infracţiunii într-o variantă unică, când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, sau în mai multe variante alternative, când constă din mai multe acţiuni ori inacţiuni, astfel că realizarea acestuia, a consimţământului infracţiunii, într-una ori mai multe variante, nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.

Infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001 este prin excelenţă, o infracţiune cu modalităţi alternative de realizare a elementului material, constând în „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă şi înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de posibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acesteia".

Cum modalităţile alternative de realizare a infracţiunii de trafic de persoane se referă atât la conţinutul concret al acţiunii de traficare, respectiv, prin recrutarea, cazarea, transportarea etc. cât şi la acţiunile prin care se realizează aceasta, respectiv prin ameninţare, constrângere, violenţe etc, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 334 sau ale art. 238 C. proc. pen., întrucât reţinerea uneia sau alteia dintre modalităţile alternative prin care se realizează conţinutul obiectiv al infracţiunii de trafic nu conduce la schimbarea încadrării juridice a faptei, operaţiune ce implică stabilirea textului din legea specială care prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă, nefiind vorba de o nouă incriminare.

În acest context, rezultă, pe cale de consecinţă, că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 253 C. proc. pen., referitoare la prezentarea din nou a materialului de urmărire penală, obligaţie care revine procurorului, potrivit textului menţionat, numai în situaţia în care a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă se constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

Or, aşa cum s-a arătat, reţinerea uneia sau alteia dintre modalităţile alternativei de realizare a conţinutului infracţiunii de trafic de persoane nu conduce la încadrarea faptei în texte de lege diferite, art. 12 din Legea 678/2001 fiind norma cadru de incriminare a traficului de persoane, indiferent de modalitatea de realizare.

Pe de altă parte, susţinerile inculpatului-apelant sunt infirmate de chiar actul contestat, câtă vreme în rezoluţia procurorului de începere a urmăririi penale din 29 ianuarie 2005 se precizează că acesta este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fără a fi descrisă situaţia de fapt, aceasta fiind expusă în rechizitoriu.

În consecinţă, inculpatul apelant C.S. (ca, de altfel şi ceilalţi inculpaţi), fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, indiferent de modalităţile alternative de realizare, cunoscând învinuirea ce i se aduce, în ceea ce priveşte conţinutul legal al acesteia, şi-a putut face apărările cuvenite, exercitându-şi în mod efectiv şi complet dreptul la apărare sub acest aspect.

În plus, s-a subliniat faptul că sesizarea instanţei se face in rem, cu privire la faptele şi persoanele menţionate în rechizitoriu, atât cele prevăzute expres în dispozitivul acestuia, cât şi cu privire la faptele care au fost precis determinate în partea expozitivă, astfel că solicitarea inculpatului-apelant C.S. privind restituirea cauzei la procuror în vederea stabilirii actelor materiale pentru care acesta trebuie trimis în judecată, nu poate fi primită, fiind nefondată.

În ceea ce priveşte critica invocată de inculpata T.C., privind lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, s-a reţinut că elementul material al infracţiunii de trafic de persoane, în forma de bază, prevederile de la pct. 2 al art. 12 din legea specială, vizând modalităţile agravante ale acestei infracţiuni, se realizează printr-una sau mai multe dintre acţiunile prevăzute ca modalităţi alternative în norma incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane, acţiuni care trebuie să fie efectuate în scopul exploatării victimei.

Recrutarea, ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea obţinerii de profit. Or, modul de acţiune al inculpatei, constând în abordarea victimelor în diverse localuri, fără a avea anterior relaţii de prietenie sau amiciţie cu acestea şi de a le propune să meargă în străinătate pentru a munci, precizându-le că este posibil să întreţină şi relaţii sexuale pentru obţinerea de bani, oferindu-le ajutor, inclusiv material, în acest scop se circumscrie cu prisosinţă în conţinutul noţiunii de „recrutare" în accepţiunea textului de lege. Totodată, s-a arătat că însăşi activitatea desfăşurată de către inculpată vine în sprijinul argumentaţiei invocate, în sensul că acţiunea de recrutare implică un proces complex, câtă vreme demersurile şi eforturile întreprinse de aceasta nu au avut finalitatea urmărită faţă de victima L.S., care a refuzat, în mod constant, să dea curs ofertelor făcute de către inculpată.

