ICCJ. Decizia nr. 214/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 214/2008
Dosar nr. 11235/3/2006
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor de la dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 425 din 22 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b) cu referire la art. 10 lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal împotriva inculpatului M.V.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., ca urmare a lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate P.M.C.
S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză, de la 04 noiembrie 2005 la 02 iunie 2006.
În esenţă, în rechizitoriu s-a reţinut, în fapt, că la data de 03 din 04 noiembrie 2005, în timp ce se afla în loc public inculpatul i-a aplicat părţii vătămate P.M.C. mai multe lovituri cu un obiect ascuţit tăietor (posibil cuţit) în spaţiul VII parasternal stâng provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 16 - 18 zile îngrijiri medicale.
În urma probelor administrate în cauză instanţa de fond, la termenul din 25 ianuarie 2007 a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere susţinerea inculpatului în sensul că nu a avut niciodată intenţia de a-l lovi pe partea vătămată pentru a-l ucide, declaraţie pe care a coroborat-o cu cea a părţii vătămate cât şi cu relatări ale unor martori.
Prima instanţă a apreciat că nu pot fi reţinute consideraţiile cuprinse în rechizitoriu cu privire la intenţia inculpatului de a ucide pe partea vătămată, intenţie ce ar rezulta din modalitatea în care l-a lovit pe acesta din urmă deoarece, martorii audiaţi au relatat că a existat o îmbrânceală între inculpat şi partea vătămată şi că nimeni nu a văzut momentul în care inculpatul ar fi lovit cu briceagul victima.
În ce priveşte zona corpului în care a fost lovită partea vătămată aceeaşi instanţă a constatat că potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză partea vătămată a prezentat leziuni care au necesitat 16 - 18 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, fără a pune în primejdie viaţa victimei.
În urma schimbării încadrării juridice în infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., instanţa a citat partea vătămată pentru a se prezenta şi a preciza dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă şi constatând refuzul părţii vătămate de a se prezenta, a dispus încetarea procesului pornit împotriva inculpatului, ca urmare a lipsei plângerii prealabile a părţii vătămate.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectele schimbării încadrării juridice dată faptei comise şi a calificării căii de atac, pe care le consideră greşite cât şi pentru omisiunea de a se pronunţa asupra luării măsurii confiscării speciale a briceagului, conform dispoziţiilor art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 247 din 05 iulie 2007, a admis apelul declarat de parchet, a casat sentinţa şi rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 180 alin. (2) C. pen., în art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus din pedeapsa aplicată prevenţia de la 04 noiembrie 2005 la 02 iunie 2006, s-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză şi a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor de spitalizare şi a celor judiciare, dispunându-se şi confiscarea briceagului corp delict.
Instanţa de apel a constatat fondate criticile recurentului, reţinând cu privire la calificarea căii de atac, că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că sentinţa este atacabilă cu recurs, în condiţiile în care schimbarea încadrării juridice a faptei de către instanţă în cursul judecăţii nu prezintă relevanţă sub acest aspect şi cât timp instanţa a fost sesizată cu o faptă pentru care nu este necesară existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate pentru a fi pusă în mişcare acţiunea penală.
În consecinţă calea de atac a fost calificată de instanţa de control judiciar ca fiind apel, iar Decizia pronunţată de această instanţă ca fiind atacabilă cu recurs.
Referitor la încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de fond, s-a apreciat în sensul că în mod greşit s-a dispus schimbarea calificării juridice făcută prin actul de sesizare, fără a fi avut în vedere întregul material probator, administrat în cele două faze procedurale, din coroborarea cărora rezultă că fapta săvârşită de inculpat s-a petrecut pe fondul stării avansate de ebrietate a acestuia, stare care i-a provocat o violenţă deosebită, care s-a accentuat în momentul în care partea vătămată alături de alte două persoane au încercat să-l liniştească, împrejurare în care inculpatul a folosit un briceag pe care îl avea asupra sa, lovind victima în zona inimii.
S-a concluzionat că în raport de instrumentul folosit, apt să producă rezultatul letal, de intensitatea loviturii şi de zona vitală vizată, intenţia indirectă a inculpatului de a ucide victima a fost dovedită.
