ICCJ. Decizia nr. 1562/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1562/2009
Dosar nr.2724/114/2008
Şedinţa publică din 28 aprilie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 172 din data de 4 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Buzău, inculpatul I.M. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., (cu excepţia dreptului de a alege) pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), republicată, faptă din perioada 2004 -2007.
Acelaşi inculpat a mai fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani, în baza art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., (cu excepţia dreptului de a alege).
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., (cu excepţia dreptului de a alege), de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei.
Conform art. 350 C.proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a computat din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă a acestuia de la 29 aprilie 2008 la zi.
În baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea apartamentului nr. 19 proprietatea inculpatului, situat în oraşul Urziceni, judeţul Ialomiţa, cumpărat de inculpat conform contractului de vânzare cumpărare nr. 1313 din 22 octombrie 2007, autentificat la Biroul Notarial "C.E.N." din Urziceni.
A fost menţinut sechestrul asigurător asupra acestui apartament, măsură dispusă prin Ordonanţa D.I.I.CO.T., Biroul Teritorial Buzău, în dosar nr. 2/D/P din 14 mai 2008 şi înscris la O.C.P.I. Ialomiţa, conform încheierii nr. 16574 din 22 mai 2008.
În latură civilă inculpatul a fost obligat la plata sumei de 8000 Euro (contravaloarea în lei la data executării), cu titlu de daune morale către partea vătămată C.M.
S-a luat act că părţile vătămate D.I. şi D.A.M., nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Inculpatul a fost obligat la 2000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa o atare sentinţă, instanţa de fond a reţinut pe baza probelor administrate în cauză că, inculpatul I.M. care locuieşte în Buzău, căsătorit şi are un copil minor, în perioada 2005-2007 a recrutat trei minore din judeţul Buzău, pe care Ie-a cunoscut la discoteca de pe raza localităţii de domiciliu sau prin intermediul altor persoane, acestea fiind de acord să practice prostituţia.
Astfel, în primăvara anului 2005 inculpatul a cunoscut-o pe minora D.I. în vârstă de 16 ani pe care a convins-o să o însoţească în Spania în scopul practicării prostituţiei şi la data de 18 mai 2005, împreună cu aceasta au ajuns acolo, minora fiind găzduită şi întreţinută aproximativ două luni de inculpat.
Întrucât minora nu avea vârsta de 18 ani nu a putut practica prostituţia în club aşa încât cei doi s-au mutat în Italia, în oraşul Genova, unde inculpatul s-a preocupat de închirierea unei locuinţe iar minora a fost trimisă "la stradă" pentru a practica prostituţia.
S-a constatat că timp de aproximativ două luni minora a racolat clienţi şi a prestat servicii sexuale, banii obţinuţi (aproximativ 20.000 Euro) fiind remişi inculpatului I.M.
În continuare la data de 8 iunie 2005 inculpatul I.M. a părăsit teritoriul României împreună cu partea vătămată C.M., în vârstă de 17 ani şi 8 luni şi s-au deplasat în Italia, unde minora a fost cazată în acelaşi apartament cu partea vătămată D.I.
În intervalul iunie - noiembrie 2005 minora C.M. a practicat prostituţia jar banii obţinuţi, aprox. 60.000 Euro au fost daţi inculpatului.
În aceeaşi perioadă iunie 2005, inculpatul I.M. a revenit în ţară şi a convins-o pe minora M.C. în vârstă de 17 ani şi 6 luni să îl însoţească în Italia pentru a practica prostituţia, aceasta fiind de acord.
La data de 6 iulie 2005 minora a părăsit ţara, s-a deplasat în Italia unde a fost aşteptată de inculpat şi găzduită în acelaşi apartament cu părţile vătămate C.M. şi D.I.
S-a stabilit că minora a practicat prostituţia în perioada 10-19 august 2005 iar suma obţinută de 1780 Euro a fost dată inculpatului I.M., suma respectivă fiind regăsită chiar în agenda identificată la percheziţia domiciliară a inculpatului.
O altă minoră racolată de inculpatul I.M. este D.A.M. în vârstă de 17 ani, care a acceptat să-l însoţească pe inculpat în Italia, deplasarea având loc la 26 octombrie 2005.
În perioada octombrie 2005 - decembrie 2006 minora a practicat prostituţia iar banii de aproximativ 40.000 Euro au fost remişi inculpatului.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost reţinute pe baza procesului verbal de sesizare din oficiu, declaraţiile părţilor vătămate, procesele verbale de verificare a intrărilor - ieşirilor în/din România ale inculpatului şi ale părţilor vătămate, adresele privind sumele de bani expediate prin sistemul bancar, procesul verbal întocmit cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare, procesele verbale de confruntare, declaraţii de martori şi coroborate cu declaraţiile inculpatului I.M.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul I.M., care prin apărător ales a susţinut că aceasta este nelegală şi netemeinică.