Dar, chiar şi în acest context, activitatea desfăşurată de către inculpata Ţ. se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, câtă vreme chiar dacă acţiunile care compun elementul material al laturii obiective au ca finalitate subiectivă scopul exploatării persoanei, scop care trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, acesta nu trebuie să şi fie efectiv realizat.

A mai reţinut că instanţa de fond, în expunerea argumentelor faptice şi juridice ce au condus la pronunţarea soluţiei criticate, a făcut o descriere amănunţită atât a situaţiei de fapt cât şi a temeiurilor de drept pe baza cărora şi-a formulat convingerea cu privire la cauza dedusă judecăţii precum şi a probelor care au fundamentat-o, respectând întocmai dispoziţiile art. 356 C. proc. pen., care prevăd menţiunile obligatorii pe care trebuie să le conţină considerentele hotărârii. Astfel, instanţa de fond a făcut o descriere detaliată a situaţiei de fapt, expunând pe larg activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi cât şi a mijloacelor de probă administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi nemijlocit în faţa instanţei şi care au confirmat pe deplin situaţia de fapt expusă în considerentele rechizitoriului (aspect ce justifică similitudinea dintre cele două expuneri), fără a se limita însă, la o simplă reluare a acestuia.

Totodată, instanţa s-a conformat dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen. atât în ceea ce priveşte analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea cauzei sub toate aspectele, cât şi a celor care au fost înlăturate, procedând la identificarea acestora, fără ca în expunere să redea conţinutul declaraţiilor pe care şi-a fundamentat soluţia, aspect ce nu este impus de dispoziţiile suscitate.

Dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. prevăd procedura pe care instanţa de judecată trebuie să o aplice în cazul schimbării încadrării juridice a faptei. Astfel, în vederea respectării garanţiilor procesuale, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare juridică şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

Nici o dispoziţie legală nu prevede obligaţia instanţei de a se pronunţa expres asupra cererii privind schimbarea încadrării juridice, iar condamnarea inculpatului pentru încadrarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare a instanţei, constituie, în fapt, o pronunţare tacită şi implicită asupra cererii de schimbare a încadrării juridice. Instanţa de fond şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de textul de lege menţionat, motivând implicit, prin hotărârea de condamnare, şi respingerea solicitării de schimbare a încadrării juridice. De altfel, în acest sens a procedat şi instanţa de apel care, punând în discuţia contradictorie a părţilor solicitarea acestora referitoare la schimbarea încadrării juridice, s-a pronunţat, implicit, prin menţinerea încadrării juridice dată faptelor asupra solicitării formulate.

Cu privire la acest aspect, s-a precizat că, în cazul modalităţilor prin care se realizează elementul material al infracţiunii de trafic de persoane, făptuitorul poate efectua, în temeiul aceleiaşi rezoluţii infracţionale, mai multe acte de recrutare, transferare, cazare etc, situaţie în care infracţiunea dobândeşte o formă continuată, în sensul dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi care se epuizează în momentul săvârşirii ultimului act în realizarea acestei rezoluţii sau în momentul descoperirii infracţiunii. Aceasta întrucât caracterul continuat al infracţiunii vizează rezoluţia infracţională unică în a cărei realizare inculpatul acţionează repetat, săvârşind de fiecare dată o infracţiune cu acelaşi conţinut, în vederea amplificării rezultatului urmărit prin săvârşirea respectivei infracţiuni (în speţă, obţinerea unei sume cât mai mare de bani). Pentru existenţa infracţiunii unice continuate nu interesează numărul părţilor vătămate, ci rezoluţia unică şi conţinutul actelor materiale.

Pe cale de consecinţă, a fost considerat neîntemeiat şi motivul de apel privind contrarietatea dintre considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, câtă vreme situaţia de fapt reţinută de instanţă se reflectă întocmai în hotărârea pronunţată.

În ceea ce priveşte activitatea efectivă de traficare a persoanelor de sex feminin, rezultă, din analiza coroborată a materialului probator administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi, nemijlocit, în faţa instanţei, că, în mod judicios şi argumentat, instanţa de fond a stabilit vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată. Potrivit dispoziţiilor art. 63 C. pen., aprecierea fiecărei probe se face de către instanţa de judecată potrivit convingerii sale, în urma şi pe baza examinării tuturor probelor administrate în întregul lor, fiind inadmisibilă desfiinţarea acestora din context şi preluarea unor fracţiuni dintre probă sau mijloc de probă.

