ICCJ. Decizia nr. 2313/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2313/2009
Dosar nr. 49373/3/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 297 din 17 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în dosarul nr. 49373/2/2008, în temeiul dispoziţiilor art. 174 C. pen., art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.P.M., la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicare art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 319 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 15 zile închisoare.
În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a computat prevenţia de la 2 iulie 2008 la zi.
S-a luat act că nu există constituire de parte civilă în cauză.
În temeiul dispoziţiilor art. 118 lit. e) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 120 lei obţinută de inculpat din săvârşirea infracţiunii.
În temeiul dispoziţiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4000 RON cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în ziua de 28 iunie 2008, în jurul orei 15,00, inculpatul s-a deplasat la locuinţa victimei D.I., bunica sa şi pe fondul unei dispute pe teme familiale a ucis-o, sugrumând-o şi sufocând-o cu perna. Apoi, încercând să împiedice descoperirea omorului, inculpatul a aruncat cadavrul în haznaua aflată într-una din încăperile locuinţei.
După uciderea victimei, inculpatul a sustras din locuinţa victimei 120 lei şi a doua zi, dimineaţa, inculpatul a părăsit Bucureştiu-I. În ziua următoare (30 iunie 2008) a revenit şi s-a predat poliţiei.
Situaţia de fapt a fost stabilită prin coroborarea declaraţiilor inculpatului cu susţinerile martorilor audiaţi în cauză, constatările la faţa locului şi concluziile raportului de necropsie şi ale constatării tehnico-ştiinţifice, dactiloscopice, serologice şi genetice.
De asemenea, au fost avute în vedere concluziilor actelor medico-legale referitoare la discernământul şi personalitatea inculpaţilor.
La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că inculpatul a comis fapta pe fondul unor relaţii familiale tensionate şi a dependenţei de jocurile pe calculator, că nu are antecedente penale şi a avut o conduită procesuală cooperantă, astfel încât s-au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul, după cum urmează:
1. În apelul procurorului, critica poartă asupra individualizării pedepsei lor prin reţinerea neîntemeiată a circumstanţelor atenuante şi a cuantumului lor prin reţinerea neîntemeiată a circumstanţelor atenuante şi a cuantumului nejustificat de redus al pedepselor în raport cu gravitatea infracţiunilor comise.
2. În apelul inculpatului critica poartă tot asupra regimului sancţionator, dar în sensul că în mod greşit nu s-a acordat întreaga eficienţă circumstanţelor atenuante reţinute şi se solicită reducerea pedepselor sub limita minimă prevăzută de lege în consideraţia atitudinii procesuale sincere şi cooperante.
Prin Decizia penală nr. 111/ A de la 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 49373/3/2008 (867/2009) a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 297 din 17 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată inculpatului D.P.M. în pedepsele componente, pe care Ie-a repus în individualitatea lor, astfel:
- 10 ani închisoare pentru săvârşire infracţiunii prevăzute de art. 174 C. pen. - art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) C. pen.;
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicare art. 74 lit. a) şi c) C. pen.;
- 15 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 319 C. pen., cu aplicare art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 C. pen.
S-au majorat pedepsele aplicate inculpatului D.P.M. după cum urmează:
- pentru infracţiune prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., de la 10 ani închisoare la 20 ani închisoare;
- pentru infracţiune prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6 luni închisoare la un an închisoare;
- pentru infracţiune prevăzută de art. 319 C. pen., de la 15 zile închisoare la 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele astfel stabilite, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului D.P.M. şi s-a dedus prevenţia de la data de 02 iulie 2008 la zi.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.P.M. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 lei, s-a avansat din fondul Ministrului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond este corectă şi susţinută de probatoriul administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti şi de altfel, inculpatul nu a formulat critici sub acest aspect.
Astfel, declaraţiile inculpatului cu privire la data şi modul în care a desfăşurat întreaga activitate infracţională au fost confirmate punctual de restul probatoriului administrat în cauză, vinovăţia acestuia fiind în afara oricărui dubiu.
Corespunzător situaţiei de fapt, instanţa de fond a dat o corectă încadrare juridică infracţiunilor comise de inculpat.
Sub aspectul individualizării pedepselor, însă, curtea de apel a constatat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la individualizarea pedepselor s-a ţinut seama de dispoziţiile Părţii generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Or, în contextul acestor criterii de individualizare, regimul sancţionator stabilit de instanţa de fond, sub aspectul cuantumului pedepselor a apărut cu totul neadaptat gravităţii activităţii infracţionale.
Astfel, distinct de pericolul social generic sporit, în concret, infracţiunile comise de inculpat prezintă un pericol sociale deosebit de mare, dat fiind împrejurările şi modul în care au fost comise.
