ICCJ. Decizia nr. 286/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 286/2008
Dosar nr. 1766/57/2006
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 620 din 8 decembrie 2005 a Tribunalului Prahova au fost condamnaţi inculpaţii N.V., zis D. şi N.C., zis S., la câte o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (fapta din 8 august 2003, parte vătămată G.I.) şi, la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 8 august 2003).
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, cu aplicareaart. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza aceloraşi texte, dar şi cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnată la aceeaşi pedeapsă şi inculpata N.D. zisă S.
Pentru această inculpată, în baza art. 83 lit. a) C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, dispunându-se executarea acesteia alături de pedeapsa rezultată de 7 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpata urmând să execute în final pedeapsa de 9 ani închisoare, cu aplicare art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova şi în temeiul art. 113 C. pen., s-a dispus obligarea la tratament medical a făptuitorului N.S., atrăgându-se atenţia D.S. Prahova asupra dispoziţiilor art. 430 C. proc. pen.
S-a admis în parte acţiunea civilă a părţii civile G.I. şi au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata către partea civilă a sumei de 3000 lei despăgubiri civile.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că familiile inculpaţilor şi părţii vătămate se aflau în conflict, întrucât unul dintre membrii familiei inculpaţilor, respectiv N.M., a fost condamnat ca urmare a demersurilor legale făcute de familia părţii vătămate.
În aceste condiţii, inculpaţi, rude apropiate ale lui N.M., au luat hotărârea de a se răzbuna pe partea vătămată G.I.
În seara zilei de 8 august 2003, în jurul orelor 21,00 – 21,30, partea vătămată G.I., însoţită de soţia sa G.E. precum şi de martorii P.M. şi C.A., a depăşit pct. C. şi s-a îndreptat spre strada Mărăşeşti spre sediul unei firme de geam termopan aflate vis-a-vis de biserica din acea zonă, precum şi la distanţă redusă de locuinţa învinuitului N.S. Partea vătămată dorea să solicita ajutor calificat pentru remedierea unor deficienţe tehnice la sistemele de închidere a uşilor şi geamurilor benzinăriei SC B. SRL pe care tocmai o deschisese în apropiere de Hipodromul Ploieşti. Dintre persoanele care îl însoţeau, P.M. tocmai o ajutase pe G.E. la terminarea curăţeniei în incinta acestei benzinări. În ceea ce-l priveşte pe martorul C.A., acesta se cunoaşte de mai mulţi ani cu familia G. şi, fiindcă tocmai venise în vizită în Ploieşti la mama sa, soţii G. îl rugaseră să-i însoţească până la firma de geamuri termopan. De fapt soţii G.I. şi G.E. se fereau să meargă singuri în acea zonă şi la o oră către seară, fiind ameninţaţi în repetate rânduri anterior de către familia inculpaţilor (sens în care au şi adresat memorii organelor de poliţie) i având deci motive serioase să se teamă că ar putea fi atacaţi de către aceştia aşa cum de altfel s-a şi întâmplat.
Observând ocazional apropierea părţii vătămate în linie dreaptă dinspre pct. C., cei patru s-au decis imediat să atace în grup, pentru a nu pierde ocazia propice ce li se oferea chiar atunci pentru a răzbuna încarcerarea lui N.M.
Drept pentru care s-au deplasat şi ei către partea vătămată, care mergea înaintea soţiei sale şi a martorilor. Numitul G.I. a fost agresat mai întâi de către N.V. zis D., care l-a apucat pe acesta cu ambele mâini de pieptul cămăşii şi apoi de gât, smulgându-i părţii vătămate de la gât un lănţişor de aur de 18 K, în greutate de 41 grame, având un medalion masiv, de formă ovală, din aur şi porţelan (reprezentând pe Fecioara Maria, medalion care era vizibil şi care fusese observat în ziua respectivă la gâtul părţii vătămate şi de martorul M.V.C., angajat al benzinăriei mai sus menţionate).
Concomitent învinuitul N.S. l-a lovit pe partea vătămată în zona feţei cu un corp tăietor (cel mai probabil briceag), provocându-i o cicatrice la buza superioară precum şi o sângerare momentană, partea vătămată nemaiavând nicio posibilitate să reacţioneze la smulgerea lanţului, G.I. prăbuşindu-se la pământ.