Dispoziţiile legale menţionate consacră un alt principiu de data aceasta în materia aprecierii probelor, potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor sau ale martorilor, instanţa putând să aprecieze că numai una dintre acestea este expresia adevărului, având obligaţia de a le înlătura motivat pe celelalte.

Raportând aspectele de drept la actele şi lucrările dosarului precum şi la hotărârea criticată, rezultă că instanţa de fond a aplicat întocmai principiile enunţate, reţinând motivat acele declaraţii şi probe care se coroborează unele cu altele. Aşa fiind, reţinerea de către instanţă a declaraţiilor martorilor victime date în cursul urmăririi penale ca fiind cele care exprimă adevărul, este atât legală cât şi justificată, având în vedere, pe de o parte, faptul că aceste declaraţii au fost făcute înainte ca victimele să ia legătura cu inculpaţii cu privire la procedura judiciară ce se desfăşoară împotriva lor iar, pe de altă parte, că la audierea în cursul urmăririi penale martorele au fost asistate de către apărător.

Referitor la acţiunile întreprinse de către inculpaţi în realizarea traficului de persoane, respectiv de racolare, cazare, transport există atât declaraţiile date de persoanele vătămate în cursul urmăririi penale, care se completează reciproc, descriind fiecare în parte contribuţia inculpaţilor în acţiunile de traficare la care au fost supuse, cât şi celelalte probe administrate, respectiv declaraţiile martorilor (G.A., C.P., T.T. etc), procese-verbale de confruntare, procese-verbale intrări/ieşiri din ţară, transcrierea convorbirilor telefonice ale inculpaţilor etc.

Relevante în acest sens, deşi nu în mod singular, sunt declaraţiile martorelor G.A. (fila 58 - 59 dosar urmărire penală, menţinută întocmai şi în faţa instanţei - fila 141 dosar fond) şi L.M.S. (fila 42 - 44 dosar urmărire penală, de asemenea, declaraţie menţinută întocmai în faţa instanţei de fond - fila 374 dosar fond), care plasează prezenţa împreună a inculpaţilor, însoţiţi fie de victima L.N., fie de altele dintre victime, confirmând, totodată, atât activitatea de recrutare a inculpatei Ţ. (activitate desfăşurată în prezenţa şi faţă de L.S.), cât şi cea de cazare şi traficare efectivă.

Şi declaraţia victimei A.A. (fila 33 - 34 dosar urmărire penală) care, deşi revine asupra celor declarate în faţa instanţei (fila 372 dosar fond) menţine constant unele aspecte referitoare la împrejurările în care l-a cunoscut pe inculpatul C.V. (respectiv la o petrecere organizată în locuinţa inculpatei Ţ.) şi la faptul că a doua zi după ce l-a cunoscut i-a plătit datoriile şi a împrumutat-o cu o sumă de bani, aspect ce este de natură să ridice unele îndoieli asupra bunelor intenţii ale inculpatului, fiind aproape imposibil ca o persoană pe care ai cunoscut-o de o zi să îţi ofere împrumut o sumă apreciabilă de bani, doar cu scopul de a te ajuta.

De asemenea, s-a menţionat că, deşi o parte dintre victime nu se cunoşteau între ele anterior faptelor, acestea descriu în mod amănunţit modul în care au fost cazate de către inculpaţii C. fie la domiciliul lor din localitatea Lieşti, fie în diverse locaţii din municipiul Galaţi, costurile de întreţinere, în perioadele respective, fiind suportate de către aceştia.

Scopul infracţiunii de trafic de persoane, respectiv exploatarea persoanei traficate în vederea deţinerii de venituri, prezintă, de asemenea, modalităţi alternative de realizare. Astfel, potrivit art. 12 pct. 2 din Legea nr. 678/2001, exploatarea unei persoane poate consta, printre altele, în obligaţia la practicarea prostituţiei.

