ICCJ. Decizia nr. 3629/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3629/2009
Dosar nr. 311/35/2009
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 51/ P din 29 aprilie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul M.A.G. împotriva Ordonanţei nr. 387/ P din 6 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, menţinută prin rezoluţia din 4 martie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
A fost obligat petentul la 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin plângerea adresată Curţii de Apel Oradea, înregistrată la această instanţă la data de 19 martie 2009 (filele 1-3) petentul M.A.G. a solicitat admiterea acesteia, desfiinţarea soluţiilor atacate şi trimiterea dosarului la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de făptuitoarea P.V., respectiv redeschiderii urmăririi penale faţă de făptuitorii M.E.M. şi M.D.M.
Petentul a susţinut, în esenţă, că soluţiile pronunţate de parchet sunt netemeinice, întrucât prin excluderea frauduloasă a sa din SC P.L.M. SRL Sanislău i s-a cauzat un prejudiciu, iar actul fals întocmit la notar este valabil dacă printr-o hotărâre penală definitivă nu este desfiinţat. Totodată, a învederat instanţei împrejurarea că notarul public a recunoscut cu ocazia audierii că la emiterea procurii petentul nu a fost prezent, fiind inacceptabilă susţinerea parchetului că "acest fals a fost făcut cu bună credinţă". În ceea ce îl priveşte pe M.D.M., dat fiind gravitatea faptelor săvârşite de către acesta nu se poate susţine că sunt aplicabile prevederile art. 181 C. pen. Referitor la judecătorul delegat la O.R.C. Satu Mare, numita P.V. a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, întrucât prin încheierea din 17 februarie 2006 a dispus excluderea sa din calitatea de asociat al firmei, lipsindu-i, în mod ilegal, de dreptul de proprietate asupra cotei de 9 părţi sociale din societate şi de dreptul pe care îl are asupra cotei de participare la beneficii şi pierderi.
Petentul a solicitat instanţei acordarea de despăgubiri civile reprezentând contravaloarea dividentelor aferente cotei de participaţie în societate, în perioada 2004-2008, valoarea patrimoniului societăţii şi cota ce-i revine din acest patrimoniu, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, inclusiv daune morale în cuantum de 300.000 lei (f. 2).
Examinând actele şi lucrările aflate la dosarul cauzei, Curtea de Apel constată următoarele:
Prin plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea (filele 1-3 - Dosar urmărire penală nr. 387/P/2008), petentul M.A.G. a solicitat antrenarea răspunderii penale faţă de judecătorul P.V., respectiv faţă de numiţii M.E.M. şi M.D.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzută şi pedepsită de art. 289, art. 291 şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Prin ordonanţa din 6 februarie 2009, emisă în Dosarul nr. 387/P/2008 a Parchetului de le lângă Curtea de Apel Oradea s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul P.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), respectiv scoaterea de sub urmărire penală a numiţilor M.E.M., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 289 alin. (1), art. 291 C. pen. şi M.D.M., pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 289 alin. (1), art. 291 C. pen., aplicându-li-se sancţiunea administrativă de câte 1000 lei amendă.
Prin rezoluţia din 4 martie 2009 emisă în Dosarul nr. 87/II.2/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a respins ca neîntemeiată plângerea petentului M.A.G., împotriva soluţiei dată în Dosarul nr. 387/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Procurorul a reţinut, în esenţă, că asociaţii M.L. şi M.A.G. au divorţat la data de 15 decembrie 2005 (f. 71), iar la data de 30 ianuarie 2006, cu ocazia Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor de la SC P.L.M. SRL Sanislău, când au fost prezenţi doar M.L. şi M.D.M. s-a decis revocarea hotărârii adunării generale din 17 mai 2004 prin care petentul a dobândit calitatea de asociat, pe considerentul că "s-a înstrăinat complet de activitatea societăţii, nu depune nici un efort pentru bunul mers al societăţii, fiind stabilit în străinătate". Judecătorul delegat P.V. la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Satu Mare a pronunţat încheierea nr. 950 din 17 februarie 2006 (f. 9, 54-61, 72-77) prin care a admis cererea asociatului M.D.M. modificând structura capitalului social prin excluderea asociatului M.A.G. Totodată, s-a reţinut că la data de 23 februarie 2005 M.D.M. s-a prezentat la Biroul Notarului Public M.E.M. din localitatea Carei solicitând redactarea şi autentificarea procurii speciale în care figurează ca mandanţi petentul şi M.L., iar în calitate de mandatar M.D., notarul redactând şi autentificând procura în lipsa petentului.