În continuare, pentru a împiedica partea vătămată să se ridice cât şi pentru a intimida definitiv persoanele ce îl însoţeau şi a le opri şi pe acestea să intervină în vreun fel, ceilalţi doi învinuiţi au acţionat şi aceştia în sensul că N.C. zis S., l-a zgâriat pe partea vătămată de mai multe ori pe ambele picioare tot cu un corp tăietor, provocându-i în total 6 excoriaţii; în acelaşi timp N.D. l-a tras de păr pe partea vătămată şi l-a lovit pe acesta cu piciorul în zona feţei, provocându-i o echimoză cu crustă hematică mandibular drept. Toate aceste leziuni sunt evidenţiate ca atare în certificatul medico legal nr. 1616 solicitat de partea vătămată S.M.L. Ploieşti a treia zi după eveniment.
După aceasta toţi cei patru agresori au fugit imediat în direcţia locuinţei lui N.S. (precum şi a atelierului de reparaţii auto şi vulcanizare situat în imobilul cu nr. x – Bulevardul Mărăşeşti), în fruntea acestora aflându-se N.V., care ţinea într-o mână lanţul de aur cu medalion masiv sustras de la partea vătămată, obiect ce a fost pe deplin vizibil pentru ambii martori P.M. şi C.A., care i-au şi atras atenţia asupra acestui fapt părţii vătămate şi soţiei sale G.E., ce au acuzat imediat după atac o stare momentană de şoc.
În timp ce partea vătămată era ştearsă de sânge şi ajutată să se ridice de către însoţitorii săi, învinuiţii N.V. şi N.C. s-au grăbit să dispară, iar învinuiţii N.S. şi N.D., conform planului dinainte stabilit, au anunţat organele de poliţie, sub pretextul mincinos că atât G.I. cât şi G.E. ar fi pătruns fără drept în locuinţa lor făcând scandal şi spărgându-le cu pietre geamurile casei.
O patrulă de poliţie formată din agent şef adjunct G.C.R. şi agent şef adjunct B.C.G., aflată întâmplător în apropiere, a ajuns în câteva minute la faţa locului, găsind pe partea vătămată şi pe soţia sa pe stradă în apropierea staţiei de taxi de lângă biserică, iar nicidecum la locuinţa inculpaţilor. Partea vătămată, care acuza o stare fizică generală alterată şi prezenta leziuni sângerânde, a refuzat să discute cu organele de poliţe, îndemnând patrula să se ducă după agresori, la locuinţa lui N.S., ceea ce poliţiştii au şi făcut. Cu această ocazia u constatat oficial prin raportul întocmit (poziţie menţinută şi la audierea lor ca martori) că atunci nu au existat practic distrugeri pe proprietatea în cauză.
Constatând că până în acel moment planul lor pentru a-şi asigura scăparea în faţa legii nu avusese succes (primii poliţişti sosind prea repede la faţa locului) N.S. şi N.D. au chemat din nou altă patrulă de poliţie sub acelaşi pretext, de data aceasta după ce au spart ei înşişi câteva geamuri de la locuinţe, pentru a putea face astfel cât mai credibile afirmaţiile după care, chipurile, ei ar fi fost cei atacaţi de către partea vătămată şi soţia acestuia.
De bună credinţă cea de a doua patrulă a constatat într-adevăr existenţa unor distrugeri minore, dar soluţia pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 4031/P/2003 la reclamaţia lui N.D., a fost aceea de confirmare a propunerii de a nu se începe urmărirea penală faţă de G.I. şi G.E. pentru pretinsele fapte de violare de domiciliu şi distrugere, ţinându-se cont în mod corect de împrejurările evidenţiate indubitabil în raportul primilor agenţi de poliţie deplasaţi la faţa locului după incident, raport care infirmă categoric susţinerile mincinoase ale învinuiţilor N.D. şi N.S.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii N.V., N.C. şi N.D., făptuitorul N.S. şi partea civilă G.I.
Prin încheierea din 23 iunie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti s-a scos de pe rol judecarea acestor apeluri şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Alba Iulia conform încheierii nr. 3848 din 15 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a hotărât strămutarea judecării apelurilor la această instanţă.
În motivarea apelurilor declarate inculpaţii au arătat că nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi, nu au săvârşit aceste infracţiuni, ei nici nu se aflau în municipiul Ploieşti în data când se pretinde că au comis faptele; au invocat excepţia nulităţii absolute în sensul că nu s-a respectat competenţa după materie în faza de urmărire penală, respectiv cercetarea s-a efectuat de organele de poliţie sub supravegherea procurorului, inculpaţii nu au fost citaţi, nu li s-a prezentat materialul de urmărire penală, situaţii care impun restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale; au solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond spre a fi audiată partea vătămată, martori oculari, lucrători de poliţie (pe care inculpata N.D. i-a chemat la domiciliul său), urmând ca toate probele să fie readministrate în prezenţa inculpaţilor; au solicitat achitarea lor pentru că faptele pentru care au fost condamnaţi nu sunt probate, nu există nici plângere penală pentru incidentul din 8 august 2003.
