ICCJ. Decizia nr. 970/2008. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.970/2008
Dosar nr. 16/118/2005
Şedinţa publică din 18 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa penală nr. 235 din 31 mai 2007, l-a condamnat pe inculpatul A.S. - zis S., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), împotriva părţilor vătămate G.C., A.M., K.S. şi Y.A., la 4 pedepse de 5 ani şi 4 luni închisoare, 5 ani şi 2 luni închisoare, 5 ani şi 8 luni închisoare şi 5 ani şi 8 luni închisoare.
în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 8 luni închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsă, reţinerea şi arestarea preventivă, începând de la 17 februarie 2003 şi până la 11 martie 2003.
În baza art. 14 alin. (3) şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ., l-a obligat pe inculpat la despăgubiri după cum urmează:
- 100 dolari S.U.A. către partea civilă A.M.;
- 60 dolari S.U.A. către partea civilă K.S.;
- 200 dolari S.U.A. către partea civilă Y.A.
A constatat recuperat, restul prejudiciului cauzat aceloraşi părţi civile, prin restituirea unor bunuri.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 300 Ron cu privire la care partea vătămată G.C. a declarat că renunţă şi nu doreşte să fie despăgubit.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:
În seara de 4 aprilie 2002, cetăţenii turci, A.M., Y.A. şi K.S., marinari pe nava „O.L." acostată în Portul Constanţa s-au întâlnit cu o mai veche cunoştinţă G.C. şi împreună au mers la discoteca „N.P."unde au rămas până în jurul orelor 00,00.
La plecare, în timp ce se aflau pe B-dul Tomiş au fost acostaţi de un taximetrist care s-a oferit să îi conducă la o adresă din Constanţa cunoscută sub denumirea „V.V.", pretabilă la prostituţie. La acea adresă se afla casa aparţinând fraţilor B.H. şi D.E. cum şi mamei acestora D.S.
Ajunşi la casa respectivă, părţile vătămate au negociat cu un bărbat care s-a recomandat a fi proxenetul a patru prostituate, G.C., B.I.R., C.L.L. şi a numitei „M." cu care au convenit ca în schimbul a 20 dolari S.U.A. fetele să presteze toată noaptea.
Părţile vătămate au fost conduse la Hotelul B.Z., deplasarea făcându-se cu un taximetru, iar fetele au mers şi ele cu alt taximetru condus de taximetristul M., însoţite de proxenetul S.
Cu toate că înţelegerea a fost ca fetele să rămână cu clienţii toată noaptea, inculpatul A.S. - alias S., după ce a plătit camerele de hotel le-a cerut să îl sune peste o oră spunându-le că se întoarce să le ia acasă.
După ce au întreţinut raporturi sexuale cu cei trei marinari şi prietenul lor G.C., l-a sunat pe inculpatul A.S. apoi sub pretext că pe una din ele o doare burta şi trebuie să meargă la un medic, au părăsit camerele.
La scurt timp au apărut inculpaţii V.E., H.B., A.S. şi alţi 3 indivizi, au pătruns în camerele ocupate de părţile vătămate le-au lovit reproşându-le că le-au agresat pe prostituate şi le-au deposedat de bunuri şi bani (telefon mobil, aparat foto, ceas Rolex, ceas Adisas, telefon Motorola, lei, dolari S.U.A. şi lire turceşti).
În cursul cercetărilor efectuate ca urmare a plângerilor depuse de părţile vătămate, au fost ridicate de la numita D.S., mama inculpatului H.B., telefonul Motorola, aparatul foto marca Toma şi ceasul „Adidas".
Inculpatul A.S. care s-a sustras urmăririi penale aproape un an de zile, a fost reţinut la 17 februarie 2003, şi trimis în judecată separat de ceilalţi inculpaţi, nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, susţinând că este nevinovat.
Apelul declarat de inculpat care a cerut să fie achitat conform art. 11 alin. (2) lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., deoarece fapta a fost săvârşită de alte persoane, a fost respins ca nefondat.
Nemulţumit şi de această hotărâre, inculpatul a declarat recurs.
Prin recursul scris a cerut casarea deciziei şi sentinţei; invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 1, 2, 3, 6, 18, 21 C. proc. pen., susţinând în esenţă că:
- nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa materială, cauza fiind soluţionată de tribunal, instanţă necompetentă faţă de dispoziţiile Legii nr. 356/2006 care dă în competenţă judecătoriei infracţiunea de tâlhărie;
- sesizarea tribunalului este nelegală, deoarece rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nu a fost supus confirmării de către primul procuror;
- sentinţa penală nr. 235 din 31 mai 2007 a Tribunalului Constanţa a fost supusă controlului în apel, care a fost soluţionat de acelaşi complet de judecată care s-a pronunţat anterior, prin Decizia penală nr. 233 din 20 septembrie 2005, chiar dacă a desfiinţat sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă;
- urmărirea penală a avut loc în lipsa apărătorului, prezenţa acestuia fiind obligatorie potrivit art. 171 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul fiind oligofren neputându-şi face singur apărarea;
- în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri, greşite, de condamnare.