Plângerea formulată de petent este nefondată.
Soluţia pronunţată de către parchet referitoare la magistratul P.V. este legală şi temeinică.
Prin încheierea judecătorului delegat din 27 mai 2004 (f. 8, 37-49, 69-70) s-a admis cererea de înscriere de menţiuni privind modificarea structurii capitalului social al SC P.L.M. SRL Sanislău şi prin cesiune de părţi sociale petentul M.A.G. a dobândit calitatea de asociat alături de asociaţii M.L. şi M.D.M., administratorul societăţii comerciale fiind M.R.M. Ulterior, prin sentinţa civila din 15 decembrie 2005 a Judecătoriei Satu Mare (f. 71) s-a pronunţat desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor M.A.G. şi M.L.
Prin încheierea judecătorului delegat din 04 martie 2005 s-a completat obiectul de activitate al societăţii comerciale, folosindu-se procura specială autentificată prin Încheierea nr. 243 din 23 februarie 2005, în sensul că asociaţii M.L. şi M.D.M. în nume propriu şi în calitate de mandatari pentru petent au hotărât în adunarea generală din 01 martie 2005 completarea obiectului de activitate al societăţii (f. 8, 50-53).
Cei doi soţi divorţând, la data de 30 ianuarie 2006 a avut loc adunarea generală a asociaţilor firmei sus menţionate, când asociaţii prezenţi, respectiv M.L. şi M.D.M. au hotărât revocarea hotărârii adunării generale din 17 mai 2004, prin care petentul dobândise calitate de asociat, pe motiv că acesta s-a înstrăinat de activitatea societăţii şi nu depune efort pentru bunul mers al societăţii. Cu toate că aceste considerente nu sunt inserate în Titlul V din Legea nr. 31/1990 (art. 222-226) judecătorul P.V. delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Satu Mare a emis încheierea nr. 950/17 februarie 2006, prin care a admis cererea asociatului M.D.M., dispunând înscrierea în registrul comerţului a menţiunii privind modificarea structurii capitalului social, prin excluderea asociatului M.A.G.
Având în vedere încheierea pronunţată de judecătorul P.V. petentul a formulat plângere penală, pretinzând că a fost vătămat în interesul său de a rămâne în calitate de asociat la SC P.L.M. SRL Sanislău, excluderea sa realizându-se cu nerespectarea dispoziţiilor legale prin folosirea unei procuri speciale autentificate falsă.
În sarcina judecătoarei P.V. nu se poate reţine că aceasta şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, cauzând o vătămare gravă a intereselor petentului.
Pentru ca fapta să fie încadrată juridic în dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), la dosarul cauzei deduse judecăţii ar trebui să existe probe certe că funcţionarii publici, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, fie au omis să facă un act, fie l-au efectuat greşit, necorespunzător conţinutului îndatoririlor lor şi prin aceasta au cauzat o vătămare a intereselor legale ale petentului.
Actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către judecătorul P.V., hotărârea pronunţată de către aceasta putând face obiectul cenzurii doar pe căile ordinare şi extraordinare de atac.
Art. 2 din Principiile Fundamentale ale independenţei justiţiei adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în noiembrie 1985 stipulează că puterea judecătorească decide în cauzele în care este investită de o manieră imparţială pe baza faptelor şi în conformitate cu legea.
C.E.D.O. a statuat în jurisprudenţa sa, în deplin acord cu dispoziţiile art. 4 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al C.E. nr. (94) 12, că standardele universal recunoscute ale independenţei puterii judecătoreşti interzic orice intervenţie negarantată sau care nu oferă garanţia unui proces judiciar şi impun ca hotărârile judecătoreşti să nu poată fi modificate decât prin procedurile de control judiciar prevăzute de lege.
Simpla exercitare a atribuţiilor judiciare de către un magistrat nu poate fi calificată ca abuz, chiar dacă una dintre părţi este nemulţumită de soluţia pronunţată în cauză. Nici erorile judiciare, care se referă fie la competenţă, fie la procedură, sau se manifestă în confirmarea sau aplicarea legii sau în evaluarea probatorilor nu constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) Dacă există astfel de erori, ele trebuie remediate prin căile de atac. De altfel, petentul a uzat de calea de atac a recursului, iar prin Decizia nr. 307/ C din 10 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a respins recursul ca tardiv, inclusiv cererea de repunere în termen ( f. 81, 82).
