ICCJ. Decizia nr. 1768/2008. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALA

Decizia nr. 1768/2008

Dosar nr. 922/43/200.

Şedinţa publică din 21 mai 2008

Asupra recursurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 291 din data de 18 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Mureş s-a dispus condamnarea inculpatului C.C. zis F., în prezent deţinut în Penitenciarul Târgu Mureş, la pedeapsa de 18 ani închisoare şi 6 ani pedeapsă complementară privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi d) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174, art. 175 Iit. i) şi art. 176 Iit. f) C. pen.

Acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 81 alin. (1) din OUG nr. 195/2002.

În conformitate cu prevederile art. 33 Iit. a) şi art. 34 Iit. b) C. pen. pedepsele aplicate au fost contopite, stabilindu-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare faţă de care s-a aplicat un spor de 6 luni , în final inculpatul C.C. urmând să execute pedeapsa de 18 ani şi 6 luni închisoare plus pedeapsa complimentară de 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Iit. a) şi b) C. pen.

Din pedeapsa aplicată s-a dedus perioada executată începând cu 20 decembrie 2004 la zi.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. inculpatului i s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 Iit. a)-c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

Prin aceiaşi sentinţă, coinculpatul C.A. zis A., a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanţa a dispus obligarea inculpatului C.C. la plata sumei de 40.000 lei către părţile civile P.M. şi P.C. reprezentând daune morale, 8941 lei către IPJ Teleorman cu titlu de pagubă materială şi 436 lei plus dobânzile legale începând de la data pronunţării sentinţei şi până la data plăţii efective , cu titlu de cheltuieli pentru prestaţii medicale către Serviciul de Ambulanţă Judeţean Teleorman.

S-a constatat calitatea de asigurător în cauză a SC A.R.D.A.F., sucursala Alexandria.

S-a dispus restituirea către partea civilă P.M. a obiectelor de îmbrăcăminte aparţinând victimei şi înaintate instanţei cu adresa din 8 martie 2006.

Inculpatul C.C. a fost obligat la plata cheltuielilor parţiale către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond pe baza probatoriului administrat, a reţinut în esenţă că, în ziua de 9 decembrie 2004, pe timp de zi, în jurul orelor 13,15 Poliţia Teleorman printr-un echipaj din care făcea parte şi victima P.S., a oprit în trafic pe raza municipiului Roşiorii de Vede, trei autoturisme conduse de către C.C., C.N. şi T.F.

În cursul controlului efectuat, toţi ocupanţii celor trei autoturisme au coborât, în vederea stabilirii identităţii. La un moment dat, C.N. s-a urcat în autoturismul condus de el şi a părăsit locul, afirmativ , pentru a aduce de acasă actele maşinii. Acelaşi lucru l-a intenţionat şi inculpatul C.C. însă, trei membrii ai echipajului de poliţie s-au deplasat spre autoturismul inculpatului pentru a-l opri. Astfel, comisarul V.F. l-a prins de haine pe inculpatul C.C., agentul P.C. a încercat să deschidă portiera dreaptă, iar agentul şef P.S. s-a situat în faţa autoturismului. Fără să ţină cont de opoziţia organelor de poliţie, inculpatul a demarat de pe loc, situaţie în care a survenit preluarea victimei P.S. pe capota maşinii cu faţa spre parbrizul autoturismului. Autoturismul a fost condus peste 200 m, până când drumul i-a fost blocat de un autoturism aparţinând organelor de poliţie, condus de agentul şef S.V. Din cauza blocajului creat, inculpatul C.C. a efectuat un viraj spre stânga, victima a căzut de pe capotă, iar în urma leziunilor suferite a decedat.

S-a mai reţinut că inculpatul nu a oprit după accidentarea victimei, ci şi-a continuat drumul.

Din raportul de constatare medico-legală nr. 437/A/3.177/ 2004 din 18 ianuarie 2005 rezultă că, în urma necropsiei victima P.S. a prezentat semne de violenţă pe aproape tot corpul. Din concluziile aceluiaşi act mai rezultă că moartea victimei a fost violentă şi ea s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale, drept consecinţă a unui traumatism cranio-cerebral prin accident de trafic rutier soldat cu fractură de boltă de craniu. Leziunile de violentă evidenţiate pe corpul victimei s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri dure, în condiţiile unui accident rutier, ele având caracter vital şi fiind în legătură de cauzalitate directă cu decesul.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, inculpatul C.C., inculpatul C.A., partea civilă P.M., partea civilă Inspectoratul Judeţean de Politie Teleorman.