Astfel, inculpatul a fost condamnat doar în baza declaraţiei martorei G.C., martor care nu a văzut persoanele care au intrat în hotel şi cunoaşte cele relatate, aflându-le dintr-o discuţie purtată la „C.V." unde printre ceilalţi inculpaţi s-a aflat şi inculpatul A.S.
Potrivit declaraţiei părţii vătămate G.C., audiată în primul ciclu procesual - taximetristul zis „S." a vorbit în limba engleză şi i-a dus la hotel. Martorul a arătat că pe inculpat l-a văzut pentru prima dată în instanţă şi nu este persoana pe care a văzut-o în 4-5 aprilie 2002 cea cu care a discutat în engleză. Ori, inculpatul oligofren, nu cunoaşte limba engleză, este turc şi i-ar fi fost mai uşor să vorbească cu părţile vătămate turceşte.
Nu s-a stabilit dacă inculpatul era taximetrist s-au nu mai ales că martora B.I. a declarat că părţile vătămate au fost duse la hotel de taximetristul „M."
Persoanele vătămate nu au fost audiate în cauza de faţă, ele fiind audiate atunci când s-au făcut cercetări împotriva inculpaţilor B.H., D.E. şi D.S.
- judecarea cauzei a avut loc cu încălcarea procedurii, părţile vătămate nu au fost citate legal, astfel că se impune casarea cauzei cu trimitere pentru rejudecare.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică, Înalta Curte reţine din actele aflate la dosar că tribunalul a fost investit cu judecarea infracţiunii de tâlhărie pretins săvârşită de inculpatul A.S. la 17 martie 2004, sentinţa penală nr. 805 din 16 decembrie 2004 pronunţată în cauză a fost desfiinţată prin Decizia nr. 233/ P din 20 septembrie 2005 şi cauza a fost trimisă spre a fi rejudecată la aceeaşi instanţă.
După administrarea probelor, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa penală nr. 235 din 31 mai 2007 supusă recursului, l-a condamnat pe inculpat.
Potrivit art. III pct. 1 din Legea nr. 356/2006 din 21 iulie 2006 legea intra în vigoare la 30 zile de la publicarea în M. Of.
Legea a fost publică în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, astfel că faţă de dispoziţiile citate, ea a intrat în vigoare la 6 septembrie 2006.
Dar, potrivit art. III pct. 3 cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să fie judecate de instanţele competente potrivit dispoziţiilor aplicabile anterior acestei date.
La data intrării în vigoare a legii, cauza se afla în curs de judecată la Tribunalul Constanţa instanţă care a rămas competentă să judece cauza în continuare.
- Nici critica privind greşita sesizare a instanţei nu este fondată.
Tribunalul a fost sesizat prin rechizitoriul cu nr. 916/P/2002 din 5 martie 2004, la data de 17 martie 2004.
Rechizitoriul este al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa şi a fost întocmit de procurorul O.B. din cadrul aceluiaşi parchet.
Anterior modificării art. 264 C. proc. pen., prin Legea nr. 356/2006, în alin. (2) se prevedea că rechizitorul dat de procurorul de la un parchet inferior, celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.
Potrivit art. 264 alin. (3) sesizarea instanţei de judecată se face de către procurorul care a dat sau, după caz, a confirmat rechizitoriul potrivit alineatului precedent.
La data sesizării instanţei în anul 2004, procurorul care a dat rechizitoriul era competent să sesizeze tribunalul, neexistând obligaţia legală de confirmare a rechizitoriului.
- Un alt motiv de recurs este acela al existentei unui caz de incompatibilitate.
Analizând hotărârile pronunţate în cauză, în apel, Înalta Curte constată că Decizia nr. 233 din 20 septembrie 2005, a fost pronunţată de completul de la Secţia penală a Curţii de Apel Constanţa, compus din judecătorii V.I. şi L.D. Apelul a fost admis sentinţa desfiinţată în totalitate şi s-a dispus trimiterea la aceeaşi instanţă pentru ca să se efectueze în cauză expertiza judiciară prevăzută de art. 117 C. proc. pen.
