ICCJ. Decizia nr. 915/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 915/2008
Dosar nr.7382/2/2007
Şedinţa publică din 12 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 50 din 27 aprilie 2007, Tribunalul Teleorman a respins, ca nefondată, cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzutăde art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzutăde art. 182 C. pen.
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.G.I., la pedeapsa de 9 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen., aplicându-se inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzutăde art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a menţinut starea de arest preventiv şi a computat din pedeapsa aplicată durata prevenţiei (reţinerea şi arestarea preventivă) de la 9 ianuarie 2007 la zi.
S-a dispus confiscarea de la inculpat a cuţitului cu mâner metalic şi lungimea lamei de circa 10 cm.
A luat act că partea vătămată C.F. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
A fost admisă acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti Floreasca cu obligarea inculpatului la plata către această parte civilă a sumei de 3248,67 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare şi cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în ziua de 10 decembrie 2006, la târgul săptămânal din comuna Mavrodin, partea vătămată C.F. s-a întâlnit cu inculpatul M.G.I.
Întrucât cu aproximativ o săptămână înainte, partea vătămată intervenise pentru aplanarea unui conflict verbal ivit între inculpatul M.G.I. şi un coleg de serviciu al părţii vătămate, inculpatul a considerat că era momentul răzbunării şi după ce i-a adresat părţii vătămate insulte (la care nu a primit nici un răspuns), l-a lovit de mai multe ori cu un cuţit în zona abdominală şi în picior iar, la încercarea părţii vătămate de a se apăra, l-a tăiat şi la mâna stângă.
La intervenţia martorilor V.F., T.I., C.F. şi B.l., inculpatul a părăsit locul incidentului în fugă, l-a îmbrâncit pe martorul B.N., iar cuţitul a rămas în geaca de fâş a acestui martor.
Leziunile cauzate părţii vătămate au necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa părţii vătămate, aşa cum rezultă din raportul de constatare medico legală eliberat de S.M.L. Teleorman.
Reţinând această stare de fapt, prima instanţă a încadrat-o în dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., respingând cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în art. 182 C. pen. În acest sens s-a reţinut că, din modul cum a acţionat inculpatul, care a folosit un cuţit cu care l-a lovit pe partea vătămată într-o zonă vitală a corpului, producându-i leziuni care au necesitat 70 - 80 zile de îngrijiri medicale şi care i-au pus viaţa în primejdie, rezultă intenţia directă a inculpatului de a ucide victima şi nu numai de a-l lovi.
La individualizarea pedepsei, prima instanţă a aplicat criteriile de individualizarea a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), apreciind că faţă de caracterul grav al faptei comise, dar mai cu seamă de firea violentă a inculpatului şi de atitudinea nesinceră şi sfidătoare a acestuia nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare faţă de inculpat.
Împotriva acestei sentinţe, inculpatul a declarat apel, criticând-o în principal, sub aspectul individualizării pedepsei, considerând că este prea mare în raport cu atitudinea sinceră de recunoaştere şi regret a faptei, astfel că în cauză se pot aplica largi circumstanţe atenuante cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special legal.
A lăsat la apreciere, reţinerea scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 330 din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul inculpatului, ca nefondat, reţinând temeinicia şi legalitatea hotărârii apelate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.G.I.
În motivele scrise de recurs şi susţinute oral de apărătorul din oficiu al inculpatului, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi în rejudecare reţinerea circumstanţei atenuante legale a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât din declaraţia martorilor C.F. şi T.I. rezultă că inculpatul şi partea vătămată s-au îmbrâncit reciproc. A mai solicitat reducerea pedepsei faţă împrejurarea că în apel inculpatul a recunoscut fapta.
Examinând recursul declarat de inculpatul M.G.I. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport de motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Cu privire la critica adusă de inculpat deciziei din apel, în sensul că greşit nu s-a reţinut circumstanţa atenuantă legală a scuzei provocării, Înalta Curte reţine că potrivit art. 73 lit. b) C. pen., circumstanţa atenuantă a provocării există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburării sau emoţii, determinată de o provocare din partea victimei. Esenţa provocării este deci o stare psihică (tulburare sau emoţie puternică), care, slăbind autocontrolul, explică luarea rezoluţiei infracţionale şi înfăptuirea ei.
Astfel, în cazul provocării ne aflăm în prezenţa a două fapte ilicite: actul provocator care trebuie să se concretizeze într-o faptă dintre cele arătate limitativ în lege (violenţa, atingerea gravă a demnităţii) şi infracţiunea provocată comisă sub stăpânirea stării de puternică tulburare sau emoţie.
Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificaţie.
Or, din întreg materialul probator aflat la dosar, nu rezultă că partea vătămată C.F. ar fi comis o faptă ilicită care să provoace inculpatului o tulburare sau o emoţie puternică sub stăpânirea căreia să acţioneze în modul arătat.
Din potrivă, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că, inculpatul este cel care, întâlnindu-se pe o aleea cu partea vătămată, i-a spus „ .. sclavule" după care, fiind indignat că partea vătămată nu a reacţionat în nici un fel şi nu s-a oprit din drum, s-a apropiat de aceasta şi i-a aplicat din lateral o lovitură cu cuţitul în abdomen. Ridicând mâna pentru a se apăra acesta a fost lovit de inculpat şi la mâna stângă.
Împrejurarea că cei doi martori C.F. şi T.I. au văzut când cei doi se îmbrânceau, nu dovedeşte faptul că partea vătămată ar fi avut o atitudine de provocare a inculpatului, în condiţiile în care cei doi au declarat că, nu au văzut când cei doi au început să se îmbrâncească dar, au văzut când inculpatul a scos un cuţit şi l-a înjunghiat pe partea vătămat.
În concluzie, nu se poate reţine faţă de recurentul inculpat circumstanţa atenuantă legală a scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., aşa cum solicită acesta, deoarece atacul a fost început de inculpat care l-a lovit pe partea vătămată, provocându-i leziunile descrise mai sus. Astfel, tulburarea puternică creată de partea vătămată inculpatului, sub imperiul căreia acesta să fi acţionat, ca şi condiţie esenţială pentru reţinerea art. 73 lit. b) C. pen., în cazul de faţă, nu există.
Cu privire la critica adusă de inculpat aceleiaşi decizii, cu referire la individualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că primele instanţe au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), privind criteriile generale de individualizare a pedepsei.
Astfel, instanţele ţinând cont de gravitatea faptei inculpatului, relevată de violenţa deosebită cu care a acţionat, de instrumentul folosit şi de urmarea gravă care a constat în leziuni ce au necesitat 70-80 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi care au pus viaţa victimei în primejdie, de persoana inculpatului, cunoscut ca o fire violentă şi răzbunătoare, dar şi de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială, au aplicat o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. Întrucât nu au fost invocate împrejurări care să nu fi fost analizate de primele instanţe, atunci când au stabilit pedeapsa de 9 ani închisoare şi care să impună redozarea acesteia, recursul formulat de inculpat, şi sub acest aspect este neîntemeiat urmând să fie respins.
Fată de considerentele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul inculpatului M.G.l., ca nefondat.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 ianuarie 2007, la 11 iulie 2007, constatând că inculpatul este arestat în altă cauză.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.G.I. împotriva deciziei penale nr. 330 din 16 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.
Deduce din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 09 ianuarie 2007 la 11 iulie 2007.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 12 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 896/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 928/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
