ICCJ. Decizia nr. 592/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 592/2009
Dosar nr.0566/97/2006
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 217 din 31 iulie 2008, Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a dispus următoarele:
A condamnat inculpatul R.I., la 18 ani închisoare, pentru infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen., şi interzicerea pe timp de 10 ani a drepturilor prevăzute art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pedeapsa închisorii urmând a fi executată prin privare de libertate.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar in baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus timpul reţinerii şi arestării preventive de la 15 septembrie 2005 până la 31 iulie 2008.
Conform art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea specială a corpului contondent (coadă de topor) înregistrat la poziţia nr. 30/2006 din Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Hunedoara.
S-a constatat că inculpatul R.I. a achitat părţii civile R.R.R., prestaţia lunară periodică în sumă de 2050 lei pentru perioada 14 septembrie 2005 - 23 septembrie 2007, dată la care partea civilă a împlinit vârsta de 18 ani.
S-a constatat că numiţii R.R.I., P.A.M. şi M.L. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
În baza art. 191 alin. (l) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din 26 ianuarie 2006, întocmit în dosarul nr. 714/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului R.I., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen., fapta constând, în esenţă, în aceea că, în data de 14 septembrie 2005, a aplicat soţiei sale R.D., mai multe lovituri cu un corp dur, cauzându-i leziuni care au provocat decesul acesteia.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul R.I. a fost căsătorit cu numita R.D. din 1973, iar în ultimul an, datorită consumului frecvent şi în cantităţi mari de băuturi alcoolice, între ei au părut certuri care degenerau şi se soldau adesea cu agresarea soţiei.
În luna august 2005, pentru a-şi completa veniturile realizate din pensie, inculpatul a luat Decizia ca, împreună cu soţia sa, să păstorească ovinele unor localnici, sens în care după, contractarea crescătorilor de animale, şi-au stabilit ca loc de păşunat „zona terminos", urmând să locuiască într-o cabană silvică abandonată, situată la cinci kilometri în munte faţă de oraşul Uricani.
Tot în această zonă, păstoreau animale şi numiţii F.M., S.G.C., cu concubina sa N.E.M., care erau ajutaţi şi de numitul S.I.
La câteva sute de metri în aval, lângă drumul forestier, cale de acces spre cabană, se afla amplasat un vagon de dormit pentru muncitorii forestieri ce exploatau lemn răşinos pentru SC V. SRL Lupeni.
Printre aceştia se afla şi numitul F.D. care, neavând loc să doarmă în vagon, cu acordul familiei R., s-a mutat pentru a dormi peste noapte la etajul I al cabanei forestiere, într-o cameră alăturată celei în care dormeau cei doi soţi.
Etajul cabanei era compus din patru camere şi o debara, una din camere fiind amenajată ca bucătărie.
Persoanele care au intrat în diferite raporturi cu familia R., în perioada în care au locuit în această cabană forestieră, au remarcat că aceştia obişnuiau să consume frecvent băuturi alcoolice, se certau şi, deseori, soţia era agresată.
Acelaşi lucru reiese şi din declaraţiile fiicei inculpatului şi a victimei, numita R.R.R.
În dimineaţa zilei de 13 septembrie 2005, inculpatul a părăsit cabana şi s-a deplasat la oraş pentru a încasa plata cuvenită de la deţinătorii animalelor, iar după încasarea banilor, consumând băuturi alcoolice, nu a mai urcat la cabană în seara respectivă.
A doua zi dimineaţa, respectiv în data de 14 august 2005, inculpatul a plecat spre cabană, unde a ajuns în jurul orei 09,00, având în bagaje, pe lângă alimente, trei litri de ţuică, o sticlă de bere de doi litri, invitându-i pe martorii F.M., S.G.C., F.D., N.E.M., şi alţi muncitori forestieri, să consume ţuică după care, ajungându-se în stare de ebrietate, le-a cerut să plece.
Inculpatul a continuat să consume, împreună cu soţia sa, băuturi alcoolice până, în jurul orei 14.45, când au fost vizitaţi de numita B.R., care venise pentru a-şi ajuta soţul aflat în zonă la adunat de fructe de pădure.
Numitul B.V. a sosit şi el la cabană, şi a consumat ţuică împreună cu inculpatul. Soţii B. au sesizat că atât inculpatul, cât şi soţia sa, se aflau într-o stare avansată de ebrietate.