Or şi sub acest aspect declaraţiile victimelor şi ale martorilor sunt convergente, rezultând fie expres din atitudinea inculpaţilor (ca în cazul inculpatei Ţ., care Ie-a prezentat victimelor posibilitatea de a se prostitua), fie implicit prin forţarea la practicarea prostituţiei odată ajunse în ţara de destinaţie (având în acest sens declaraţiile persoanei vătămate U.E., potrivit cărora „abia când au ajuns în Italia mi-au răspuns că urmează să mă prostituez" - fila 18 dosar urmărire penală, declaraţia victimei L.N. „mi s-a spus că mă voi prostitua, dar urma să-mi ia 50% din câştig, aşa că am plecat cu inculpatul C.V...." - fila 39 - 41 dosar urmărire penală, declaraţia martorelor L.S. şi G.A. etc).

Fără a relua în integralitatea lor şi în mod exhausiv probele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea pronunţată, instanţa de apel şi-a însuşit motivele ce au stat la baza soluţiei adoptate de prima instanţă iar cu privire la criticile analizate anterior a apreciat că probatoriul administrat în cauză este suficient de concludent sub aspectul activităţii de trafic de persoane, prin acţiunile specifice întreprinse de către inculpaţi (recrutare, cazare, transport etc) cât şi sub aspectul colaborării dintre aceştia.

Din cele prezentate este neîndoielnic că susţinerile inculpaţilor în motivele de apel privind inexistenţa faptelor sau, cel puţin lipsa elementelor constitutive ale acestora, întrucât exista consimţământul victimelor pe de o parte iar, pe de altă parte, lipseşte scopul infracţiunii, sunt lipsite de fundament, neavând corespondent nici în probatoriul administrat, care confirmă cu certitudine vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, şi nici în norma de incriminare, care nu condiţionează existenţa infracţiunii de realizarea scopului şi nici de existenţa sau nu a consimţământului victimei.

În ceea ce o priveşte pe inculpata T.C., prin rechizitoriul procurorului s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane faţă de victimele L.N., L.S.M. şi V.G.R.

Cu privire la această din urmă victimă, instanţa de fond nu face, într-adevăr, nici o referire atât în considerente cât şi în dispozitiv. îndreptarea acestei erori ar presupune o soluţie de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, în ceea ce o priveşte pe inculpată, însă, având în vedere că instanţa a fost sesizată cu apelul inculpatei şi întrucât nu se poate anticipa soluţia ce ar urma să fie pronunţată de către instanţa de fond (o soluţie de condamnare atrăgând agravarea situaţiei în propria cale de atac), instanţa de apel a arătat că nu poate proceda la îndreptarea acestei omisiuni, întrucât s-ar aduce atingere principiului reglementat de dispoziţiile art. 372 C. proc. pen., o astfel de soluţie fiind, de altfel, în avantajul inculpatei.

Sub aspectul individualizării pedepselor, s-a reţinut însă că instanţa de fond a ignorat criteriile obligatorii de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la modalitatea de comitere a faptelor, la valorile sociale lezate prin activitatea ilicită, la gradul de pericol social concret al acestora, la persoana fiecăruia dintre inculpaţi, precum şi la toate circumstanţele reale şi personale de natură să califice sau să atenueze răspunderea personală, neevidenţiind nici în ceea ce priveşte persoana inculpaţilor, nici în ceea ce priveşte modalitatea concretă de comitere a faptelor, o periculozitate aparte care să justifice agravarea răspunderii penale şi care să reclame aplicarea pedepselor în cuantumul stabilit de instanţa fondului.

Raportat acestor considerente, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, sunt temeiuri care să justifice modificarea pedepselor, în sensul reducerii acestora spre limita minimă a normei de incriminare, sens în care a şi procedat.

C. împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs toţi cei trei inculpaţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. în motivarea recursurilor au fost reiterate criticile din apel privind greşita condamnare a inculpaţilor deşi nu existe dovezi în sensul existenţei faptei de trafic de persoane; nepronunţarea asupra unor probe administrate sau cereri esenţiale, precum şi asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei; nerespectarea dreptului la apărare; nulitatea sesizării întrucât actele de urmărire au fost efectuate de poliţia judiciară, deşi urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.

Totodată, inculpaţii, astfel cum este reţinut detaliat în practicaua prezentei decizii, au arătat că hotărârea recurată nu este motivată în concret cu referire la fapte, instanţa de apel preocupându-se mai mult de problemele de drept; că cercetarea judecătorească s-a făcut, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.V., doar parţial, pentru două dintre cele trei persoane vătămate despre care s-a reţinut că Ie-a traficat; că autorizarea convorbirilor telefonice era doar pentru dosarul nr. 36/D/P/2005 dar s-au folosit şi în dosarul nr. 38/D/P/2005, înainte de începerea urmăririi penale.