În apelul Parchetului s-a solicitat în esenţă condamnarea inculpatului C.A. şi majorarea pedepselor aplicate inculpatului C.C.

Apelurile declarate de celelalte părţi nu au fost motivate în scria iar cu prilejul susţinerii orale a acestora, inculpatul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond nu a reaudiat toţi martorii audiaţi în faza de urmărire penală, în mod greşit a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen. în art. 178 alin. (2) C. pen., s-a dat o interpretare greşită probelor şi s-a reţinut o greşită stare de fapt. A mai susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., solicitând reducerea pedepsei.

În apelul lor părţile civile P.M. şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman, au solicitat majorarea pedepsei inculpatului C.C.

Prin Decizia civilă nr. 7/A din 4 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, apelurile declarate de Inspectoratul de Poliţie Teleorman şi P.M. pentru latura penală a cauzei şi inculpatul C.C. pentru latura civilă, împotriva sentinţei penale 291 din 18 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Mureş şi în consecinţă, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi după rejudecare a dispus următoarele:

- în ceea ce-l priveşte pe inculpatul C.A., în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina acestuia din infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) în infracţiunea de favorizare a infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C. pen.

În baza art. 264 alin. (3) C. pen. raportat la art. 10 lit. i)¹ C. proc. pen. raportat la art. 11 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen. a încetat procesul penal prin existenţa unei cauze de nepedepsire.

Cu privire la inculpatul C.C. a dispus majorarea pedepsei aplicată acestuia, de la 18 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prev. de art. 174 -175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen., la 20 (douăzeci) ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În urma contopirii cu pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 81 alin. (1) din OUG 195/2002, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

S-a dedus din durata pedepsei aplicate şi perioada scursă de la data pronunţării sentinţei apelate până la data pronunţării prezentei şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

În latură civilă, inculpatul C.C. a fost obligat la plata sumei de 500 lei lunar pentru minorul P.C., pe perioada 09 decembrie 2004 - 28 martie 2005 şi la câte 184 lei lunar pe perioada 28 martie 2005 - 05 august 2006, în total 5.121 lei.

A respins constituirea de parte civilă a I.P.J. Teleorman şi I-a exonerat pe inculpatul C.C. de plata sumelor către această parte vătămată.

A fost respins ca nefondat apelul inculpatului C.A. şi au fost menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut, că instanţa de fond din analiza întregului material probator aflat la dosar a stabilit corect starea de fapt şi că fapta inculpatului C.C. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzut de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. i), art. 176 lit. f) C. pen.

Instanţa de control judiciar făcând o analiză proprie a probelor de la dosar, a ajuns la aceleaşi concluzii cu instanţa de fond, şi anume că inculpatul, în dorinţa de a părăsi locul unde a fost oprit de poliţişti pentru control şi de a se sustrage în mod evident de la acest control, nu a mai ţinut cont de integritatea corporală a persoanei (poliţist), pe care l-a surprins pe capotă şi cu care a rulat peste 200 m.

Justificarea dată de inculpat faptelor sale, şi anume comportamentul abuziv al poliţiştilor, a fost apreciată ca subiectivă, în contextul recunoaşterii cel puţin a două principii ce guvernează comportamentul social şi anume respectarea supremaţiei statului de drept şi supunerea cetăţeanului tuturor rigorilor legii.

S-a reţinut că nu poate fi echivalată unui comportament abuziv şi discriminatoriu oprirea unei coloane de autoturisme şi legitimarea conducătorilor de auto de către organele de poliţie.

Acţiunea organelor de poliţie a fost justificată, aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, iar nesupunerea la control a făcut parte din comportamentul de nesupunere civică al celor opriţi în trafic.

A fost înlăturată apărarea inculpatului C.C. cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, întrucât întreg materialul probator a reliefat intenţia directă a acestuia de a scăpa cu orice preţ de poliţiştii care l-au oprit pentru control.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, s-a constatat că, în esenţă critica parchetului referitoare la cuantumul pedepsei aplicate este justificată.

Astfel, ţinând cont de toate criteriile regăsite în prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cu sublinierea modalităţii faptice de săvârşire a infracţiunii, de rezonanţa în rândul opiniei publice a evenimentului, de faptul că omorul săvârşit asupra victimei - poliţist, a avut loc în legătură strictă cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, a determinat instanţa de control să majoreze cuantumul pedepsei la 20 ( douăzeci de ani) închisoare şi interzicerea unor drepturi.