În acelaşi timp, dinspre munte, au sosit numiţii S.G.C. împreună cu concubina sa N.E.M., iar din oraş venise numitul S.I., aceştia văzându-i atât pe inculpat, cât şi pe soţia sa, pe terasa cabanei, aflaţi într-o stare avansată de ebrietate, iar inculpatul, nervos, i-a cerut soţiei sale să facă mâncare.
Inculpatul, sesizând martorii în apropiere, le-a cerut să nu mai urce în cabană, ameninţându-i cu o secure.
Inculpatul a rămas singur cu soţia sa şi au avut o ceartă, care a degenerat în agresarea acesteia, în exercitarea agresiunii inculpatul folosindu-se de o coadă de topor găsită la faţa locului.
Profitând de faptul că soţia sa, datorită stării de ebrietate, s-a aflat în imposibilitate de a reacţiona, şi a căzut pe pardoseala camerei, inculpatul s-a urcat cu picioarele pe ea, provocându-i multiple leziuni în urma cărora aceasta a decedat.
Realizând decesul victimei, în încercarea de a-şi ascunde fapta, inculpatul a stropit-o cu motorină şi i-a dat foc.
Martorii care au revenit în apropierea cabanei au sesizat că iese fum prin acoperiş, şi nu prin hornul cabanei, însă nu au reacţionat.
A apărut martorul F.D., care a urcat la etajul cabanei pentru a dormi, şi a sesizat prezenţa unui fum înecăcios, care venea din camera în care locuiau soţii R.
Deplasându-se să vadă ce se întâmplă, martorul a văzut cadavrul femeii în flăcări şi a coborât în fugă scările cabanei, strigând după ajutor.
Inculpatul, când a sesizat prezenţa martorului, s-a ascuns, iar după plecarea acestuia, încercând o creeze o altă aparenţă, a prins victima de picioare şi a tras-o afară din cameră, strigând la martorul S.G.C. să aducă o găleată cu apă, şi a simulat efectuarea unei respiraţii „gură la gură".
Realizând cele întâmplate, martorii au sesizat organele de poliţie.
Inculpatul a negat constant comiterea faptei, susţinând că a găsit-o pe soţia sa, în camera în care dormeau, cu hainele în flăcări, sugerând o autoincendiere.
Versiunea prezentată de către inculpat este combătută de declaraţiile martorilor prezenţi la faţa locului.
Este relevantă în acest sens declaraţia martorului S.I. în care relatează: „când am ajuns în zona cabanei, l-am văzut pe numitul R.I. în terasa cabanei, stând singur la masă şi am observat că fuma şi bea. Tot atunci am observat că pe hornul cabanei, cât şi prin acoperişul cabanei, ieşea fum, dar m-am gândit că este soba înfundată .." „După aproximativ 10 minute .. l-am auzit pe un om, pe nume F., că fluieră şi strigă ..". „Când am ajuns în terasa cabanei, m-am uitat în holul din care se face accesul în cameră şi am văzut pe jos întinsă pe spate, dezbrăcată complet, având picioarele depărtate şi îndoite de la genunchi, pe R.D., căreia îi ardea părul".
Acelaşi martor, audiat de procuror, mai relatează: „când m-am apropiat de cabană, în partea de jos a scărilor de acces, era F., care era speriat şi striga că el nu a mai văzut aşa ceva în viaţa lui, ci numai în filme, spunând că arde femeia sau că ăsta i-a dat foc la femeie".
Martorul S.I. îşi menţine declaraţiile consemnate anterior, declarând în fata instanţei: „îmi menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale, cu observaţia că eventualele inadvertenţe dintre acestea şi cele relatate astăzi s-au putea datora trecerii timpului, pe de o parte, iar pe de altă parte, stării de emoţie şi a şocului".
Aceste declaraţii trebuie coroborate cu cea a martorului F.D., declaraţii menţinute şi în faţa instanţei care detaliază momentul găsirii victimei ce ardea şi, după ce a strigat pentru ajutoare, relatează: „m-am dus să văd ce se întâmplă şi am văzut cadavrul soţiei inculpatului R. care era jos, decedată şi în jurul ei flăcări", „atunci l-am văzut pe R.I., care până atunci cred că se ascunsese, cum o trăgea de picior pe soţia sa"; precum şi cu cele ale martorilor S.G.C., N.E.M., B.V. şi B.R.