Făptuitorul N.S. nu şi-a motivat apelul.
Partea civilă G.I. a declarat apel însă nu a precizat motivele acestei căi de atac, trimiţând la dosar memorii în care se arăta nemulţumit de faptul că judecata se tergiversează de inculpaţi şi exprimându-şi temeri cu privire la corectitudinea completului de judecată şi la faptul că inculpaţii vor fi favorizaţi.
Instanţa de apel a apreciat ca nefondate toate apelurile declarate în cauză, astfel că prin Decizia penală nr. 43/ A din 15 martie 2007 s-a dispus respingerea acestora.
În motivare, instanţa a reţinut că hotărârea apelată este legală şi temeinică.
Probele administrate în cauză susţin vinovăţia inculpaţilor, prezenţa acestora la locul faptei şi săvârşirea infracţiunilor.
Neprezentarea inculpaţilor în faza de urmărire penală, până la un anumit moment, nu s-a datorat omisiunii sau lipsei de citare, ci faptului că au dispărut de la domiciliu, fiind daţi în urmărire.
De asemenea, susţinerea lipsei de competenţă a organelor de urmărire penală este lipsită de temeinicie, întrucât pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine organelor de poliţie (art. 207 – art. 209 C. proc. pen.).
S-a mai reţinut că prezentarea materialului de urmărire penală nu era obligatorie întrucât inculpaţii erau dispăruţi de la domiciliu, pe de altă parte, invocarea acestor încălcări ale procedurii trebuia făcută în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată, nu direct în apel.
Apelurile făptuitorului N.S. şi ale părţii civile G.I. au fost examinate din oficiu şi nu s-a constatat nicio încălcare a drepturilor procesuale sau o rezolvare nelegală a situaţiei lor.
S-a mai reţinut, de asemenea, că pedepsele aplicate inculpaţilor corespund unei corecte individualizări.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii N.C., N.V. şi N.D., precum şi făptuitorul N.S.
Inculpaţi N.C. şi N.V. invocă, într-un prim motiv de recurs, prevederile art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., solicitând să se constate nelegala sesizare a instanţei raportat la modul cum s-a făcut urmărirea penală şi s-a respectat dreptul la apărare al inculpaţilor. S-a susţinut că nu au fost legal citaţi pentru audiere, nu le-au fost aduse la cunoştinţă învinuirile de către organele de poliţie şi nici de procuror, nu li s-a prezentat materialul de urmărire penală şi nu au fost desemnaţi în cauză apărători din oficiu.
Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de inculpaţii N.C. şi N.V. vizează cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se pronunţa asupra probelor sumar administrate în faza cercetării judecătoreşti, a cererilor esenţiale pentru părţi, pentru a le garanta drepturile şi a stabili o corectă situaţie de fapt.
Inculpata N.D. a invocat aceleaşi cazuri de casare ca şi coinculpaţii N.C. şi N.V., respectiv cele prevăzute de art. 3859 pct. 2 şi 10 C. proc. pen.
Pentru motivul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., se solicită restituirea cauzei la parchet, reluându-se susţinerile celorlalţi doi inculpaţi, iar cu referire la situaţia sa se afirmă că nu s-a prezentat materialul de urmărire penală.
Pentru motivul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., sunt invocate aceleaşi consideraţii susţinute de coinculpaţi, solicitându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Făptuitorul N.S. solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, întrucât judecata apelului s-a făcut fără a fi citat şi curatorul acestuia.
Recursurile sunt nefondate.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată, atât prin prima motivelor de recurs invocate de recurenţi, cât şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.
Primul motiv de recurs invocat de cei trei inculpaţi (cu o motivare suplimentară pentru inculpata N.D.) vizează cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., cu referire la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., susţinându-se că instanţa nu a fost legal sesizată şi, astfel, s-ar impune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.
Niciunul din argumentele invocate de inculpaţi nu este fondat.
Inculpaţii N.C. şi N.V. susţin că nu au fost legal citaţi pe parcursul urmăririi penale şi, în consecinţă, nu li s-au adus la cunoştinţă învinuirile de către organele de poliţie şi nici de procuror şi nu li s-a prezentat materialul de urmărire penală, iar încălcarea acestor dispoziţii legale ar atrage nulitatea absolută, în baza art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., „sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii dispoziţiile relative la prezenţa învinuitului sau a inculpatului, când sunt obligatorii".
