ICCJ. Decizia nr. 230/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTITIE
SECTIA PENALĂ
Decizia nr. 230/2009
Dosar nr. 3364/2/2008
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2009
Examinând recursul de faţă constată;
Prin sentinţa penală nr. 225 din 9 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionara P.M. împotriva rezoluţiei nr. 1805/P/2007 din 10 aprilie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a obligat-o pe petiţionară la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa a reţinut că prin rezoluţia atacată s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public L.D. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Procurorul a reţinut că, la data de 29 decembrie 2009, petiţionara a formulat o plângere în care a reclamat faptul că notarul public L.D. a autentificat un contract de vânzare-cumpărare între numiţii P.M. şi D.V. în care a consemnat în mod fals că vânzătorul nu poate semna întrucât este nevăzător, astfel încât este fals contractul prin care a fost înstrăinat terenul de 10.000 mp, proprietatea tatălui său P.M., care a decedat între timp. De asemenea, a susţinut că notarul nu a avut în vedere că terenul vândut era bun comun, dobândit de vânzător împreună cu soţia sa, mama petiţionarei.
De asemenea, procurorul a reţinut că din examinarea dosarului notarial rezultă că cererea pentru autentificarea contractului a fost înregistrată la 16 aprilie 2004, că la rubrica „vânzător" există o inscripţionare iar mai jos menţiunea că P.M. nu a putut semna, motiv pentru care s-a aplicat impresiunea digitală pe cerere şi pe contractul de vânzare-cumpărare.
S-a mai reţinut de către procuror că petiţionara a acţionat şi pe cale civilă solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, acţiune ce a fost respinsă iar hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi apoi a recursului.
Procurorul a avut în vedere faptul că susţinerea petiţionarei că terenul vândut era proprietate comună este infirmată de hotărârea judecătorească prin care s-a reţinut că bunul era proprietatea exclusivă a vânzătorului.
De asemenea, în rezoluţie s-a precizat că au fost audiaţi cumpărătorul D.V., din a cărui declaraţie a reieşit că este fiul vitreg al vânzătorului P.M., şi că vânzarea terenului a fost dorinţa expresă a acestuia, şi notarul public L.D. care a precizat că mai întâi a încercat să vadă dacă P.M. poate semna cererea de autentificare şi întrucât acesta nu a putut semna fiind nevăzător, a procedat la aplicarea amprentei digitale atât pe cerere cât şi pe contract, consemnând în încheierea de autentificare acest aspect şi că i s-a citit actul respectiv rând cu rând.
Instanţa a mai reţinut că plângerea formulată de petiţionară a fost respinsă, ca nefondată, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin rezoluţia 729/II/2/2008 din 15 mai 2008.
Petiţionara a formulat plângere conform art. 2781 C. proc. pen., împotriva celor două rezoluţii susţinând că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este nelegală şi netemeinică deoarece procurorul nu a cercetat faptul că notarul a încălcat mai multe acte normative atunci când l-a forţat pe P.M. să pună amprenta pe un contract pe care nu a consimţit să-l semneze.
A mai susţinut petiţionara că P.M. nu putea semna un astfel de act pentru că efectiv nu înţelegea ce se petrecea la notariat, în acest sens existând acte din dosarul notarial care au fost rupte, că acesta vedea şi putea să semneze, iar notarul a autentificat un act pe care un om muribund nu le înţelegea şi nu a verificat dacă acesta îşi exprimă liber voinţa, procurorul ignorând că notarul a consemnat fals că vânzătorul nu ştie să semneze, în condiţiile în care acesta ştia carte şi putea semna.
S-a susţinut, de asemenea, că actul de vânzare-cumpărare nu a fost întocmit cu respectarea condiţiilor legale şi conţin multe lacune, iar în baza încheierii de autentificare nu se regăsesc actele de stare civilă ale părţilor, consemnându-se că cel care vinde este P.V.M. în loc P.I.M. cum figurează în titlul de proprietate.
Verificând rezoluţiile atacate pe baza lucrărilor şi a materialului din dosar, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., instanţa a reţinut că probele strânse în faza actelor premergătoare permit lămurirea corectă şi completă a tuturor împrejurărilor cauzei.
S-a apreciat că împrejurarea că rezoluţia nu răspunde în detaliu tuturor aspectelor sesizate de petiţionară nu este de natură a afecta legalitatea şi temeinicia soluţiei dispuse de procuror atâta timp cât din acte nu rezultă motive verosimile de a bănui că notarul public D.L., cu prilejul autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 609 din16 aprilie 2004, cu ştiinţă, şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos îndatoririle de serviciu şi ar fi întocmit un înscris oficial ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului.