În fine şi cel din urmă motiv de apel referitor la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 118 lit. b) C. pen., a fost apreciat ca întemeiat.
Pentru considerentele arătate instanţa de apel a casat hotărârea primei instanţe, a schimbat încadrarea juridică a faptei şi a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate la individualizarea căreia a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dispunând în temeiul art. 118 lit. b) C. pen. şi confiscarea specială a corpului delict.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în principal cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., respectiv greşita încadrare juridică a faptei, iar în subsidiar cazul prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., greşita individualizare a pedepsei aplicate şi a solicitat în principal casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, iar într-o cerere subsidiară, redozarea pedepsei aplicate de instanţa de apel.
Examinând hotărârea atacată, respectiv actele şi lucrările de la dosar în raport cu criticile invocate, cât şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată, că recursul declarat de inculpat este nefondat.
Astfel, pentru caracterizarea poziţiei subiective a inculpatului faţă de rezultatul produs ca urmare a săvârşirii infracţiunii, cu relevanţă asupra încadrării juridice importante sunt împrejurările în care s-a comis fapta, obiectele folosite în agresiune, dar şi zona corpului vizată.
În speţă, din probatoriul administrat a rezultat că după ce părţile au vizionat un meci de fotbal împreună cu mai mulţi prieteni, au consumat băuturi alcoolice, împrejurare în care inculpatul a devenit agresiv, mai întâi verbal, apoi a început să arunce cu sticle (cutii) de bere pe linia de tramvai şi a tăiat cauciucurile unei maşini parcate.
În aceste condiţii partea vătămată împreună cu alte două persoane au încercat să-l convingă pe inculpat să plece acasă, inculpatul fiind chiar împins de către partea vătămată spre direcţia respectivă, moment în care inculpatul a lovit cu un briceag victima, în zona inimii, astfel că acesta din urmă deşi iniţial nu a perceput momentul înjunghierii ulterior s-a prăbuşit, fiind dus la spital de prietenii săi (martori în cauză) care au alertat şi poliţia.
De altfel, inculpatul nu a negat faptul că purta briceag afirmând că l-a avut asupra sa când a avut loc incidentul, a ajuns acasă cu cuţitul plin de sânge, însă a susţinut că nu-şi aminteşte dacă a lovit partea vătămată cu certitudine, poziţie explicabilă faţă de starea de ebrietate în care se afla la acel moment.
Reţinând această stare de fapt, susţinută de probele administrate în cauză, în mod corect instanţa de apel a stabilit că încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat este cea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) – art.175 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv tentativă la infracţiunea de omor calificat.
Chiar dacă expertiza medico-legală a stabilit că leziunile provocate nu au pus în primejdie viaţa victimei, atâta vreme cât regiunea anatomică în care inculpatul a aplicat lovitura (precordial parasternal stâng) este una vitală, obiectul vulnerant (cuţit) este apt să producă moartea, iar intensitatea loviturii a cauzat o zonă hemoragică cu grosime de 1 cm în cavitatea pericardiacă, este de apreciat că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat survenirea acestui rezultat, care totuşi datorită altor împrejurări nu s-a produs, acţionând deci cu intenţie indirectă.
În ce priveşte critica invocată de recurent referitor la individualizarea pedepsei aplicate pe care o consideră greşită, Înalta Curte constată, că la stabilirea şi aplicarea pedepsei instanţa de apel a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, gradul de pericol social concret ridicat al faptei comise, împrejurările şi modalitatea în care s-a săvârşit, dar şi atitudinea nesinceră a inculpatului, orientându-se spre o pedeapsă situată la minim, în raport şi de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului.
Aşa fiind, o redozare a pedepsei nu se impune, cea aplicată de instanţă servind scopului prevăzut de legiuitor în art. 52 C. pen., cu atât mai mult cu cât o reducere a cuantumului pedepsei nu ar fi posibilă fără reţinerea în favoarea inculpatului a unor circumstanţe atenuante, care însă în speţă nu se justifică.
Pentru considerentele arătate criticile invocate de recurentul inculpat nu pot fi primite, astfel că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menţinându-se dispoziţiile deciziei atacate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V.M. împotriva deciziei penale nr. 247 din 5 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 202/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2169/2008. Penal → |
|---|