S-a apreciat că se impune ca pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) în condiţiile art. 71 C. pen., şi că interzicerea tuturor drepturilor faţă de acest inculpat nu încalcă prevederile art. 8 din Convenţia Drepturilor Omului în contextul în care ingerinţa legii în ceea ce priveşte viaţa de familie a inculpatului se doreşte a fi o sancţiune morală faţă de cel care prin comportamentul său a vizat în primul rând însăşi ordinea de drept, nesupunerea civică şi în subsidiar viaţa unui alt părinte. Scopul legii este acela al protejării morale şi educaţionale a minorilor, drept pentru care menţinerea drepturilor părinteşti a inculpatului pe durata executării pedepsei principale, ar apărea ca o încălcare a dreptului minorilor la o viaţă morală asanată de tendinţe antisociale manifestate de tatăl lor.

Cu privire la soluţionarea laturii civile, potrivit art. 17 C. proc. pen., instanţa de control judiciar, ţinând cont de toate probele existente la dosar (certificat de naştere, constituire de parte civilă, copia deciziei 138479 din data de 28 martie 2005 din care rezultă că minorul este beneficiarul unei pensii de urmaş de 6.327.000 lei vechi, veniturile defunctului) a apreciat că în sarcina inculpatului C.C. urmează să se reţină şi obligaţia de plată a unei rente lunare de 500 lei (RON) până la majoratul lui P.C. Aşa fiind, pe perioada cât minorul nu a beneficiat de nici o sumă de bani ca urmare a decesului tatălui său, inculpatul va achita 500 lei, iar pe perioada cât a beneficiat de pensie de urmaş inculpatul va achita diferenţa între renta stabilită de instanţă şi suma acordată de stat. Astfel, pe perioada 9 decembrie 2004 - 28 martie 2005 inculpatul va achita 500 lei lunar, iar pe perioada 28 martie 2005 - 5 august 2006 inculpatul va achita 184 lei luna, ceea ce echivalează cu un total de 5121 lei.

Tot sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa de control judiciar a reţinut că în mod greşit inculpatul C.C. a fost obligat la plata sumei de 8.941 lei(RON) către IJP Teleorman, sumă ce se compune din 67.637.760 lei vechi, reprezentând ajutor la încetarea raporturilor de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) şi art. 29 alin. (1) din OG nr. 38/2003 acordat familiei poliţistului în temeiul art. 32 din aceeaşi ordonanţă, precum şi 21.777.000 lei vechi, reprezentând ajutor suplimentar de deces, acordat familiei poliţistului în temeiul art. 46 alin. (2) din OG 38/2003, astfel că a înlăturat această obligaţie.

În motivarea acestei soluţii s-a arătat că sumele acordate de Inspectoratul de Poliţie Teleorman familiei victimei sunt un beneficiu al legii dat de comitent şi că acţiunea civilă a IPJ Teleorman se bazează în drept pe criteriile unei acţiuni în regres specifică convenţiilor civile şi contractuale, nefiind întrunite cerinţele art. 14 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit acestui text legal invocat, repararea pagubei cauzate prin fapta penală se referă exclusiv la victimă iar potrivit alin. (4) şi (5) din art. 14 C. proc. pen., partea civilă poate beneficia de despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită şi daune morale potrivit legii civile, pentru prejudiciu moral.

Or, atâta vreme cât prin Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind statutul poliţistului şi Ordonanţa 38 din 30 ianuarie 2003 reactualizată, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţistului s-a stabilit şi legiferat faptul că, în situaţia de excepţie referitoare la pierderea vieţii în acţiuni specifice poliţiştilor, Statul acordă despăgubiri băneşti ce ţin de garantarea riscului asumat al meseriei, acţiunea civilă a IPJ Teleorman are caracterul unei acţiuni în regres nespecifică acţiunii civile prevăzute de Codul de procedură penală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpatul C.C. şi părţile civile P.M. şi Inspectoratul de Politie al Judeţului Teleorman, care au criticat Decizia instanţei de apel sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei.

În motivele sale de recurs, formulate în scris şi susţinute oral de către apărătorul său, inculpatul C.C. a susţinut într-un prim motiv de recurs că instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a examinat motivele de apel ce vizau limitarea audierii de către prima instanţă a unor martori audiaţi în faza de urmărire penală, şi aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen.