Din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală rezultă că împotriva celor doi s-a început urmărirea penală la data de 17 iunie 2004, cu respectarea dispoziţiilor art. 228 alin. (31) C. proc. pen.
În cauză, urmărirea penală s-a efectuat fără punerea în mişcare a acţiunii penale.
Din verificările întreprinse de organele de cercetare penală a rezultat că N.C. şi N.V. au fost daţi în urmărire generală din 22 iunie 2004, faţă de aceştia dispunându-se arestarea preventivă pentru tentativă de omor în dosarul nr. 537/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
În consecinţă şi în acest dosar s-au făcut demersuri pentru darea lor în urmărire generală, pe parcursul urmăririi penale inculpaţii fiind dispăruţi de la domiciliu.
Din economia textelor procedurale incidente în cauză, respectiv art. 255 – art. 256 şi art. 254 C. proc. pen., rezultă că în cazul învinuitului dispărut nu mai poate fi realizată aducerea acestuia în faţa organelor de cercetare penală pentru a i se prezenta învinuirile şi nici prezentarea materialului de urmărire penală, astfel că nu se poate vorbi de incidenţa art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Împrejurarea că învinuiţii N.C. şi N.V. nu au fost audiaţi în cursul urmăririi penale, nu li s-au adus la cunoştinţă învinuirile ş nu li s-a prezentat materialul de urmărire nu constituie cauze de nulitate a actelor de urmărire penală atâta vreme cât neprezentarea acestora le este imputabilă, cei doi fiind dispăruţi în cursul urmării penale şi daţi în urmărire locală şi generală.
Se mai invocă, de asemenea, de către cei doi inculpaţi şi împrejurarea că nu li s-au asigurat apărători din oficiu la urmărirea penală.
Deşi critica este formulată în cadrul aceluiaşi caz de casare, respectiv art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., observăm că legiuitorul a prevăzut un alt caz de casare pentru ipoteza lipsei de apărare.
Este vorba de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., care se referă la cazul în care urmărirea penală a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie.
Numai pentru ipoteza în care apărarea este obligatorie, urmărirea penală este lovită de nulitate absolută în cazul în care aceste dispoziţii nu s-au respectat, în concordanţă şi cu art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În art. 171 alin. (2) C. proc. pen., se prevăd situaţiile în care asistenţa juridică a învinuitului în cursul urmăririi penale este obligatorie, iar N.V. şi N.C. nu se aflau în niciuna din aceste situaţii.
Dar, mai mult decât atât, la dosarul de urmărire penală există delegaţia apărătorului ales al celor patru învinuiţi în cauză, respectiv avocatul B.C. din Baroul Bucureşti.
Acesta a formulat în cursul urmăririi penale o cerere de probatorii pentru clienţii săi, iar prin Ordonanţa procurorului din 6 iulie 2004 s-a dispus cu privire la această cerere, admiţându-se proba cu martori pentru toţi cei patru învinuiţi.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că s-au respectat în cauză toate garanţiile dreptului la apărare al celor doi recurenţi.
În cadrul aceluiaşi caz de casare, respectiv art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., recurenta N.D. solicită restituirea cauzei la parchet afirmând că nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală.
Întrucât N.D. nu se afla în aceeaşi situaţia ca ceilalţi doi coinculpaţi, respectiv nu era dispărută de la domiciliu, prezentarea materialului de urmărire penală acesteia era, într-adevăr, obligatorie.
Critica nu este, însă, fondată, întrucât inculpatei chiar i s-a prezentat materialul de urmărire penală, astfel cum rezultă din procesul verbal din 27 octombrie 2004, în prezenţa apărătorului ales, avocat B.C.
Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de cei trei recurenţi inculpaţi se referă la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., solicitându-se casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare „pentru ca instanţa să se pronunţe asupra probelor sumar administrate în faza cercetării judecătoreşti, a cererilor esenţiale pentru părţi, pentru a le garanta drepturile şi stabili o corectă situaţie de fapt".
Criticile inculpaţilor sunt generale şi evazive, nu se referă concret la niciuna din situaţiile expuse în cazul de casare invocat.
Conform art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., reţinerea acestui caz de casare presupune ca instanţa să nu se fi pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Inculpaţii nu indică nicio probă şi nicio cerere esenţială pentru ei asupra cărora instanţele să nu se fi pronunţat şi, verificând actele şi lucrările dosarului şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte nu constată că ar exista o atare situaţie în dosar.
