ICCJ. Decizia nr. 542/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.542/2008
Dosar nr. 5014/95/2007
Şedinţa publică din 14 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 326 din 11 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 5014/95/2007, în baza art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul F.I., la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile civile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale către partea vătămată G.A.M., la 150 lei cheltuieli judiciare statului către aceeaşi parte vătămată, reprezentând onorariu apărător şi la 100 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj nr. 99/P/2007 din 30 mai 2007 a fost trimis în judecată inculpatul F.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) C. pen.
Prin acelaşi act de sesizarea s-a propus să se dispună împotriva inculpatului măsura arestării preventive, având în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite, precum şi faptul că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
În sarcina inculpatului a fost reţinută următoarea stare de fapt:
Inculpatul F.I., locuieşte într-un apartament în oraşul Rovinari, într-un bloc care este vecin cu apartamentul minorei G.A.M., în vârstă de 7 ani şi că acesta o cunoştea pe minoră, cât şi pe părinţii acesteia.
În ziua de 25 ianuarie 2007, minora se afla singură în apartament şi se pregătea să se deplaseze la şcoală. Inculpatul a observat-o în momentul când aceasta era în apropierea ferestrei şi i-a făcut semn să vină în apartamentul său. Iniţial, aceasta a refuzat, dar inculpatul a insistat şi în final a dat curs invitaţiei şi s-a deplasat la domiciliul acestuia.
În momentul în care a intrat în holul apartamentului, minora l-a întrebat pe inculpat dacă soţia acestuia este acasă, acesta răspunzând că se află la spital.
Având cunoştinţă de această împrejurare, partea vătămată i-a solicitat inculpatului, să-i spună motivul pentru care a chemat-o în locuinţa sa, acesta precizându-i că doreşte să-i ofere suma de un leu.
După ce victima a intrat în holul apartamentului, inculpatul a sărutat-o, a asigurat uşa cu cheia şi după aceea a introdus-o în dormitor, unde a dezbrăcat-o de pantaloni şi a început să o maseze în zona genitală, după care, inculpatul şi-a dat parţial pantalonii jos şi a pus-o pe victimă aşezată pe spate în pat şi a atins cu penisul organul genital, fără să realizeze actul sexual.
La scut timp, inculpatul a intrat cu minora în baie, a zgâriat-o în zona genitală şi i-a introdus un deget în vagin, iar în final, i-a oferit suma de un leu şi i-a cerut să nu destăinuie părinţilor sau altor cele întâmplate în apartamentul său.
Luând cunoştinţă de aceste fapte, mama victimei a sesizat organele de poliţie şi s-au declanşat cercetările penale.
În cauză s-a dispus efectuarea unui raport de constatare medico-legală nr. 185 din 30 ianuarie 2007, din conţinutul căruia a rezultat că minora G.A.M. a prezentat leziuni traumatice la nivelul organelor genitale, care s-au produs prin iritaţie mecanică, leziunile pot data din 25 ianuarie 2007 şi au necesitat pentru vindecare un număr de 2-3 zile îngrijiri medicale.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost audiată partea vătămată, în prezenţa părţilor responsabile civilmente G.G. şi G.G., care a declarat că se constituie parte civilă cu suma de 30.000 lei, reprezentând daune morale, precum şi inculpatul, care a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
În şedinţa nepublică din data de 28 august 2007, reprezentantul Ministerului Public a pus în discuţie propunerea de arestare preventivă a inculpatului şi a solicitat arestarea preventivă a acestuia, considerând că sunt întrunite dispoziţiile art. 148 C. proc. pen., iar prin încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, tribunalul a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă cu motivarea că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. (chiar dacă legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani), având în vedere vârsta înaintată a inculpatului, atitudinea sinceră manifestată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, afecţiunile de care suferă acesta, precum şi faptul că nu s-a sustras de la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească.