Un prim motiv de apel se referă la faptul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea de trafic de minori, în concurs cu infracţiunea de spălare de bani.
Aceasta deoarece probele administrate în cauză întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, probele respective atestând o altă situaţie de fapt care nu concordă cu motivarea instanţei de fond.
S-a susţinut că situaţia de fapt nu se coroborează cu adresa I.G.P.R. de ieşire şi intrare din ţară a inculpatului, iar pe de altă parte declaraţiile părţilor vătămate sunt lipsite de obiectivitate şi nu se coroborează cu cele date în faţa instanţei de fond.
De asemenea niciuna dintre părţile vătămate nu au fost obligate de inculpat să se prostitueze iar acesta nu a profitat de vreo sumă de bani de pe urma lor.
O altă critică se referă la greşita condamnare a inculpatului şi pentru infracţiunea de spălare de bani, aspect care vine în contradicţie cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indicând Decizia penală nr. 3615 din 5 iulie 2007.
Inculpatul consideră că nu se face vinovat de faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, aşa încât se solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei, achitarea sa şi ridicarea sechestrului asigurător aplecat asupra apartamentului.
Prin Decizia penală nr. 23 din 20 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul inculpatului.
S-a dedus prevenţia la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Verificând hotărârea atacată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, în raport de criticile invocate şi din oficiu sub toate aspectele aşa cum prevăd disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de apel a constatat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond corespunde probelor administrate în cauză, în sensul că, în perioada 2005 - 2007 inculpatul I.M. a recrutat pe minorele C.M., M.C., D.I. şi D.A.M., pe care Ie-a transportat şi găzduit în Italia în scopul exploatării acestora prin obligarea la practicarea prostituţiei.
De asemenea, inculpatul în cursul anului 2007 a dobândit un imobil cumpărat din sumele de bani obţinute din practicarea prostituţiei de către cele 4 minore.
Criticile invocate de inculpat în sensul că nu se face vinovat de săvârşirea celor două fapte, sunt neîntemeiate, vinovăţia acestuia fiind dovedită cu declaraţiile părţilor vătămate, procesele verbale întocmite de organele de poliţie, adresele privind sumele de bani expediate prin sistemul bancar, procesul verbal de percheziţie domiciliară, procesele verbale de confruntare, declaraţiile de martori şi coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Probele respective dovedesc fără nici un fel de dubiu vinovăţia inculpatului I.M., în comiterea infracţiunilor de trafic de minori şi spălare de bani, aşa încât în mod legal şi temeinic prima instanţă a dispus condamnarea acestuia, încadrările juridice ale faptelor fiind deasemeni corespunzătoare.
Şi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare a fost just individualizată în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa ţinând seama de gravitatea faptelor, de modul şi condiţiile concrete în care au fost săvârşite, precum şi persoana făptuitorului care nu are antecedente penale, este căsătorit şi are un copil minor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.M., invocând prin motivele scrise de recurs cazul de casare prev. de art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen. şi solicitând achitarea pentru ambele infracţiuni deduse judecăţii, întrucât faptele nu există. Se susţine astfel că probele administrate în cauză atestă o cu totul altă situaţie de fapt, neconformă cu cele reţinute atât în actul de sesizare, cât şi în considerentele hotărârilor criticate.
În privinţa infracţiunii de spălare de bani, se susţine că subiectul activ al acestei infracţiuni nu poate fi acelaşi cu cel al infracţiunii de trafic de minori şi că în cauză nu poate fi vorba despre câştiguri ilicite, câtă vreme părţile vătămate au relatat că nu au remis recurentului inculpat nicio sumă de bani.
Tot prin motivele scrise de recurs, dar fără indicarea vreunui caz de casare, se critică instituirea sechestrului asigurător asupra unui bun(apartament) ce nu aparţine în totalitate inculpatului, în condiţiile în care coproprietar al aoestuia, conform contractului de vânzare-cumpărare, este şi soţia sa, care nu are calitatea de inculpat în această cauză.
Cu ocazia dezbaterilor, s-a susţinut şi cazul de casare prev. de art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se redozarea acesteia în funcţie de circumstanţele reale şi cele personale.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare sus-menţionate, Curtea constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 62 C. proc. pen. în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Acestea nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., de către organele judiciare în urma examinării tuturor probelor administrate.
Pe de altă parte, inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, iar declaraţiile sale pot servi la aflarea adevărului ,numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză [art. 66 alin. (2) şi art. 69 C. proc. pen.].