Într-un alt motiv de recurs s-a susţinut că în mod greşit primele instanţe au respins cererea de schimbare a încadrării juridice din art. art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen. în art. 178 alin. (2) C. pen., referitoare la infracţiunea de ucidere din culpă. în acest sens s-a susţinut că dintr-o examinare corectă a probelor reiese că inculpatul nu a comis fapta de ucidere, cu intenţie, ci din culpă, fiindcă nu a acceptat rezultatul faptei sale.

Inculpatul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen., susţinând că ambele hotărâri atacate reţin situaţii de fapt eronate prin denaturarea probelor. în acest sens s-a susţinut că hotărârile atacate au reţinut contrar probelor de la dosar, inexistenţa actelor de agresiune din partea a doi lucrători de poliţie, acte care în realitate au determinat plecarea inculpatului de la locul în care fusese oprit.

Într-un alt motiv de recurs inculpatul a susţinut că în urma reţinerii greşite a stării de fapt, instanţele nu au aplicat în favoarea sa prevederile art. 73 lit. b) C. pen., iar în ce priveşte individualizarea pedepsei a susţinut că, în raport de lipsa antecedentelor penale, de declaraţiile sincere din faza cercetării judecătoreşti se impunea aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

Cele două părţi civile au solicitat majorarea pedepsei aplicate inculpatului, faţă de gravitatea deosebită a faptei şi de consecinţele acesteia. Partea civilă Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Teleorman a mai solicitat desfiinţarea deciziei instanţei de apel şi în partea privind exonerarea inculpatului de plata sumelor cu care s-a constituit parte civilă, reprezentând sumele acordate de Inspectorat, familiei victimei, cu titlu de ajutor la încetarea raportului de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) şi art. 29 din OG 38/2003 şi ajutor suplimentar de deces, ajutoare acordate în baza art. 32 respectiv art. 46 alin. (2) OG nr. 38/2003.

Examinând Decizia recurată în raport de motivele de recurs formulate, care vor fi analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 10, 17, 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză de inculpatul C.C. şi părţile civile P.M. şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Teleorman sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpatul C.C., se constată că în faza de urmărire penală au fost audiaţi un număr de 32 de martori, din care un număr de 12 martori printre care M.L., D.M.D.I., C.F., C.R., C.E., C.N., C.C., C.L. C.A., B.C. şi B.N., nu au mai fost audiaţi de instanţa de judecată, în faza de cercetare judecătorească.

Potrivit art. 67 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de judecată dispune administrarea unei probe numai dacă aceasta este concludentă şi utilă soluţionării cauzei. Astfel, o probă chiar dacă este concludentă, ea devine inutilă soluţionării cauzei, când o faptă este dovedită convingător prin probele administrate. în cauza de faţă, instanţa de fond a apreciat că a audiat un număr suficient de martori pentru a-şi forma convingerea în legătură cu existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, şi nu a mai dispus audierea celorlalţi martori, considerând că administrarea acestor probe nu este utilă.

Pentru acelaşi motiv, instanţa de apel a considerat că nu se impune completarea probatoriului cu audierea martorilor arătaţi mai sus.

În ce priveşte susţinerea recurentului că instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu cererea s-a de a se reţine în favoarea sa dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., se apreciază ca nefondată, întrucât instanţa de apel a făcut o amplă analiză a stării de fapt, rezultată din întregul material probator, constatând că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, şi în consecinţă este exclusă reţinerea unei stări de provocare din partea victimei, şi a acestei circumstanţe atenuante legale. Se apreciază astfel, că acest motiv de recurs este nefundat.

Cu privire le cel de al doilea motiv de recurs formulat de inculpat, Înalta Curte reţine că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f) C. pen. şi nu cea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.

Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este latura subiectivă, prima este caracterizată de vinovăţie sub forma intenţiei directe sau indirecte, iar cea de-a doua este comisă din culpă.

Din modul în care a acţionat inculpatul, rezultă intenţia acestuia de a ucide, chiar dacă îmbracă forma intenţiei indirecte. Astfel, inculpatul după ce a fost oprit de echipajul de poliţie, a demarat cu viteză de pe loc pentru a nu fi reţinut de poliţistul V.F. Deşi l-a văzut pe poliţistul P.S. care se afla regulamentar, pe carosabil în partea stânga faţă a autoturismului, realizând că poate să-l lovească, nu s-a oprit, şi l-a lovit proiectându-I pe capotă. Expertiza tehnică efectuată în cauză, în faza de urmărire penală, a demonstrat mecanismul de proiectare a victimei pe capota autoturismului. Atitudinea inculpatului, care fiind la volanul autoturismului, s-a deplasat cu victima pe capotă pe o distanţă de 220 m, şi apoi, pentru a scăpa de barajul format de maşina poliţiei condusă de martorul S.V., a virat brusc la stânga, demonstrează faptul că acesta a acţionat cu intenţie. Astfel, inculpatul putea să prevadă că victima aflată pe capota maşinii, într-un echilibru precar, poate să cadă, şi să fie accidentată prin cădere, iar leziunile suferite să-i fie letale, cum de altfel, s-a şi întâmplat.

