ICCJ. Decizia nr. 2212/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2212/2008
Dosar nr. 497/35/2007
Şedinţa publică din 19 iunie 2008
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 25/ P din 1 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 3013/2006, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului N.E., din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., text în baza căruia s-a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă de 6 ani închisoare cu aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută măsura reţinerii pe timp de 24 ore luată faţă de inculpatul N.E. prin ordonanţa din 6 mai 2005 emisă de I.P.J. Timiş, în dosar nr. 243/P/2005, cu efecte de la data prinderii acestuia.
S-a constatat că, partea vătămată S.V.N. nu a formulat pretenţii civile în cauză, prejudiciul fiind recuperat prin restituire.
În baza art. 118 C. pen., s-a dispus confiscarea de la de inculpat a sumei de 250 RON, reprezentând folos injust.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 24 martie 2005, într-un bar din localitatea Lugoj, jud. Timiş, inculpatul N.E. sub ameninţarea unui cuţit, i-a smuls părţii vătămate S.V.N. un inel de pe deget, pe care ulterior l-a vândut martorului J.A. cu suma de 2.500.000 lei.
Prejudiciul cauzat părţii vătămate a fost reparat în natură prin restituirea bunului.
Totodată, anterior deposedării părţii vătămate de inel, inculpatul i-a luat victimei, prin ameninţare lănţişorul de la gât şi a obligat-o în acelaşi mod să scrie o declaraţie prin care să ateste că-i datorează inculpatului o sumă de bani.
S-a mai reţinut că inculpatul s-a sustras atât de la urmărirea penală, cât şi de la faza cercetării judecătoreşti.
Instanţa de fond a constatat că inculpatul nu a comis fapta în stare de recidivă întrucât pedeapsa de un an şi 2 luni închisoare, cu suspendare condiţionată, aplicată acestuia la Judecătoria Lugoj prin sentinţa penală nr. 242 din 24 aprilie 2001 a fost graţiată, iar termenul de încercare s-a împlinit anterior datei comiterii faptei care face obiectul prezentului dosar.
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 18 C. pen., în sensul că a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.500.000 lei reprezentând preţul pe care inculpatul l-a primit de la martorul J.A. pentru inelul victimei, instanţa apreciind că acea sumă constituie folos necuvenit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul N.E. solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi înlăturarea măsurii prevăzută de art. 118 C. pen., pe care a apreciat-o ca fiind dispusă în mod nelegal de către instanţa de fond.
Prin Decizia penală nr. 127/A/2007 din 27 noiembrie 2007 Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul inculpatului, a desfiinţat sentinţa penală atacată în sensul că s-a limitat conţinutul pedepsei accesorii aplicate inculpatului la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi s-a înlăturat dispoziţia privind menţinerea măsurii reţinerii pe timp de 24 ore luată faţă de inculpat prin ordonanţa I.P.J. Timiş, din 6 mai 2005 în dosar nr. 243/P/2005.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele.
Faptul că prima instanţă a apreciat corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, în ceea ce priveşte comiterea de către acesta a infracţiunii de tâlhărie, astfel că cererea apelantului de a se dispune achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost considerată ca inacceptabilă de către instanţa de control judiciar.
Totodată, instanţa de apel a considerat, ca neîntemeiată, susţinerea apelantului inculpat în sensul că măsura confiscării ar fi fost luată fără temei de către prima instanţă, observând că inculpatul a dobândit suma de 2.500.000 lei, ca urmare a infracţiunii, sumă ce reprezintă un folos injust pentru inculpat.
În schimb, examinând cauza din oficiu, instanţa de apel a constatat că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte, pe de o parte reţinerea cu titlu de pedeapsă accesorie a interzicerii dreptului de a alege prevăzut în conţinutul art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. şi pe de altă parte cu privire la menţinerea reţinerii pe o durată de 24 ore a inculpatului N.E., dispusă prin ordonanţa din 6 mai 2005 emisă de I.P.J. Timiş.
Împotriva deciziei penale a Curţii de Apel Oradea a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs susţinute şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul inculpatului, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.
În ceea ce priveşte cererea formulată de recurentul inculpat de a se dispune achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, în raport cu probatoriul administrat în cauză, nu există nici un dubiu că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., comisă de inculpat.
Astfel, din declaraţiile părţilor vătămate S.V.N., S.I., O.C. şi P.M.C., martori oculari la faţa locului, rezultă fără echivoc, faptul că inculpatul a deposedat partea vătămată de un inel, sub ameninţare cu un cuţit şi, a obligat-o să consemneze într-un înscris intitulat „declaraţie" că inelul i l-a lăsat inculpatului de bună voie.
Înalta Curte constată că în mod judicios prima instanţă a înlăturat declaraţia extrajudiciară a martorului J.A. în sensul că acesta ar fi cumpărat inelul de la inculpat şi de la partea vătămată şi a martorului P.I., ca fiind subiectivă şi pentru că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
În acelaşi mod, instanţa supremă, observă că instanţa de apel a examinat corect declaraţiile date în faţa sa, la cererea apărării, de către martorii P.A., şi D.C.
Declaraţia martorului P.A. a fost considerată de către instanţa de apel ca fiind într-adevăr nerelevantă, deoarece rezultă că acest martor nu a fost prezent la faţa locului în momentul când inculpatul a deposedat partea vătămată de inel, iar depoziţia martorului D.C. a fost apreciată ca fiind nesinceră întrucât, după 2 ani şi 6 luni de la producerea incidentului, această declaraţie vine în contradicţie cu declaraţiile martorilor aflaţi în bar la momentul faptei, consemnate pe timpul urmăririi penale ori în faza cercetării judecătoreşti.
Prin urmare, Înalta Curte observă că instanţele anterioare au realizat o examinare amplă şi judicioasă a probatoriului administrat în cauză, şi au ajuns la concluzia indubitabilă că inculpatul N.E. a comis, cu vinovăţie, infracţiunea de tâlhărie, împrejurare în care nu se poate reţine cererea formulată de inculpat de a se dispune achitarea sa.
În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară a recurentului inculpat de reindividualizare judiciară a pedepsei, Înalta Curte constată că nici această cerere nu este întemeiată.
În mod corect instanţa de control judiciar a apreciat că prima instanţă, la individualizarea pedepsei a valorificat judicios criteriile prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând cont de pericolul social concret al faptei comise de inculpat şi de conduita sa anterioară săvârşirii faptei, precum şi pe timpul desfăşurării procesului penal.
Astfel, instanţele anterioare au reţinut că pericolul social concret al infracţiunii rezultă din modul în care a fost săvârşită şi anume în public, prin intimidări şi ameninţări ale martorilor şi părţii vătămate.
Totodată, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei s-a avut în vedere împrejurarea că inculpatul era cunoscut în comunitate ca fiind o persoană violentă, faptul că potrivit fişei de cazier judiciar nu se află pentru prima oară în conflict cu legea penală şi că pe timpul procesului a avut o atitudine de sfidare a organelor judiciare, neprezentându-se în faţa acestora când a fost citat.
Reţinând toate aceste elemente, instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă corect individualizată, atât în ceea ce priveşte cuantumul de 6 ani închisoare, cât şi modalitatea de executare, prin privare de libertate, aptă să contribuie la corectarea comportamentului acestuia şi să asigure îndeplinirea funcţiilor de constrângere, reinserţie socială şi de prevenire a comiterii altor infracţiuni.
În raport cu cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.E. împotriva deciziei penale nr. 127/ A din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat N.E. împotriva deciziei penale nr. 127/ A din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2208/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2217/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