În acest sens este de observat că victima este bunica paternă care l-a îngrijit în copilărie pe inculpat, iar prin modul în care a ucis-o (sugrumând-o şi asfixiind-o) şi profanându-i apoi cadavrul (aruncându-l într-o hazna, pentru a întârzia descoperirea abominabilei fapte) şi prin modul în care a încercat să-şi disimuleze faptele printr-o serie de minciuni spuse martorilor şi mamei sale, acesta vădeşte o neobişnuită lipsă de compasiune, afecţiune pentru membrii apropiaţi ai familiei şi în general, lipsa oricărui ataşament şi respect pentru valorile sociale legale de familie şi viaţă şi prin aceasta un mare potenţial criminogen.
Potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracţiunii poate fi reţinută ca o circumstanţă atenuantă.
Sintagma conduită bună presupune nu numai lipsa antecedentelor penale, ci şi atitudinea corectă şi firească faţă de familie, relaţii de muncă şi în general în raport cu întreg contextul relaţiilor sociale.
Or, deşi corespunde realităţii faptul că nu are antecedente penale, inculpatul în vârstă de aproximativ 30 ani se afla în întreţinerea părinţilor şi a victimei cu motivarea unei „dependenţe de jocurile de calculator, vădind egocentrism şi nepăsare pentru greutăţile materiale ale familiei sale."
Tot în această ordine de idei, curtea de apel a apreciat că lipsa antecedentelor penale în sine, nefiind o „performanţă civică", ci o stare de normalitate, în contextul gravităţii extreme a infracţiunilor comise de inculpat cu atât mai mult nu poate primi semnificaţia circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Neîntemeiată este şi reţinerea în beneficiul inculpatului a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât în condiţiile în care, cu luciditate inculpatul a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor (ceea ce a şi făcut) dar nu se va putea sustrage răspunderii penale, iar urmele lăsate se vor constitui într-un probatoriu ce exclude orice dubiu asupra vinovăţiei sale, atitudinea sinceră şi cooperantă (prin recunoaşterea faptelor) nu poate constitui decât o atitudine firească, de conştientizare a poziţiei sale procesuale şi un ultim efort de a-şi asigura un tratament penale mai blând.
În sfârşit, distinct de gravitatea în sine a fiecărei infracţiuni, chiar numărul acestora şi situaţia de concurs real în care se află impune un tratament penal mai aspru.
Concluzionând, curtea de apel a constatat că soluţia adoptată de instanţa de fond sub aspectul individualizării pedepselor, prin reţinerea nejustificată (din perspectiva temeiniciei) a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., este necorespunzătoare unei aplicări judicioase a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel încât apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este întemeiat, impunându-se reformarea regimului sancţionator sub aspectul cuantumului pedepselor.
Pentru aceleaşi argumente, curtea de apel a apreciat că apelul inculpatului nu este fondat.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi rejudecând a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare în pedepsele componente, repunându-le în individualitatea lor şi înlăturând aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., a majorat pedepsele astfel:
- pentru infracţiunea prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., de la 10 ani închisoare, la 20 ani închisoare;
- pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6 luni închisoare la un an închisoare;
- pentru infracţiunea prevăzută de art. 319 C. pen., de la 15 zile la 2 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea, respectiv 20 ani închisoare, conform art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen. şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Constatând că se menţin temeiurile care au determinat arestarea preventivă, această măsură a fost menţinută în condiţiile art. 160b alin. (2) C. proc. pen. şi conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia de la 2 iulie 2008 la zi.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., apelul declarat de inculpatul D.P.M. a fost respins, ca nefondat.
Văzând şi prevederile art. 192 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.P.M., fără a arăta iniţial în scris motivele de recurs.
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanţei supreme sub nr. 23519 la 15 iunie 2009, motivele de recurs formulate în scris de recurentul inculpat D.P.M., prin apărător, arătând că instanţa de fond a dat o hotărâre legală şi temeinică, luând în calcul în momentul individualizării pedepsei a dispoziţiilor art. 72 – art. 74 lit. a) şi c) C. pen., ţinând cont de persoana inculpatului, împrejurările şi modul de comitere a faptei.
Lipsa antecedentelor penale, chiar dacă constituie o „normalitate" trebuie luat în calcul, deoarece pune accent pe conduita bună a acestuia înainte de săvârşirea faptei, inculpatul a manifestat o conduită corectă în raport cu persoanele cu care a intrat în contact, înainte e săvârşirea faptei, aşa cum a reieşit chiar din declaraţiile martorei B.V. (pag. 17), inculpatul era recunoscut ca o persoană decentă şi respectuoasă, neavând conflicte cu vecinii sau cunoscuţii săi. Recurentul inculpat prin apărător consideră că aşa cum prezenţa antecedentelor penale constituie o circumstanţă agravantă şi este penalizată în momentul individualizării pedepsei, aşa şi lipsa acestora ar trebui să fie luată în discuţie, nu ca un „premiu" ci ca o stare de fapt existentă anterior comiterii faptei. Lipsa antecedentelor penale duce la concluzia că acesta nu s-a gândit să comită fapte penale, să aducă atingere valorilor sociale, să facă rău propriei familii.