Inculpatul a acceptat însă moartea victimei, fiindcă deşi avea posibilitatea să oprească, ca victima să coboare de pe capotă, acesta nu a făcut-o, acceptând şi contribuind direct la proiectarea victimei pe carosabil, şi la producerea leziunilor grave, de o violenţă deosebită, localizate la cap( traumatism cranio - cerebral cu fractură de boltă de craniu şi hemoragie meningo-cerebrală), care au şi dus la decesul victimei. Faptul că inculpatul a acţionat cu intenţie, rezultă şi din faptul că, după ce victima a fost proiectată pe carosabil, a părăsit imediat locul faptei, ceea ce demonstrează că acesta vroia să scape cu orice preţ, chiar şi al vieţi unu lucrător de poliţie, de urmărirea poliţiei.

Faţă de aceste considerente, rezultă că primele instanţe au procedat corect când au respins cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de ucidere din culpă, motivul de recurs fiind nefondat.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis „o gravă eroare de fapt", având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

În principiu, instanţa de recurs verifică respectarea legii la judecarea cauzei de către instanţa de fond, luând în considerare situaţia de fapt pe care aceasta a reţinut-o prin propria apreciere dată probelor administrate. în reglementarea recursului nu se prevede pentru instanţa de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor, aceasta putând doar să constate că instanţele au comis „o gravă eroare de fapt", rezultând dintr-o contrarietate necontestabilă dintre actele dosarului şi faptele reţinute de instanţă. Totodată, apreciază că ne aflăm în prezenţa acestui caz de casare şi atunci când, este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistaenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei adoptate.

Or, în cazul de faţă rezultă fără dubiu că, inculpatul a încercat să se sustragă de la controlul echipajului de poliţie şi pentru a-l împiedica să părăsească locul în care a fost oprit, lucrătorii de poliţie au acţionat potrivit competenţelor pe care le aveau. Faptul că poliţistul V.F., în încercarea de a-l reţine pe inculpat pe loc, I-a prins de haine prin geamul deschis al portierei din partea stângă, iar poliţistul P.C. a încercat în aceleaşi condiţii să deschidă portiera din dreapta, nu reprezintă un comportament în afara limitelor legii. Cei doi poliţişti ca şi victima P.S. au acţionat, potrivit pregătirii lor pentru asemenea situaţii, şi au respectat procedura ce trebuia urmată, respectiv l-au supravegheat pe inculpat cu atenţie, şi văzând că acesta încearcă să fugă cu autoturismul, au acţionat în modul arătat, pentru prinderea sa.

Din cele prezentate, nu rezultă comiterea de către primele instanţe a vreunei erori de fapt, cu atât mai puţin a unei grave erori de fapt, astfel că motivul de recurs formulat de recurentul inculpat, nu poate fi primit.

Cu privire la cererea de a se reţine circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. proc. pen., instanţa de recurs constată că potrivit acestui text, circumstanţa atenuantă a provocării există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburării sau emoţii, determinată de o provocare din partea victimei. Esenţa provocării este deci o stare psihică( tulburare sau emoţie puternică), care, slăbind autocontrolul, explică luarea rezoluţiei infracţionale şi înfăptuirea ei.

Astfel, în cazul provocării ne aflăm în prezenţa a două fapte ilicite: actul provocator care trebuie să se concretizeze într-o faptă dintre cele arătate limitativ în lege (violenţa, atingerea gravă a demnităţii) şi infracţiunea provocată comisă sub stăpânirea stării de puternică tulburare sau emoţie.