Sub un alt aspect, în subsidiar, inculpata T.C. a solicitat reducerea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare, în sensul de a se face aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau art. 86/1 C. pen.

Examinând hotărârile recurate prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 385/9 pct. 1, 6, 9, 10, 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

1. Susţinerea potrivit căreia sesizarea instanţei este nulă pentru că, pe de o parte, actele de urmărire penală nu au fost efectuate de procuror iar, pe de altă parte, rechizitoriul reţine în plus şi săvârşirea faptei de trafic de persoane în modalitatea „cazării", pentru nu s-au efectuat acte de cercetare şi nu s-a prezentat materialul de urmărire penală, este neîntemeiată. Instanţa de apel a apreciat în mod corect că procurorul poate delega organelor de cercetare penală efectuarea anumite acte de urmărire penală sau că actele premergătoare începerii urmăririi penale sunt efectuate de organele de cercetare penală, potrivit art. 224 C. proc. pen. În plus, Înalta Curte apreciază că, chiar dacă această critică ar fi întemeiată, ea nu duce la nulitatea sesizării instanţei, întrucât aceasta s-a făcut prin rechizitoriul ce a fost întocmit de procurorul competent. Aceeaşi este situaţia în care urmărirea penală s-a făcut pentru anumite acte materiale iar trimiterea în judecată include mai multe activităţi infracţionale, în acest caz sancţiunea putând fi neluarea în considerare a acestei fracţiuni din faza de urmărire penală iar nu nulitatea sesizării, întrucât potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei.

În consecinţă, pentru motivele arătate, solicitarea de restituire a cauzei la procuror pentru nulitatea sesizării este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

2. În ceea ce priveşte critica privind încălcarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală, întrucât inculpaţii C. au avut acelaşi apărător ales deşi aveau interese contrare, şi aceasta este nefondată întrucât, pe o parte, beneficiind de apărare calificată şi de serviciile unui apărător ales, acesta era cel în măsură să aprecieze dacă interesele clienţilor săi sunt contrare şi să sesizeze acest aspect organului de urmărire penală; pe de altă parte, chiar de ar fi reală, respectiva critică nu poate avea drept consecinţă decât neluarea în considerare a actului procedural efectuat în aceste condiţii, iar nu restituirea cauzei la procuror, neputându-se susţine că ne aflăm în ipoteza prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. privind neasistarea inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie, întrucât la acel moment inculpatul C.S. nu era arestat, deci apărarea sa nu era obligatorie.

3. Criticile referitoare la nemotivarea deciziei instanţei de apel, care deşi amplă nu răspunde motivelor de apel şi nu face referiri concrete la situaţia de fapt, precum şi la nepronunţarea asupra unor cereri esenţiale sau probe administrate, sunt de asemenea neîntemeiate. Din examinarea considerentelor deciziei instanţei de apel se poate observa că aceasta a răspuns punctual fiecărei critici din motivele de apel ale inculpaţilor, dând atât o rezolvare în drept a problemelor invocate dar a făcut şi referiri concrete la speţă, respectiv de ce nu era necesară schimbarea încadrării juridice, de ce instanţa a fost legal sesizată, de ce analiza probelor este corectă şi de ce s-au reţinut sau înlăturat anumite declaraţii iar, pe baza acestora, a motivat de ce sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor. împrejurarea că inculpaţii nu au fost mulţumiţi de modul de rezolvare dat criticilor din apelurile lor de către instanţă de apel, nu înseamnă că hotărârea acesteia este nemotivată sau că nu s-a pronunţat pe toate aspectele invocate.

Totodată, referitor la critica invocată în recurs vizând folosirea unor convorbiri telefonice autorizate în alt dosar, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 91/2 alin. (5) C. proc. pen. potrivit cărora convorbirile sau comunicaţiile interceptate sau înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91/1 alin. (1) şi (2). Cum traficul de persoane este printre infracţiunile la care se referă art. 91/1 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că folosirea acelor înregistrări era permisă şi, pe cale de consecinţă, critica este nefondată.