Împrejurarea că magistratul judecător P.V. a pronunţat o soluţie, care în opinia petentului M.A.G. este nelegală, nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii penale fată de aceasta.
În consecinţă, în speţă, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) soluţia pronunţată în cauză este legală şi temeinică, astfel că plângerea formulată de petent va fi respinsă ca nefondată.
Soluţia pronunţată de către parchet referitoare la notarul public M.E.M. si învinuitul M.D.M. este legală si temeinică.
La 23 februarie 2005, M.D.M. s-a prezentat la Biroul Notarului Public M.E.M. din Carei şi a solicitat notarului public redactarea şi autentificarea procurii speciale în care figurau ca mandanţi M.A.G. şi M.L., iar în calitate de mandatar M.D.M., obiectul contractului de mandat fiind formularea de cereri şi declaraţii privind modificarea actului de constituire al SC P.L.M. SRL Sanislău. Notarul public a comunicat parchetului precizările de la filele 146, prin care descrie împrejurările în care a procedat la redactarea şi autentificarea procurii, susţinând că mandanţii nu au fost prezenţi fizic, doar mandatarul M.D.M., că acesta a comunicat telefonic cu mandanta M.L. în Portugalia, aceasta din urmă achiesând la redactarea şi autentificarea procurii.
Notarul public a învederat raporturile de prietenie cu M.D.M., precum şi faptul că îi cunoştea pe mandanţi având în vedere că a redactat şi autentificat din 17 mai 2004 o altă procură între aceiaşi mandanţi, respectiv mandatari şi că a cunoscut şi scopul legal în care va fi folosită procura, respectiv pentru buna funcţionare a SC P.L.M. SRL Sanislău (asociaţii M.A.G. şi M.L. aveau locuri de muncă în Portugalia, iar În România se afla numai asociatul M.D.M., respectiv administratorul M.R.M., iar hotărârile adunărilor generale ordin are şi extraordinare trebuiau luate cu participarea asociaţilor care reprezintă un anumit procent din capitalul social).
Partea vătămată constituită parte civilă M.A.G. a declarat că nu şi-a dat acordul în calitate de mandant pentru redactarea procurii speciale şi nu a fost prezent în data de 23 februarie 2005 în Biroul Notarului Public M.E.M., astfel că, notarul se face vinovat de falsificarea înscrisului oficial, deoarece a atestat prin încheiere un fapt nereal, respectiv prezenţa mandanţilor în biroul său şi acordul acestora pentru redactarea şi autentificarea actului juridic. Autorul plângerii penale a negat şi împrejurarea că în data de 23 februarie 2005 soţia sa M.L. i-ar fi comunicat despre convorbirea telefonică avută cu tatăl ei M.D.M., care ar fi sunat-o din Biroul Notarului Public (atât M.L. cât şi M.A.G. se aflau în Portugalia).
Pentru dovedirea acestor susţineri petentul a depus înscrisuri care atestă caracterul fals al procurii speciale autentificate prin încheierea nr. 243 din 23 februarie 2005-înscrisul de la fila 98, copia paşapoartelor, pentru reţinerii caracterului fals al încheierii din 23 februarie 2005 (prin care notarul public M.E.M. a atestat în mod fals, că la sediul său s-au prezentat mandanţii şi că au consimţit la autentificarea procurii semnând exemplarele) are concludenţă şi utilitate copia paşaportului (filele 112-129, eliberat titularului M.A.G., în care nu există viză de intrare, respectiv ieşire care să ateste prezenţa titularului în România la data redactării procurii speciale) care se coroborează cu declaraţia lui M.L. (filele 169)care a susţinut că la data redactării acelei procuri nu s-au aflat în Biroul Notarului Public M.E.M. Fosta soţie a petentului a arătat însă, că în data de 23 februarie 2005, însă fostul ei soţ M.A.G. a achiesat la redactarea acelei procuri, iar tatăl ei M.D.M. a comunicat telefonic pentru a-i cere acordul, recunoscând că atât ea cât şi M.A.G. erau în Portugalia în data de 23 februarie 2005.