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au analizat probele administrate, au hotărât asupra cererilor formulate şi au efectuat o cercetare judecătorească completă, stabilind o corectă situaţie de fapt.
Dacă inculpaţii, prin această critică, înţeleg să conteste, în realitate, situaţia de fapt, aceasta ar viza, mai degrabă, cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., dar critica nu este fondată.
Prezenţa tuturor inculpaţilor la locul faptei şi comiterea infracţiunilor sunt pe deplin dovedite prin declaraţiile martorilor C.A., P.M. (care au văzut desfăşurarea evenimentelor şi i-au recunoscut pe inculpaţi), G.C.R., B.C.G., declaraţii care se coroborează cu declaraţia părţii vătămate, a soţiei acestuia şi cu actul medico-legal .
Referitor la recursul făptuitorului N.S., Înalta Curte, de asemenea, reţine că nu este fondat.
Recurentul a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, întrucât judecata apelului s-a făcut fără a fi citat şi curatorul acestuia.
Este vizat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., în sensul că citarea făptuitorului nu ar fi fost legală câtă vreme nu s-a făcut prin curator.
Curatela reprezintă o măsură cu caracter vremelnic, stabilită în vederea ocrotirii unei persoane care, dintr-un anume motiv, nu-şi poate apăra singură interesele.
Competenţa de instituire a curatelei a fost stabilită în sarcina autorităţii tutelare care, prin reprezentantul său legal, primarul, dispune în conformitate cu art. 69 alin. (1) şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată, numirea unui curator în cazurile expres prevăzute de dispoziţiile art. 132, art. 146 şi art. 152 C. fam.
În speţă, prima instanţă, respectiv Tribunalul Prahova, sesizând raportul de expertiză şi propunerea I.M.L. Mina Minovici Bucureşti de luare a măsurii de siguranţă prevăzută de art. 113 C. pen., faţă de făptuitorul N.S. pentru care parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală, a apreciat că se impune numirea unui curator pentru ca interesele făptuitorului să fie mai bine apărate.
La solicitarea instanţei, prin dispoziţia nr. 1540 din 22 februarie 2005 a Primarului Municipiului Ploieşti, s-a numit în calitate de curator G.M.C.
În dispoziţia evocată mai sus s-a arătat că numita G.M.C. îi va apăra interesele şi îl va reprezenta pe N.S. „în faţa Tribunalului Prahova, în dosar nr. 7300/2004".
De asemenea, curatela a fost instituită pentru cazul prevăzut de art. 152 lit. b) C. fam.
Faţă de această situaţie, se impun următoarele concluzii:
- potrivit art. 153 C. fam., în cazurile prevăzute în art. 152 C. fam., instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă; prin urmare, făptuitorul N.S. nu a fost şi nu este lipsit de capacitate de exerciţiu şi, astfel, îşi poate exercita singur drepturile procesuale;
- curatela, în esenţa sa, este o măsură cu caracter vremelnic, a fost dispusă de Primarul Municipiului Ploieşti doar pentru dosarul nr. 7300/2004 al Tribunalului Prahova.
În aceste condiţii, pe de o parte, se reţine că făptuitorul N.S. avea capacitatea de exerciţiu deplină, neafectată de instituirea curatelei şi, pe de altă parte, curatela nu a fost dispusă şi pentru dosarul Curţii de apel.
Admiţând, totuşi, că apărarea intereselor făptuitorului în dosarul tribunalului înseamnă nu numai situaţia acestuia în primă instanţă ci şi în eventualele căi de atac, se constată că la judecata în apel, contrar susţinerilor recurentului făptuitor, acesta a fost citat prin curator, atât la domiciliul propriu al făptuitorului din Ploieşti, dar şi la domiciliul curatorului G.M.C. în com. Săgeata, loc. Gărăneşti, jud. Buzău.
Mai mult decât atât, interesele făptuitorului a fost apărate, acesta beneficiind de serviciile apărătorului său ales, reprezentarea convenţională fiind posibilă.
Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaţilor şi făptuitorului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii N.C., N.V. şi N.D. şi de făptuitorul N.S. împotriva deciziei penale nr. 43/ A din 15 martie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurenţii inculpaţi N.C., N.V. şi N.D. la plata sumei de câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2008. Penal. Cerere de liberare provizorie... | ICCJ. Decizia nr. 311/2008. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