De asemenea, recurentul inculpat prin apărător a mai susţinut că neîncadrarea în muncă a inculpatului şi întreţinerea acestuia de către părinţi ar trebui să se coreleze cu concluziile raportului de expertiză medico-legală, instanţa de apel ignorând opinia medicului specialist, care a constatat o instabilitate psihică şi tendinţe depresive, a tras concluzia eronată că acesta r fi nepăsător şi egoist la greutăţile familiei sale.
Se apreciază că în mod corect, instanţa de fond a tratat cu seriozitate concluziile raportului de expertiză medico-legală din care reiese clar că inculpatul, din cauza labilităţii emoţionale de care suferea şi a tulburărilor de personalitate, nu putea să-şi găsească un loc de muncă satisfăcător. Faptul că inculpatul era dependent de jocurile de calculator, duce la părerea că acesta găsea refugiul în lumea imaginară şi tratarea cu superficialitate a unei asemenea boli, aspect ce nu a fost avut în vedere de către instanţa de apel.
Atitudinea inculpatului caracterizată prin sinceritate şi cooperare atât cu organele de cercetare penală, cât şi în faţa instanţei denotă remuşcarea şi regretul pentru fapta comisă.
Luarea în calcul de către instanţă, în momentul individualizării pedepsei, a împrejurărilor în care a fost comisă fapta, inculpatul fiind la acea vreme sub impulsul unei stări emoţionale puternice, generată de starea de sănătate a tatălui său, determină aplicarea unei pedepse sub limita minimă prevăzută de lege, considerând că perioada de 10 ani aplicată de instanţă este suficientă pentru ca pedeapsa să-şi atingă scopul său, solicitând casarea deciziei şi menţinerea sentinţei pe care o consideră legală şi temeinică.
La termenul de astăzi, Înalta Curte a pus în discuţie necesitatea ascultării recurentului inculpat, deoarece acesta nu a fost audiat la instanţa de apel, aducând totodată la cunoştinţa inculpatului dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Întrebat fiind dacă doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, recurentul inculpat a arătat că nu doreşte să dea declaraţie şi că uzează de dreptul la tăcere.
Apărătorul ales al recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a susţinut pe scurt motivele de recurs expuse în scris, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., arătând că în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen., susţinând că pedeapsa aplicată este prea mare şi că nu s-au luat în considerate circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv atitudinea sinceră a acestuia, lipsa antecedentelor penale, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei penale a primei instanţe, respectiv Tribunalul Bucureşti.
Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de inculpat, precum şi poziţia recurentului inculpat din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul inculpatului este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului D.P.M. în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpatului D.P.M., care la data de 28 iunie 2008, în jurul orelor 15,00, a ucis-o pe victima D.I., bunica sa, prin asfixierea mecanică a acesteia (produsă prin comprimarea regiunii cervicale şi obturarea căilor respiratorii externe, iar ulterior uciderii a sustras suma de 120 lei din locuinţa acesteia situată pe strada Caporal Nicolae Păun, a introdus cadavrul într-o hazna, scufundându-l în fecale, întrunesc atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunilor prevăzute de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., art. 208 alin. (1) C. pen., art. 319 C. pen., cu aplicarea arat. 33 lit. a) din acelaşi cod, în concurs real.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat că încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat concordă cu situaţia de fapt.
Totodată, în cauză a fost făcută o judicioasă aplicare de deciziei nr. 35 de la 22 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 158/13.03.2009), fiind dată semnificaţia corectă împrejurărilor faptice, din contextul cauzei, în încadrarea juridică a infracţiunii de profanare de morminte prevăzută la art. 319 C. pen., în concret a profanării cadavrului victimei, în sensul reţinerii acestei infracţiuni în concurs real cu aceea de omor calificat prevăzută la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., aşa cum s-a stabilit în considerentele deciziei mai sus arătate şi anume că „nu prezintă importanţă modul în care s-a ajuns la un cadavru care să facă obiectul profanării la care se referă textul de lege menţionat. De aceea, în cazul în care acţiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, trebuie că primească haina juridică firească fiecăreia, corespunzătoare infracţiunii de omor în forma în care a fost săvârşită, precum şi infracţiunii de profanare de morminte, aflate în concurs real."