Prin rezoluţia din 22 ianuarie 2009 (f. 152) s-a început urmărirea penală faţă de notarul public M.E.M. pentru fals intelectual în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 289 alin. (1), art. 291 C. pen. şi M.D.M. pentru complicitate fals intelectual în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat art. 289 alin. (1), art. 291 teza I C. pen. – având în vedere folosirea procurii pentru completarea obiectului de activitate al societăţii comerciale ( f. 52).
În declaraţiile de la dosar, notarul public M.E.M. (f. 161-162; 163 şi M.D.M. (f. 166-167; 168) au recunoscut fapta, cu precizarea că au fost de bună credinţă şi nu s-a produs nici un fel de prejudiciu pentru partea vătămată prin falsificarea procurii speciale, că actul era necesar pentru funcţionarea societăţii comerciale, deoarece doi dintre asociaţi aveau contracte de muncă în Portugalia şi nu se aflau permanent în România pentru a putea hotărî ceea ce era benefic pentru funcţionarea societăţii. M.D.M. a recunoscut că a aplicat semnătura proprie în locul mandaţilor M.L. şi M.A.G. Având în vedere recunoaşterea tuturor părţilor implicate nu s-a administrat expertiză grafică în cauză pe considerent de inutilitate.
S-a probat în cauză săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în înscrisuri oficiale de către notarul M.E.M. cu complicitatea învinuitului M.D.M., precum şi a infracţiunii de uz de fals, deoarece notarul a eliberat procura specială învinuitului M.D.M. care a folosit-o, cunoscând caracterul fals a încheierii notarului şi a obţinut încheierea judecătorului delegat din 04 martie 2005 (f. 50-53) de completare a obiectului de activitate a SC P.L.M. SRL, singurul efect produs de înscrisul oficial falsificat, efect prin care nu au fost prejudiciate interesele părţii vătămate constituită parte civilă în cauză. Acţiunea civilă accesorie acţiunii penale, pretinde aplicarea dispoziţiilor art. 455 C. proc. pen. declararea procurii speciale autentificate prin încheierea nr. 243 din 23 februarie 2005, ca înscris fals în totalitate şi anularea lui, motiv pentru care înscrisul a fost ridicat în original (f. 171-172).
În speţă, în mod corect procurorul a apreciat că faţă de M.D.M. şi notarul public M.E.M. sunt incidente dispoziţiile art. 18/1 C. pen.
Articolul 181 alin. (1) C. pen. are în vedere o faptă prevăzută de legea penală, care prin atingerea minimă adusă unor valori apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În alin. (2) al aceluiaşi text, se determină criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea în concret a gradului de pericol social.
În acelaşi context al reglementărilor juridice ar fi de menţionat şi prevederile art. 18 C. pen., care referindu-se la pericolul social al faptei subliniază, printre condiţii, şi pe aceea că sancţionarea potrivit legii penale să fie necesară.
Examenul complet al conţinutului acestor dispoziţii legale pune În evidenţă că factorul preponderent este cel ce ţine de valorile sociale afectate şi de amploarea concretă a acestor afectări, ţinându-se seama şi de celelalte criterii, inclusiv datele ce se referă la persoana şi conduita făptuitorului.
În cauza dedusă judecăţii, dacă procedăm corect şi exact la analiza elementelor ce definesc instituţia reglementată de art. 181 C. pen. ajungem la concluzia justă privind inexistenţa pericolului social care face necesară aplicarea represiunii penale.
Este demonstrat că intimaţii au comis infracţiunile de fals intelectual în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 289 alin. (1), art. 291 C. pen. – M.E.M., respectiv complicitate la fals intelectual în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat art. 289 alin. (1), art. 291 teza I C. pen. – M.D.M., însă faţă de atitudinea ante şi postinfracţională a acestora, constând în lipsa antecedentelor şi recunoaşterea faptelor, gradul de pericol social concret pe care-l prezintă faptele o sancţiune cu caracter administrativ este suficientă pentru cei doi învinuiţi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionarul M.A.G., susţinând în esenţă prin motivele scrise de recurs că se impune admiterea plângerii sale şi tragerea la răspundere penală a intimaţilor.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că atât plângerea penală formulată de petent,cât şi rezoluţia atacată tratează două probleme distincte: pe de o parte autentificarea de către intimata notar public M.E., cu complicitatea intimatului M.D. a procurii care atesta un fapt nereal-prezenţa mandanţilor (a petentului şi soţiei sale) în biroul notarial şi acordul lor pentru redactarea şi autentificarea respectivului act juridic-urmată de folosirea acesteia; pe de altă parte,emiterea de către intimata P.V., judecător delegat la O.R.C de pe lângă Tribunalul Satu Mare a încheierii din 17 februarie 2006,prin care s-a admis cererea intimatului M.D., de modificare a structurii capitalului social prin excluderea petentului,ca şi asociat al societăţii.