Prin urmare, în procesul penal român nu există o ierarhizare a probelor, neavând preeminenţă cele administrate nemijlocit de către judecător în detrimentul celor administrate în faza de urmărire penală.
În ipoteza în care se constată o contradicţie, totală sau parţială între probatoriile administrate în cele două faze ale procesului penal, instanţa de judecată le va reţine motivat doar pe cele care se coroborează şi exprimă adevărul judiciar.
În speţă, inculpatul a negat constant acuzaţiile care i s-au adus, susţinând în esenţă că, deşi Ie-a cunoscut pe părţile vătămate, găzduindu-le în ltalia, nu a avut nicio implicare în practicarea prostituţiei de către acestea şi nu a tras foloase de pe urma acestei activităţi.
Apărarea inculpatului a fost infirmată în cursul urmăririi penale în primul rând de declaraţiile părţilor vătămate, din care rezultă că inculpatul Ie-a racolat în vederea practicării prostituţiei, le-a găzduit în acest scop în Italia şi Ie-a exploatat sexual, însuşindu-şi aproape în totalitate sumele de bani obţinute de părţile vătămate în urma practicării prostituţiei.
Este adevărat că în faţa judecătorului de la instanţa de fond, unele dintre părţile vătămate (D.A.M. şi D.I.) au revenit asupra declaraţiilor iniţiale încercând astfel să susţină poziţia procesuală a inculpatului, însă în mod corect prima instanţă Ie-a înlăturat ca fiind nesincere în condiţiile în care respectivele părţi nu au oferit nicio explicaţie logică şi credibilă pentru această schimbare de atitudine.
Referirile făcute de inculpat, în apărarea sa, la datele exacte la care se reţine că ar fi recrutat părţile vătămate, date care ar fi contradictorii, sunt fără relevanţă, pentru că ceea ce interesează este implicarea inculpatului în practicarea prostituţiei de către părţile vătămate (sub forma recrutării sau găzduirii), în condiţii le în care pe de o parte din verificările în baza de date a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră rezultă că inculpatul a avut mai multe intrări şi ieşiri în şi din România în cursul anului 2005, iar pe de altă parte însuşi inculpatul nu a negat faptul de a le fi cunoscut pe părţile vătămate încă dinainte ca acestea să ajungă în Italia şi că ele şi-au exprimat dorinţa de a practica prostituţia.
În acest context, Curtea constată infracţiunea de trafic de minori în formă simplă prev. de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 incriminează deopotrivă recrutarea, transportarea, transferarea sau găzduirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.
Aceasta înseamnă că este suficientă dovedirea uneia dintre acţiunile prevăzute ca element material pentru a fi în prezenţa acestei infracţiuni, dacă şi celelalte condiţii de incriminare sunt întrunite.
Or, este de observat că inculpatul nu a negat măcar găzduirea părţilor vătămate, iar cum aceasta s-a făcut în scopul exploatării sexuale a unor victime minore, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, rezultă că soluţia de condamnate a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori este legală şi temeinică.
În ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, incul patul a negat de asemenea comiterea ei, susţinând în esenţă că apartamentul cumpărat în anul 2007 ar fi fost dobândit cu banii obţinuţi din munca prestată „la negru" în Italia şi Spania.
Din declaraţiile părţilor vătămate date în faza de urmărire penală rezultă că sumele obţinute de acestea din practicarea prostituţiei intrau aproape în totalitate în posesia inculpatului .acesta ţinând o adevărată evidenţă a încasărilor şi cheltuielilor .astfel cum rezultă din agenda identificata cu ocazia percheziţiei efectuate la domiciliul său (fil. 67 dup şi 404 d. fond).
Deşi a susţinut că a muncit în Italia şi Spania, această împrejurare nu a fost dovedită decât prin declaraţiile date de părţile vătămate D. şi D.M. în faţa instanţei (care însă nu au valoare probatorie, potrivit celor expuse anterior), de un văr al inculpatului (B.A.) şi de o persoană care a fost cercetată pentru aceeaşi infracţiune, dar care nu a fost trimisă în judecată (C.Z.), acestea din urmă nefiind audiate decât în faza de judecată, depoziţiile lor fiind evident pro causa.
Din contră, martora C.C. care a practicat prostituţia în Italia şi a locuit cu inculpatul (fără a fi însă exploatată de către acesta), a arătat că în perioada cât ea a stat în Italia, inculpatul nu a muncit (fil. 162 d.u.p.).
De asemenea, la dosar se află mai multe înscrisuri care atestă expedierea mai multor sume din străinătate în beneficiul inculpatului şi familiei sale. expeditori nefiind doar incul patul (aşa cum poate s-ar fi impus dacă susţinerile sale referitoare la provenienţa banilor erau reale), ci şi alte persoane. Mai mult. însuşi inculpatul apare ca beneficiar al unor asemenea expedieri, făcute evident de către alte persoane, situaţie ce exclude posibilitatea ca sumele respective să fi fost obţinute prin munca prestată de inculpat în străinătate.