4. Referitor la critica privind grava eroare de fapt care a dus la greşita condamnare a inculpaţilor, Înalta Curte apreciază că recursurile acestora sunt nefondate. Instanţele de fond şi apel au reţinut corect, pe baza materialului probator administrat în cauză, că inculpatul C.S. a recrutat-o pe persoana vătămată U.E., pe care a cazat-o şi i-a pus la dispoziţie mijloacele materiale pentru obţinerea paşaportului şi deplasarea în Italia unde, împreună cu surorile N. s-a prostituat ca urmare a constrângerii exercitate de inculpat; că inculpatul C.V. a procedat în acelaşi mod cu partea vătămată A.A., acesta fiind preluată în Italia de inculpatul C.S. care a constrâns-o la practicarea prostituţiei.

Totodată, instanţele au reţinut în mod corect că din materialul probator reiese că inculpata T.C. a racolat pe surorile L.N. şi M.S. şi Ie-a oferit bani pentru acoperirea cheltuielilor necesare obţinerii paşaportului, deplasare şi cazare, faptul că numai una dintre acestea a ajuns în Italia, la invitaţia inculpaţilor C., care au capacitat-o să lucreze pentru ei, neavând relevanţă pentru încadrarea juridică ce a fost dată faptei săvârşite de inculpată.

În concluzie, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele au reţinut că din probele administrate rezultă că inculpaţii, în realizarea aceeaşi rezoluţii infracţionale şi în scopul a realiza foloase de pe urma traficării unor persoane de sex feminin în scopul practicării prostituţiei, au recrutat, transportat şi/sau cazat mai multe persoane vătămate, pluralitatea subiecţilor pasivi ai infracţiunii atrăgând forma continuată a infracţiunii unice de trafic de persoane, fiind vorba de o pluralitate de acte separate, comise în decursul anului 2004, în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale.

5. Referitor la individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, analizând atât recursul inculpatei T.C., cât şi din oficiu, în raport cu împrejurările săvârşirii faptelor şi circumstanţele lor personale, Înalta Curte constată că acest motiv este întemeiat doar în ceea ce priveşte pe inculpaţii T.C. şi C.V., ale căror pedepse sunt prea aspre, necorespunzând criteriilor prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradului de pericol social al faptelor şi împrejurărilor în care au fost comise, aşa cum au fost descrise mai sus.

Astfel, în raport de participaţia mai redusă a inculpatei T.C. la săvârşirea faptei, precum şi la împrejurarea că inculpatul C.V. este bolnav, suferind o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală, ce necesită revizuiri medicale periodice, Curtea apreciază că în cauză pot fi reţinute circumstanţe atenuante ce se circumscriu prevederilor art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecinţa reducerii pedepselor aplicate celor doi inculpaţi sub minimul special prevăzut de lege, conform dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte pe inculpatul C.S., în raport de activitatea infracţională mai amplă desfăşurată de acesta şi de antecedentele penale corect reţinute în sarcina sa, Înalta Curte apreciază că individualizarea făcută de instanţa de apel este justă şi corespunde criteriilor prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există alte motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de inculpaţii T.C. şi C.V. doar sub aspectul individualizării pedepsei, modificând Decizia instanţei de apel în sensul dispozitivului prezentei decizii.

Totodată, în baza art. art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpatul C.S. ca nefondat iar conform dispoziţiile art. 385/16 alin. (2) C. proc. pen. se va computa durata arestării preventive, la zi şi în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod recurentul-inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de inculpaţii C.V. şi T.C.E., împotriva deciziei penale nr. 186 din 8 noiembrie 2007 a Curţii de Apel laşi, secţia penală, pe care o casează în latura penală numai cu privire la cei doi inculpaţi şi rejudecând în fond:

Face aplicarea art. 74 alin. (2) şi 76 lit. b) C. pen. pentru ambii inculpaţi şi reduce pedepsele aplicate de la câte 5 ani închisoare la câte 3 ani închisoare.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.S.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului C.S., durata arestării preventive de la 26 mai 2006, la 21 mai 2008.

Obligă recurentul inculpat C.S. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata T.C.E., se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 mai 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 1770/2008. Penal  ICCJ. Decizia nr. 1774/2008. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1773/2008. Penal