În ce priveşte autentificarea procurii şi folosirea acesteia,faptele reclamate de către petent nu au fost contestate de către intimaţii M.E. şi M.D., situaţie reţinută chiar de către procuror în ordonanţa atacată;ceea ce atacă petentul este soluţia de scoatere de sub urmărire penală şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ în condiţiile art. 181 C. pen.,contestând astfel aprecierea procurorului,în sensul că faptele imputate celor doi intimaţi nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Înalta Curte constată că soluţia adoptată de către procuror este legală şi temeinică,fiind rezultatul analizării tuturor criteriilor de stabilire în concret a gradului de pericol social înscrise în art. 181 alin. (2) C. pen.
Astfel, nu se poate face abstracţie de împrejurările în care faptele au fost comise: procura în speţă a avut drept finalitate funcţionarea unei societăţii comerciale „în familie", în care erau asociaţi intimatul M.D., fiica acestuia şi soţul ei, petentul M.A., ultimii lucrând în Portugalia şi neaflându-se permanent în România pentru a putea hotărî ceea ce era benefic pentru funcţionarea societăţii;autentificarea procurii s-a făcut în condiţiile în care intimatul M.D. a comunicat telefonic cu fiica sa,care a achiesat la întocmirea ei şi l-a înştiinţat despre aceasta şi pe petent(fapt negat de către el);notarul public îi cunoştea pe toţi cei trei asociaţi,în condiţiile în care mai autentificase anterior o altă procură între aceleaşi părţi.
De asemenea,în aprecierea gradului concret de pericol social a fost avută în vedere şi urmarea produsă, procura fiind folosită o singură dată,pentru completarea obiectului de activitate al societăţii,în sensul suplimentării acestuia,faptă ce nu a produs nici o vătămare petentului. În acest context,este nereală susţinerea petentului, în sensul că,folosindu-se de această procură,fosta sa soţie şi fostul său socru ar fi întocmit un act adiţional de excludere a sa din calitatea de asociat al societăţii;în realitate, pierderea calităţii de asociat de către petent nu are nici o legătură cu procura falsă,fiind urmarea hotărârii adunării generale a asociaţilor din 30 ianuarie 2006,la care au participat personal atât fosta sa soţie, cât şi fostul său socru.
În fine,soluţia adoptată de către procuror este justificată atât de conduita procesuală a intimaţilor,care au recunoscut faptele comise,cât şi de circumstanţele lor personale,ei neavând antecedente penale.
În aceste condiţii,este întemeiată aprecierea că faptele comise de către intimaţii M.E. şi M.D. au adus o atingere minimă valorilor apărate de legea penală,fiind în mod vădit lipsite de importanţă,astfel încât solicitarea de desfiinţare a ordonanţei şi de tragere la răspundere penală a celor doi intimaţi,nu poate fi primită.
În ce priveşte fapta imputată intimatei judecător P.V., Curtea reţine că potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu,cu ştiinţă,nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Referitor la activitatea magistraţilor,atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi,respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale,ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context,nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie,cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă,adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă,petentul a formulat plângere penală împotriva intimatei care,în calitate de judecător delegat la O.R.C., a admis prin încheiere solicitarea asociatului M.D., de modificare a structurii capitalului social al societăţii prin excluderea petentului, ca şi asociat. Prin această plângere,petentul a formulat în realitate critici ce se circumscriu căii de atac ce putea fi declarată împotriva acestei încheieri(respectiv recursul), pe care de altfel el a şi exercitat-o.
Prin plângerea penală împotriva intimatei judecător, petentul pune în discuţie însăşi legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de ea,susţinând că aceasta este rezultatul unei greşite aplicări a legii.
Or, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
În aceste condiţii,în mod corect s-a reţinut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea penală,respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât şi de instanţa de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului, că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru a putea reţine săvârşirea de către magistrat a infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În consecinţă, recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul M.A.G. împotriva sentinţei penale nr. 51/ P din 29 aprilie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică,azi 5 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3198/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3633/2009. Penal → |
|---|