Instanţa a reţinut că notarul nu a consemnat în actele întocmite că vânzătorul nu este ştiutor de carte, fiind nefondată susţinerea petiţionarei în acest sens, iar aplicarea amprentei digitale pe contract a fost justificată de împrejurarea că P.M. nu a putut semna din pricina vederii slăbite, fapt dovedit şi de cele consemnate pe cererea de autentificare a contractului.
De asemenea, s-a reţinut că nu există nici un act din care să rezulte că P.M. se afla în incapacitate psiho-fizică de a înţelege ce se petrecea la notariat şi care sunt efectele actului încheiat.
Tot astfel nu este dovedită susţinerea petiţionarei că, la data încheierii contractului, vânzătorul era muribund, decedând la două zile, din actele dosarului rezultând că decesul a intervenit abia la 18 aprilie 2005, deci după un an şi 2 zile.
S-a avut în vedere că nu există indicii că notarul nu ar fi citit actul rând cu rând vânzătorului, iar împrejurarea că în dosarul notarial nu se găsesc copii ale actelor de identitate ale părţilor este lipsită de relevanţă atâta timp cât în contract sunt menţionate şi identificate aceste acte şi nu s-a contestat şi nici nu s-a dovedit că BI seria AI nr. 791766/1972 eliberat de Poliţia Urziceni ar fi aparţinut lui P.M.
S-a reţinut că în mod evident menţionarea iniţialei „V." în loc de „I." constituie o simplă eroare materială şi că, atâta timp cât notarului i s-a prezentat un act ce consfinţea dreptul de proprietate al vânzătorului nu avea motive pentru a cenzura caracterul exclusiv al dreptului acestuia.
S-a avut în vedere că de altfel în cadrul procesului civil promovat de moştenitorii lui P.M., printre care şi petiţionara, s-a stabilit irevocabil că terenul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare constituia proprietatea exclusivă a vânzătorului P.M.
În concluzie instanţa a constatat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror este legală şi temeinică, plângerea formulată împotriva acesteia nefiind fondată.
Petiţionara a declarat recurs în motivarea căruia a susţinut că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, că soluţia de neîncepere a urmăririi penale s-a dispus fără a se cerceta aspecte esenţiale, că s-a ignorat faptul că notarul a consemnat în contract date false de identificare a petiţionarului şi în încheierea de autentificare în mod nereal că vânzătorul este în neputinţă de a semna, faptul că nu ştie carte etc.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi sub toate aspectele conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul nu este fondat.
Astfel, conform art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., instanţa competentă să soluţioneze plângerea împotriva unei soluţii a procurorului de netrimitere în judecată este cea căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În speţă, având în vedere calitatea de notar a intimatului, competenţa de a judeca în primă instanţă ar reveni conform art. 28 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curţii de apel.
Aşa fiind, se constată că este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine că în cauză instanţa competentă este judecătoria şi nu curtea de apel.
Curtea reţine că nu sunt fondate nici celelalte critici formulate de recurentă.
Este neîntemeiată susţinerea petiţionarei că, notarul ar fi consemnat nereal că vânzătorul nu ştie carte întrucât nu există o astfel de menţiune a notarului nici pe cererea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare şi nici în încheierea de autentificare.
De asemenea, din actele premergătoare rezultă că datorită scăderii acuităţii vizuale vânzătorul nu a putut semna actul, motiv pentru care s-a procedat la aplicarea amprentei sale digitale, precum şi faptul că acestuia i-a fost citit contractul de vânzare-cumpărare rând cu rând.
Tot astfel, din actele premergătoare nu rezultă indicii că în momentul încheierii contractului starea psihică a vânzătorului era alterată, astfel încât acesta nu-şi putea da seama de natura şi efectele contractului încheiat.
Curtea reţine, de asemenea, că nu se poate considera că datele de identificare ale vânzătorului menţionate de notar în actul autentificat sunt false atâta timp cât numele şi prenumele părţii cât şi actul de identitate corespund realităţii. Simplul fapt că s-a trecut o altă iniţială a tatălui decât cea corectă nu poate fi considerat un fals ci constituie în mod evident consecinţa unei erori materiale, care de altfel nici nu este de natură a produce vreo consecinţă juridică.
Întrucât nu există motive de desfiinţare a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale în mod corect instanţa a respins plângerea ca nefondată.
Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel încât recursul va fi respins, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara P.M. împotriva sentinţei penale nr. 225 din 9 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2180/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2375/2009. Penal → |
|---|