Tribunalul a concluzionat, în sensul că în drept, faptele săvârşite de inculpatul F.I., astfel cum au fost reţinute în actul de inculpare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) C. pen. şu au fost dovedite cu declaraţiile părţii vătămate G.A.M., declaraţiile părţilor responsabile civilmente G.G. şi G.G., declaraţia martorului N.N., care s-au coroborat cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunii, pericolul social al acesteia, atitudinea sinceră a inculpatului, vârsta înaintată şi afecţiunile de care suferă acesta, precum şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune, apreciind că scopul educativ-preventiv al pedepsei nu poate fi atins decât prin aplicarea unei pedepse cu privare de libertate, iar pentru considerentele amintite s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 – art. 76 C. pen.
Au fost interzise inculpatului drepturile civile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. şi s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor.
Referitor la latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că se impune obligarea inculpatului la plata daunelor morale, având în vedere prejudiciul psihic suferit de partea vătămată, fiind admisă în parte, acţiunea civilă, prin care s-au solicitat daune morale în cuantum de 30.000 lei.
Inculpatul a fost obligat de asemenea la cheltuieli judiciare statului şi în baza dispoziţiilor art. 193 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., a fost obligat şi la cheltuieli judiciare în favoarea părţii vătămate.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel inculpatul F.I. şi partea civilă G.A.M., în termen şi motivat, criticând sentinţa pentru neegalitate şi netemeinicie.
Criticile formulate de inculpat se referă la greşit încadrare juridică a faptei, dar şi la individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei, în situaţia unei încadrări corecte, solicitând admiterea apelului şi, în principal, pe fondul cauzei, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) în infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 198 alin. (1) şi (3) C. pen.
A arătat că din raportul medico-legal a reieşit faptul că leziunile de la nivelul organelor genitale ale părţii vătămate, au fost produse prin iritaţie mecanică, fără dezvirginare, ceea ce conduce la explicaţia că inculpatul şi-a dat seama de consecinţele activităţii sale şi nu a continuat.
În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi pe fond schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 861 C. pen.
A arătat că inculpatul a avut o atitudine sinceră, a recunoscut şi regretat fapta, este o persoană în vârstă, nu este cunoscut cu antecedente penale, mai mult acesta suferă de anumite afecţiuni psihice, iar executarea pedepsei în regim de detenţie ar conduce la agravarea acestora.
Criticile formulate de partea vătămată se referă exclusiv la modul de soluţionare a laturii civile a cauzei şi la neacordarea în întregime a cheltuielilor judiciare în primă instanţă, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale şi a cheltuielilor judiciare acordate de instanţa de fond, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în apel.
A arătat că faţă de trauma psihică prin care a trecut minora, faţă de faptul că aceasta se află în continuare sub tratament psihiatric, instanţa de fond trebuia să admită în totalitate acţiunea civilă şi să acorde daune morale în sumă de 30.000 RON.
Mai mult, instanţa de fond nu a acordat cheltuielile judiciare solicitate de către partea civilă, în cuantum de 300 lei RON, cheltuieli dovedite şi justificate prin înscrisuri şi chitanţa privind onorariul de avocat.
La termenul de astăzi, inculpatul a fost audiat nemijlocit în baza art. 6 C. proc. pen., art. 6 şi 1 din C.E.D.O. şi în conformitate cu dispoziţiile art. 378 alin. (11) C. proc. pen., interpretat şi aplicat în raport cu exigenţele jurisprudenţei C.E.D.O., declaraţia fiind ataşată la dosarul cauzei.
Acesta a menţinut declaraţiile date anterior, nu a avut nimic de adăugat şi nu a propus alte probe în apărare.
Prin Decizia penală nr. 64 de la 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 5014/95/2007 (număr în format vechi 446/MF/2007) au fost admise apelurile formulate de inculpatul F.I. şi de partea civilă G.A.M. împotriva sentinţei penale nr. 326 din 11 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 5014/95/2007, ca fondate, al inculpatului în ceea ce priveşte pedeapsa complementară şi cea accesorie, iar al părţii vătămate cu privire la cheltuielile judiciare.