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, Înalta Curte apreciază că, instanţa de apel, a făcut un examen propriu, în raport şi cu criticile formulate de apelanţi, asupra modului în care prima instanţă a individualizat pedepsele aplicate inculpatului, constatând în mod temeinic motivat că procesul de evaluare concretă a criteriilor specifice individualizării şi mai ales a aplicării distincte a circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute la art. 74 lit. a) şi c) C. pen., nu li s-a dat o relevanţă corectă.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod punctual, a examinat aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează procesul de individualizare judiciară, în modul de stabilire efectivă a pedepselor, inculpatului D.P.M., de către prima instanţă, evidenţiind faptul că dincolo de pericolul social generic sporit al infracţiunilor comise de inculpat, în mod concret acesta s-a accentuat, ca urmare a împrejurărilor şi modalităţii în care au fost săvârşite, subliniind calitatea victimei, natura relaţiilor cu aceasta în raport „cu modus-ul operandi" al faptelor, în sensul că aceasta era bunica paternă care îl îngrijise în copilărie pe inculpat, fiind ucisă prin sugrumare şi asfixiere, iar ulterior i-a profanat cadavrul, aruncându-l într-o hazna, pentru a întârzia descoperirea abominabilei fapte, încercând să disimuleze faptele printr-o serie de afirmaţii neadevărate spuse martorilor şi mamei sale, vădind lipsă de compasiune, afecţiune pentru membrii apropiaţi ai familiei, lipsă de ataşament şi respect pentru valorile sociale legate de familie şi viaţă, ceea ce dovedeşte un ridicat potenţial criminogen.
Totodată, instanţa de apel a relevat semnificaţia conţinutului circumstanţelor judiciare atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., apreciind just că acestea nu-şi găseau aplicabilitatea, în raport cu persoana inculpatului, deoarece conduita bună a infractorului nu constă numai în lipsa antecedentelor penale, ce reprezintă o stare de normalitate, ci o atitudine corectă faţă de familie, relaţii de muncă şi cu întreg contextul relaţiilor sociale, pe care inculpatul nu a dovedit-o, acesta dimpotrivă la vârsta de 30 de ani se afla în întreţinerea părinţilor şi a victimei, era dependent de jocurile de calculator, vădind egocentrism şi nepăsare pentru greutăţile materiale ale familiei sale, iar împrejurarea că a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage răspunderii penale, atitudinea de recunoaştere nu poate constitui decât o atitudine de conştientizare a poziţiei sale procesual, fiind un ultim efort de a-ş asigura un tratament penal mai blând.
De asemenea, s-a apreciat distinct de gravitatea fiecărei infracţiuni săvârşite, că numărul acestora şi situaţia de concurs real, impune un tratament sancţionator mai aspru.
Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare faptă comisă, cât şi a pedepsei rezultante, cu executare în regim privativ de libertate, faţă şi de criticile formulate în recurs, consideră că în contextul cauzei nu se justifică diminuarea pedepselor, deoarece examinarea criteriilor obiective prevăzute la art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), se efectuează în mod plural, fără preeminenţa vreunuia din acestea, ceea ce conduce la concluzia că circumstanţele personale ale inculpatului nu pot fi avute în vedere în mod prioritar, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor, agravat prin modul de comitere, numărul acestora, valorile sociale atinse, precum şi consecinţele pe care Ie-a produs, sub aspectul unei puternice repulsii a comunităţii faţă de un comportament dezumanizat, faţă de valorile sociale.
Înalta Curte consideră că pedepsele principale aplicate inculpatului D.P.M., al căror cuantum este orientat către maxim în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., de omor calificat, respectiv 20 ani închisoare şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 319 C. pen., profanare de morminte, de 2 ani închisoare şi în cuantumul minim legal pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de furt şi anume de un an închisoare au fost just individualizate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea de 20 ani închisoare, în regim de detenţie, aceasta fiind singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate al pedepselor, în vederea îndreptării atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni, prin includerea acestuia în cadrul unor programe individuale şi colective de formare educaţională, care să asigure o modelare a personalităţii inculpatului, prin conştientizarea consecinţelor faptelor comise, în special, precum şi oricărui fapte penale, în general, a dezvoltării aptitudinilor acestuia care să-i permită în viitor o resocializare pozitivă.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte nu poate avea în vedere criticile formulate în recurs de către recurentul inculpat, întrucât în cauză pedepsele aplicate, atât pentru fiecare faptă comisă, cât şi cea rezultantă reflectă respectarea principiului proporţionalităţii, între gravitatea faptelor comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, nejustificându-se aplicarea distinctă a circumstanţelor judiciare atenuante prevăzute la art. 74 C. pen. şi a regimului sancţionator reglementat la art. 76 din acelaşi cod, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Astfel, Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.
De asemenea, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M. împotriva deciziei penale nr. 111/ A din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Se va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 2 iulie 2008 la 18 iunie 2009.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M. împotriva deciziei penale nr. 111/ A din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 2 iulie 2008 la 18 iunie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2309/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 232/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