Or, din întreg materialul probator aflat la dosar, nu rezultă că victima ar fi comis o faptă ilicită care să provoace inculpatului o tulburare sau o emoţie puternică sub stăpânirea căreia să acţioneze în modul arătat. Victima a acţionat în virtutea atribuţiilor sale de serviciu şi a autorităţii cu care l-a investit satul pentru exercitarea profesiei de poliţist. S-a dovedit fără dubiu că victima se afla în misiune şi ca urmare, inculpatul avea obligaţia să se supună controlului solicitat de aceasta, iar gestul poliţistului nu poate să fie considerat ca o atingere a demnităţii persoanei supusă unui asemenea control, care să justifice reţinerea art. 73 lit. b) C. pen.

Din probele de la dosar reiese că inculpatul a acţionat în acest mod nu pentru că a fost provocat, sau că iar fi fost teamă ci, din contră, fiindcă este o persoană violentă, trăsătură dovedită şi de faptul că în portbagajul maşinii sale s-au găsit 4 bâte cu lungimea de 0,75m şi 1,20 m şi un topor cu lama de 8 cm şi lungimea de 1,6 m( fila 34 dosar u.p.).

Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs apreciază că în mod corect nu s-a reţinut circumstanţa atenuantă prev. de art. 73 lit. b) C. pen.

Cu privire la individualizarea pedepsei, care constituie motiv de recurs atât din partea inculpatului cât şi din partea părţilor civile, instanţa de recurs constată că Decizia Curţii, prin care s-a dispus majorarea pedepsei inculpatului la 20 de ani închisoare este temeinică şi legală. Se constată că, s-a făcut o corectă aplicare a criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi că pedeapsa stabilită corespunde gradului ridicat de pericol social al faptei, relevat de violenţa cu care a fost comisă fapta, că acesta s-a soldat cu moartea uni poliţist aflat în exerciţiul funcţiei sale, rămânând în urma lui, fără sprijinul necesar, soţia şi un copil minor.

Pe de altă parte, se apreciază că nu se impune majorarea pedepsei peste această limită, fiindcă inculpatul nu are antecedente penale, fiind la prima faptă penală.

Nu se justifică nici acordarea de circumstanţe atenuante, aşa cum a solicitat inculpatul, deoarece în faza de urmărire penală, acesta nu a recunoscut comiterea faptei, încercând să zădărnicească aflarea adevărului şi să demonstreze că fratele lui, C.A. a comis fapta. Lipsa de respect faţă de lege şi neasumarea răspunderii pentru faptele sale, formează instanţei convingerea că reeducarea inculpatului nu se poate realiza dacă pedeapsa s-ar reduce sub limita stabilită de instanţa de apel. Prin urmare, acest motiv de recurs formulat atât de inculpat cât şi de părţile civile este nefondat.

Cu privire la critica formulată de partea civilă Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Teleorman privind Decizia instanţei de apel de exonerare a inculpatului de la plata sumelor cu care s-a constituit parte civilă, reprezentând sumele acordate de Inspectorat, familiei victimei, cu titlu de ajutor la încetarea raportului de serviciu, conform art. 27 alin. (1) lit. b) şi art. 29 din OG 38/2003 şi ajutor suplimentar de deces, ajutoare acordate în baza art. 32 respectiv art. 46 alin. (2) OG nr. 38/2003, Înalta Curte retine că acesta este nefondată.

Ajutorul acordat de stat familiei victimei are un regim special, este un beneficiu legal, şi se acordă numai în condiţiile prevăzute de OG 38/2003. Acesta reprezintă o recunoaştere din partea statului, a sacrificiului făcut de poliţiştii care îşi pierd viaţa în timpul serviciului, şi în acelaşi timp, o garantare a riscului asumat voluntar de aceştia.

Această reglementare specială exclude aplicarea în acelaşi timp, a reglementării privind răspunderea delictuală. De altfel, Ordonanţa Guvernului nu reglementează posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres pentru ajutorul acordat în condiţiile stabilite, astfel că cererea de constituire de parte civilă nu are temei legal.

Concluzionând, faţă de toate aceste considerente expuse anterior, Înalta Curte constată că recursurile de fată sunt nefondate, urmând să le respingă, ca atare, în baza art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) şi art. 385/16 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa recurentului inculpat durata arestării preventive de la 20 decembrie 2004, la 21 mai 2008.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei, iar recurentele părţi civile la câte 100 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul C.C. şi de părţile civile P.M. şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Teleorman, împotriva deciziei penale nr. 7/A din 4 februarie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 20 decembrie 2004, la 21 mai 2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei şi pe recurentele părţi civile la câte 100 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 mai 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 1767/2008. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1770/2008. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1729/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1742/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1746/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1767/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1770/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1773/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1774/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1830/2008. Penal