A fost desfiinţată în parte sentinţa penală.
S-a înlăturat interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., în ceea ce priveşte pedeapsa complementară şi cea accesorie, aplicate inculpatului.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate 300 lei cheltuieli judiciare în prima instanţă, reprezentând onorariu apărător.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei pe latură penală şi civilă.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, au rămas în sarcina acestuia şi a fost obligat apelantul inculpat faţă de apelanta parte vătămată la 350 lei cheltuieli judiciare în apel, reprezentând onorariu apărător.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în baza art. 371 alin. (2) C. proc. pen., în cadrul limitelor prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen., examinând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, prima instanţă a stabilit în mod corect pe baza probelor administrate în cauză, evaluate prin coroborare, o stare de fapt pe deplin lămurită, în ceea ce priveşte activitatea infracţională a inculpatului, stabilind în mod clar vinovăţia şi dând faptei reţinută în sarcina acestuia, o corectă încadrare juridică, respectiv tentativă la infracţiunea de viol prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen.
Aşadar, a fost neîntemeiată critica inculpatului referitoare la greşita încadrare juridică a faptei, pentru următoarele motive:
Infracţiunea de viol are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei de orice sex.
Actul sexual trebuie realizat prin constrângere fizică sau morală, sau profitând de neputinţa persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă, deci făptuitorul îşi dă seama că realizează actul sexual încălcând libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei.
Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (3) C. pen., infracţiunea de viol este mai gravă dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Gravitatea sporită a faptei este determinată de periculozitatea sporită a făptuitorului care nu şine seama de vârsta fragedă a victimei, astfel că săvârşirea faptei constituie o primejdie pentru dezvoltarea ei ulterioară fizică şi psihică.
Tentativa infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 C. pen., se pedepseşte potrivit art. 204 C. pen.
În speţă, victima respectiv minora G.A.M. a avut vârsta de 11 ani, această împrejurarea fiind cunoscută de făptuitor, astfel că fapta constituie viol în formă agravată, iar nu infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., deoarece victima în vârstă de 11 ani nu putea să-şi exprime liber voinţa şi să consimtă la actul sexual cu făptuitorul.
În ceea ce priveşte individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, curtea de apel a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen., dispunând executarea în regim de detenţie a pedepsei cu închisoarea în modalitatea proprie naturii acesteia, respectiv cu privare de libertate.
Deşi, în cauză sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 861 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu privire la pedeapsa aplicată şi la faptul că inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, curtea de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol.
Astfel, având în vedere persoana condamnatului şi comportamentul său după săvârşirea faptei, instanţa de apel a apreciat că pronunţarea condamnării nu poate constitui un avertisment suficient pentru inculpat, în sensul că şi fără executare pedepsei, acesta nu ar mai săvârşi infracţiuni.
Numai o executare a pedepsei în regim de detenţie ar fi de natură să conducă la îndeplinirea funcţiei acesteia de măsură de constrângere şi mijloc de reeducare, precum şi la realizarea a scopului pedepsei, acela de prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, urmărindu-se astfel formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, potrivit art. 52 C. pen.
În orice caz, toate împrejurările reţinute în favoarea inculpatului cu titlu de circumstanţe atenuante în sensul art. 74 C. pen., au fost avute în vedere la individualizarea pedepsei ca atare, dându-se acestora o eficienţă maximă în acest sens potrivit art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., neputând justifica şi o altă modalitate de executare a pedepsei, mai blândă, în sensul suspendării acesteia, fie ea şi sub supraveghere.
Caracterizările şi recomandările depuse în apel de către inculpat se circumscriu împrejurării referitoare la conduita bună înainte de săvârşirea infracţiunii, aceasta fiind valorificată suficient ca circumstanţă atenuantă, aşa cum s-a arătat mai sus, având ca efect coborârea maximă a pedepsei sub minimul special.