După administrarea acestei probe inculpatul a fost găsit vinovat şi condamnat prin sentinţa penală nr. 235 din 31 mai 2007, hotărâre apelată de inculpat. Apelul declarat în cauză, a fost soluţionat de completul de judecată V.I. şi L.D. care au pronunţat Decizia supusă recursului de faţă.
Potrivit art. 47 C. proc. pen., cu titlu marginal „Judecător care s-a pronunţat anterior", „Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs".
Există caz de incompatibilitate numai dacă judecătorul care a făcut parte din completul de judecată s-a pronunţat în fond asupra aceleaşi cauze, în sensul că a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei.
Cu alte cuvinte există acest caz de incompatibilitate în situaţia în care judecătorul a luat parte la soluţionarea aceleaşi cauze în altă instanţă sau în altă etapă procesuală şi a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.
Desfiinţând prima sentinţă şi trimiţând cauza la aceeaşi instanţă pentru a administra probe, în speţă expertiza psihiatrică prevăzută de art. 117 C. proc. pen., cei doi judecători nu au devenit incompatibili pentru a judeca un nou apel, deoarece nu au pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului.
- Nici motivul privind militarea urmăririi penale, pentru că inculpatul nu a fost asistat de avocat nu este fondat.
Rezultă din succesiunea actelor dosarului de urmărire penală că la dosar există o declaraţie scrisă personal de A.S., fila X lipseşte iar la XP se află declaraţia de învinuit al aceluiaşi A.S. Audierea s-a făcut în prezenţa avocatului C.P. care a semnat alături de inculpat şi organul de cercetare penală.
Cum urmărirea penală a fost începută la 17 februarie 2003, iar audierea în calitate de învinuit a avut loc în aceeaşi zi în prezenţa unui apărător, susţinerea din recurs apare nefondată. Nu a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului.
În fine, nici critica privind greşita condamnare a inculpatului nu este fondată.
Atât cu ocazia primei judecăţi cât şi după desfiinţarea sentinţei în apel pentru efectuarea expertizei psihiatrice prima instanţă a reţinut pe baza probelor administrate şi a motivat corespunzător vinovăţia inculpatului.
Înalta Curte reţine că prin motivele de recurs, apărarea încearcă să acrediteze ideea că proxenetul (în speţă inculpatul) este una şi aceeaşi persoană cu taximetristul, însă nu s-a stabilit dacă inculpatul era taximetrist mai ales că martora B.I.R. a declarat că părţile vătămate au fost aduse la hotel de un taximetrist „M.".
În plus s-a susţinut că vinovăţia a fost reţinută în baza declaraţiei martorei G.C. care nu a văzut ce s-a întâmplat la hotel şi a auzit doar nişte discuţii la „C.V.", unde inculpatul a discutat cu ea şi ceilalţi inculpaţi.
Din declaraţia martorei B.I.R. rezultă fără nici o îndoială că aceasta nu confundă persoanele şi nu a afirmat că inculpatul A.S., mai exact „S." ar fi taximetrist.
Astfel, la fila C, martora declară „cu un alt taxi ocazional cu noi fiind şi M., care a condus taxiul acesta ne-a spus că noi trebuie să stăm cu turcii o jumătate de oră după care una dintre noi să sune pe unul dintre proxeneţi, să ne îmbrăcăm că vine la hotel; nu ne-a spus ce intenţie aveau. Precizez că în maşină cu noi s-a aflat şi S. „un alt proxenet".
Într-o altă declaraţie martora B.I.R. adaugă „noi am fost aşteptate să plecăm de către H.B., V.E., S. şi taximetristul.
Este mai mult decât evident că nu se face nici o confuzie şi că inculpatul poreclit „S." este doar proxenet şi nu taximetrist şi că o altă persoană M. este taximetristul care le-a dus la hotel şi în acelaşi timp şi peşte (proxenet).
Aşa cum s-a motivat amplu, inculpatul a fost recunoscut şi descris foarte exact de părţile vătămate care au afirmat că vorbea turceşte şi este bâlbâit, lucru constatat şi de Înalta Curte cu ocazia dezbaterilor recursului.
Lipsa părţilor vătămate, care au fost citate doar prin afişare la Consiliul local nu constituie motiv de nulitate a hotărârii cu atât mai mult că o astfel de nelegalitate poate fi invocată numai de persoana eventual prejudiciată, în speţă părţile vătămate şi nu de inculpat.
Aşa fiind, constatând că hotărârile pronunţate sunt legale şi temeinice, recursul urmează a fi respins în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 38517 alin. (4) cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce prevenţia de la 17 februarie 2003 la 11 martie 2003.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva deciziei penale nr. 152/ P din 16 octombrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 17 februarie 2003 la 11 martie 2003.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 948/2008. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 736/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