Frecvenţa şi cuantumul sumelor expediate nu pot fi justificate prin munca prestată de inculpat, cu atât mai mult cu cât şederea sa în străinătate, ca şi întreţinerea familiei din România (soţie care nu lucra şi doi copii minori) presupuneau alte costuri, care diminuau în mod necesar eventualele câştiguri oneste ale inculpatului, făcând practic imposibilă achiziţionarea unui bun de valoare, cum este un apartament cu 3 camere. În acelaşi context, nu este de neglijat nici împrejurarea că la domiciliul inculpatului au fost găsite două autoturisme înmatriculate în străinătate, ambele de valoare (Chrysler şi Audi A4), cel puţin unul fiind în posesia inculpatului, aşa cum acesta a şi recunoscut, ceea ce conduce la concluzia că nivelul de trai al inculpatului şi familiei sale nu putea fi susţinut din munca prestată în construcţii în străinătate.
Prin urmare, Curtea apreciază că probatoriul administrat în cauză dovedeşte faptul că inculpatul a utilizat banii obţinuţi din exploatarea sexuală a părţilor vătămate (adică din săvârşirea infracţiunii de trafic de minori), achiziţionând un apartament, faptă ce se circumscrie infracţiunii de spălare de bani.
În acest sens, Curtea reţine că această infracţiune presupune ca situaţie premisă existenţa unui bun provenind din săvârşirea unei infracţiuni, neavând relevanţă cine a comis infracţiunea.
Or, în speţă această condiţie este întrunită, câtă vreme sumele de bani au fost obţinute de inculpat din săvârşirea de către el a infracţiunii de trafic de minori, neavând relevanţă faptul că părţile vătămate nu au cercetate pentru infracţiunea de prostituţie, căci ceea ce interesează este exploatarea sexuală a victimelor de către inculpat.
În privinţa confiscării apartamentului dobândit cu banii rezultaţi din infracţiunea de trafic de minori, această măsura este impusă atât de Codul penal [ca bun dobândit prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, art. 118 alin. (1) lit. e)], cât şi de dispoziţiile legilor speciale (art. 19 din Legea nr. 678/2001 şi art. 25 din Legea nr. 656/2002).
Susţinerile inculpatului în sensul că s-a dispus sechestru asupra unui bun ce nu-i aparţine în totalitate în condiţiile în care conform contractului de vânzare-cumpărare coproprietar al apartamentului este şi soţia sa, nu pot fi analizate în acest cadru procesual, căci aceasta echivalează practic cu o contestare a măsurii asigurătorii luate, procedură care ar fi trebuit iniţiată de către persoana interesată în cauză, cea care ar fi suferit o vătămare prin măsura luată, respectiv soţia inculpatului.
Or, din actele aflate la dosar nu rezultă că aceasta din urmă ar fi parcurs o asemenea procedură în condiţiile art. 168 C. proc. pen. sau ar fi formulat vreo cerere în cadrul procesului penal ori ar fi atacat hotărârile pronunţate în cauză, conform art. 362 lit. f) C. proc. pen.
În fine, în ce priveşte individualizarea pedepselor, Curtea constată că inculpatului i s-au aplicat pedepse egale cu minimul special, ceea ce înseamnă că o eventuală reducere a acestora s-ar putea face numai în condiţiile reţinerii de circumstanţe atenuante judiciare.
Or, în speţă nu este incidenţă nici una dintre ipotezele menţionate în art. 74 C. pen.; simplul fapt că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale nu echivalează cu o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii, fiind necesară administrarea unor probe în acest sens lucru care în speţă nu s-a întâmplat.
În ce priveşte conduita după comiterea infracţiunii, Curtea constată că inculpatul a avut o atitudine constant nesinceră, încercând să înfăţişeze o altă situaţie de fapt şi să se exonereze de răspunderea penală ce-i incumbă pentru infracţiunile de care se face vinovat.
În consecinţă, instanţa de fond şi implicit cea de apel au valorificat corespunzător criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel încât solicitarea de clemenţă adresată de inculpat instanţei de recurs nu este întemeiată.
Aşa fiind, recursul inculpatului este nefondat şi va fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., deducând prevenţia la zi şi obligându-l la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.M. împotriva deciziei penale nr. 23 din 20 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestări i preventive de la 29 aprilie 2008 la 28 apriIie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu pentru recurentul inculpat şi suma de 600 lei reprezentând onorariul apărătorilor din oficiu pentru intimatele părţi vătămate se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2324/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1570/2009. Penal → |
|---|