Dar, este întemeiat apelul în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei accesorii şi a celei complementare, aplicate inculpatului cu referire la interzicerea dreptului de a alege prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen., dispoziţii care au fost înlăturate.
Astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 64, art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., interzicând inculpatului dreptul de a alege, fiind încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. aşa cum s-a decis în cauza H. Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.
Dreptul de a alege este un drept constituţional recunoscut expres de dispoziţiile art. 36 din Constituţie tuturor cetăţenilor, drept garantat prin Protocolul nr. 1 art. 3 al C.E.D.O.L.F., care enunţă obligaţia pentru înaltele părţi contractante să organizeze alegeri în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului.
Deţinuţii în general continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate atunci când o detenţie regulată intră în mod expres în câmpul de aplicare al art. 5 din Convenţie.
Ei nu pot fi decăzuţi din drepturile lor garantate prin Convenţie pentru simplul fapt că se găsesc închişi ca urmare a unei condamnări.
La aplicarea pedepsei complementare şi accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), trebuie avut în vedere natura şi gravitatea infracţiunii, valorile sociale lezate prin activitatea infracţională astfel încât fapta săvârşită să-i facă incompatibili cu exercitarea acestor drepturi.
Având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. şi criteriile menţionate mai sus, instanţa de apel a constatat că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu este de natură a conduce la concluzia că se impune interzicerea dreptului de a alege.
Critica părţii vătămate cu privire la cuantumul daunelor morale acordate este neîntemeiată, astfel:
Potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză, indiscutabil sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta cu caracter ilicit, culpa autorului şi legătura de cauzalitate.
Într-adevăr în speţă, prejudiciul invocat este de natură morală, dar este suficient pentru a antrena răspunderea civilă a inculpatului. Partea vătămată a fost victima unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, fiind în mod neîndoielnic afectată persoana sa, sensibilitatea sa fizică şi psihică, o astfel de persoană fiind ocrotită de legea penală.
Prin urmare nu se poate contesta rezultatul dăunător direct, de natură morală al infracţiunii, asupra părţii vătămate, fiind aduse în mod real vătămări asupra valorilor şi drepturilor nepatrimoniale, strâns legate de personalitatea umană.
Totuşi, privitor la cuantumul daunelor morale, având în vedere şi împrejurarea că fapta de viol nu s-a consumat, curtea de apel a apreciat că s-a stabilit o sumă într-un cuantum rezonabil şi suficient, proporţional şi adecvat scopului preventiv educativ, dar şi reparator al răspunderii civile delictuale, în această modalitate specifică. S-a impus a se preciza, că prejudiciul moral este susceptibil de a fi reparat şi pecuniar, nefiind totuşi o reparare propriu-zisă, respectiv o repunere în situaţia anterioară, astfel că dauna morală are menirea doar de a uşura suferinţele persoanei vătămate sau de a-i crea anumite satisfacţii.
Dar, este întemeiată critica referitoare la neacordarea corespunzătoare a cheltuielilor judiciare făcute de partea civilă, aşa încât, în baza art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul către această parte la 300 lei cheltuieli judiciare în primă instanţă, reprezentând onorariu apărător, neimpunându-se o plată parţială a cheltuielilor judiciare făcute de această parte.
Pentru toate aceste motive, în baza art. 379 pct. 2 C. proc. pen., au fost admise ambele apeluri, a fost desfiinţată în parte sentinţa atacată, a fost înlăturată interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., în ceea ce priveşte pedeapsa complementară şi cea accesorie, aplicate inculpatului.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate 300 lei cheltuieli judiciare în prima instanţă, reprezentând onorariu apărător.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei pe latură penală şi civilă.
În baza art. 192 alin. (3) şi art. 193 alin. (6) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, au rămas în sarcina acestuia şi a fost obligat apelantul inculpat faţă de apelanta parte vătămată, la 350 lei cheltuieli judiciare în apel, reprezentând onorariu apărător.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs partea civilă G.A.M., prin reprezentanţii legali G.G. şi G.G., considerând-o nelegală şi netemeinică, fără a fi arătate în scris motivele de recurs.
La termenul de judecată de la 17 ianuarie 2008, în recurs, Înalta Curte faţă de lipsa de apărare a intimatului inculpat şi pentru a da posibilitatea acestuia să fie prezent la judecarea cauzei a acordat termen la 14 februarie 2008, dispunându-se citarea părţilor, ca în precedent, intimatul reprezentant legal G.G., având termen în cunoştinţă, precum şi înaintarea unei adrese la Baroul Bucureşti pentru desemnarea unor apărători din oficiu pentru intimatul inculpat F.I. şi pentru recurenta parte vătămată minoră G.A.M., aşa cum rezultă din încheierea de la data menţionată, aflată la fila 9 dosarul Înaltei Curţi.
La dosarul cauzei a fost depus procesul-verbal întocmit la data de 11 februarie în care se atestă imposibilitatea participării la şedinţa de judecată de la 14 februarie 2008 a domnului judecător l.G., deoarece este plecat din ţară pentru rezolvarea unor probleme personale (fiul său este supus unei intervenţii chirurgicale în Germania), iar pentru legala compunere a completului de judecată nr. 4, domnul judecător l.G. va fi înlocuit de doamna judecător C.M.J., înscris aflat la dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, apărătorul recurentei părţi civile, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat majorarea daunelor morale la 30.000 lei.
Apărătorul intimatului inculpat a pus concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului declarat de partea civilă, arătând că instanţa de fond a apreciat corect cuantumul daunelor morale şi cheltuielile de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului declarat de partea civilă, prin reprezentanţii legali, casarea deciziei, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea administrării de probe referitoare la starea psihică a minorei. în acest sens, a arătat că instanţele nu au dat dovadă de rol activ cu privire la stabilirea prejudiciului moral cauzat minorei, în vârstă de 11 ani, şi că se impunea stabilirea daunelor morale, prin analiza consecinţelor faptei, pe baza unor expertize psihologice, care să stabilească întinderea şi gravitatea acestui prejudiciu, a unei anchete sociale care să evidenţieze starea minorei.
În ultimul cuvânt, intimatul inculpat a menţionat că nu are bani pentru plata despăgubirilor solicitate.
Examinând recursul declarat de partea civilă G.A.M., prin reprezentanţii legali G.G. şi G.G. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., aşa cum a fost precizat de reprezentantul parchetului, Înalta Curte apreciază recursul declarat de partea civilă prin reprezentanţii legali ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, respectiv a acţiunii civile exercitată în cauză rezultă că instanţa de apel în mod corect şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios şi temeinic motivat a stabilit existenţa prejudiciului moral produs prin fapta de tentativă de viol comisă de F.I. asupra părţii civile minore G.A.M., rezultatul dăunător direct, de natură morală, concretizându-se în vătămări asupra valorilor şi drepturilor nepatrimoniale, strâns legate de personalitatea umană.
De asemenea, instanţa de apel a făcut o analiză distinctă riguroasă asupra cuantumului daunelor morale, stabilit de prima instanţă, în raport cu forma infracţiunii, apreciind că prima instanţă l-a stabilit rezonabil şi suficient, proporţional şi adecvat scopului preventiv educativ dar şi reparator al răspunderii civile delictuale, în această modalitate specifică, evidenţiind că acesta este susceptibil de a fi reparat şi pecuniar, nefiind o reparare propriu-zisă, respectiv o repunere în situaţia dauna anterioară, dauna morală având menirea doar de a uşura suferinţele persoanei vătămate sau de a-i crea anumite satisfacţii.
Înalta Curte, în baza propriului examen, consideră că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unei prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, ceea ce este de esenţa unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realităţi materiale, susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii şi anume consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, iar cel care le pretinde îi revine sarcina să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură i-a fost produs un prejudiciu nepatrimonial.
Or, aşa cum rezultă din plângerea formulată şi declaraţia părţii responsabile civilmente G.G. date în cursul urmăririi penale, aflate la dosarul parchetului rezultă că minorei i-a fost frică şi teamă şi a plâns, rugându-se de inculpat să fie lăsată să plece având cursuri la şcoală, precum şi faptul că aceasta a fost consultată de psihologi, fetiţa suportând o vătămare morală puternică.
Astfel, Înalta Curtea constată că în mod corect s-a stabilit în cauză existenţa unui prejudiciu nepatrimonial cauzat prin fapta de tentativă de viol săvârşită de inculpatul F.I. asupra părţii civile G.A.M., minoră, în vârstă de 11 ani la momentul împrejurărilor faptice, fiindu-i produsă o traumă concretizată nu numai în sentimentul de teamă imediată, dar şi prin durata leziunilor fizice, traumatice la nivelul organelor genitale, fiindu-i necesare 2-3 zile îngrijiri medicale, potrivit raportului de constatare medico-legală întocmit de S.M.L. Gorj cu nr. 185 din 30 ianuarie 2007, aflat la dosarul parchetului, conştientizarea consecinţele vătămării, materializate prin relatările amănunţite asupra împrejurărilor faptice, de către minoră, precum şi prin cele ulterioare, aceasta având nevoie de consiliere psihologică, ca urmare a traumei produse, fiindu-i lezate valorile sociale privind personalitatea acesteia.
Cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale în sumă de 10.000 lei, aşa cum a fost stabilit de prima instanţă reflectă nu numai indiciile şi argumentele pretinse de partea responsabilă civilmente G.G., dar şi celelalte criterii arătate, aşa încât acesta este proporţional, adecvat, suficient, în raport cu trauma produsă minorei, consecinţele fizice şi psihice, valorile lezate, gradul de percepţie al acestora, nejustificându-se acordarea sumei pretinse de 30.000 lei.
De asemenea, Înalta Curte consideră că nu poate fi avută în vedere solicitarea reprezentantului parchetului de a se trimite cauza spre rejudecare în vederea administrării unor expertize psihologice, care să stabilească întinderea şi gravitatea acestui prejudiciu, a unei anchete sociale care să evidenţieze starea minorei, faţă de natura prejudiciului nepatrimonial, care presupune o evaluare, ce presupune apreciere, respectiv a unui proces subiectiv, chiar în raport cu criteriile enunţate, precum şi de împrejurarea că evidenţierea acestuia se face numai în baza unor indicii şi argumente.
Astfel, critica cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor cu titlu de daune morale, respectiv a procesului de apreciere ce caracterizează prejudiciul nepatrimonial, fiind în afara unei realităţi materiale nu poate fi examinată prin prisma cazului de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., deoarece eroarea gravă de fapt, presupune existenţa şi constatarea unei greşeli grave, deci esenţială şi evidentă, în stabilirea, pe bază de probe, a faptelor ce fundamentează soluţia.
Înalta Curte consideră Decizia atacată, în calea de atac exercitată numai în ceea ce priveşte latura civilă, ca fiind legală şi temeinică, iar totodată, nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta partea civilă G.A.M., prin reprezentanţii legali G.G. şi G.G., împotriva deciziei penale nr. 64 din 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia minori şi familie.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurenta parte civilă, prin reprezentanţii legali, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru asistenţa intimatului inculpat F.I., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta partea civilă G.A.M., prin reprezentanţii legali G.G. şi G.G., împotriva deciziei penale nr. 64 din 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia minori şi familie.
Obliga recurenta parte civilă, prin reprezentanţii legali, la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru asistenţa intimatului inculpat F.I., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 514/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 575/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