În legătură cu martorii S.G.C. şi N.E.M. trebuie menţionat faptul că declaraţiile acestora, date în faza de urmărire penală, întăresc situaţia de fapt relatată de martorii F.D. şi S.I., respectiv că inculpatul a omorât victima şi apoi a incendiat-o.
Aceşti martori nu au mai fost audiaţi în instanţă, neputând fi găsiţi, deşi s-au efectuat numeroase demersuri pentru a-i aduce în faţa instanţei de judecată.
Trebuie subliniat şi faptul că, prin Decizia nr. 5023/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul inculpatului R.I., casând Decizia penală nr. 83/A/2007 a Curţii de Apel Alba lulia şi sentinţa penală nr. 413/2006 a Tribunalului Hunedoara pe motivul că aceşti martori nu au fost audiaţi în instanţă şi că nu există dovada că instanţa a epuizat toate mijloacele pentru aducerea acestora.
În rejudecare după casare, inculpatul, prin apărător, a solicitat a nu se mai lua în considerare declaraţiile celor doi martori S.G.C. şi N.E.M., pe motivul neaudierii în instanţa de judecată.
S-a apreciat că şi chiar dacă nu s-ar mai ţine seama de depoziţiile celor doi martori, starea de fapt reţinută nu s-ar modifica, aceasta fiind dovedită cu declaraţiile martorilor menţionaţi anterior, S.I., F.D., B.V. şi B.R., declaraţii coroborate cu restul probaţiunii administrate.
De altfel, din declaraţiile martorilor S.G.C. şi N.E., date în faza de urmărire penală, nu reies elemente care ar conduce la vreun dubiu privind vinovăţia inculpatului.
S-a mai subliniat, în concluziile pe fond, că între inculpat şi soţia sa, victima, nu ar fi existat conflicte anterioare şi că inculpatul ar fi avut întotdeauna o conduită bună în familie şi societate.
În opinia instanţei de fond, aceste aspecte nu au fost considerate reale avându-se în vedere declaraţiile părţii civile R.R.R. (fiica inculpatului şi a victimei), care susţine că: „cu circa o săptămână în urmă, am urcat la aceştia (respectiv la munte, înainte de data comiterii faptei) şi am stat vreo cinci zile, perioadă în care aceştia au consumat de mai multe ori băuturi alcoolice şi, o dată, aceştia s-au certat, după care tatăl meu, enervat de faptul că mama se îmbătase mai tare ca el, a bătut-o, lovind-o cu pumnii, şi am intervenit eu şi i-am despărţit". Tot partea civilă mai relatează, cu o altă ocazie, că: „toată viaţa mama a fost bătută, arsă, batjocorită, tăiată cu cuţitul şi toporul. A mai vrut odată să ne omoare pe amândouă în casă, ei i-a dat cu toporul în cap, iar eu, când a venit spre mine, am sărit pe geam de la etajul I".
Aceste declaraţii trebuie completate cu cele ale martorilor F.M. care relatează: „cei doi soţi obişnuiau să consume frecvent băuturi alcoolice, fond pe care se certau şi apoi femeia era bătută"; şi S.I.: „consumau frecvent băuturi alcoolice, inclusiv spirt medicinal, după care, de cele mai multe ori, R.I. îşi agresa soţia. Ultima dată când l-am văzut bătând-o a fost în urmă cu cinci zile, când cei doi erau în terasă şi el o lovea cu palmele şi îi spunea curvă".
În ceea ce-i priveşte pe martorii B.V. şi B.R., instanţa de fond a constatat că aceştia nu au cunoştinţă de modul de comitere a faptei, nefiind de faţă, însă prin relatările lor se completează caracterizarea inculpatului.
Astfel, din declaraţiile acestora, reiese că, în ziua de 14 septembrie 2005, în jurul orei 14,45, martorii au văzut pe inculpat şi victimă că erau beţi şi că victima era cea mai beată, nici măcar nu putea să vorbească. Or, fiind în această stare avansată de ebrietate, este greu de crezut că victima şi-ar fi dat foc singură, astfel cum susţine inculpatul în apărarea sa.
De altfel, din raportul de constatare medico legală rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea corpului victimei aflată în imposibilitate de a se apăra (alcoolemie de 2,75 gr. %o) pe un plan dur, cu obstrucţionarea orificiilor buco-nazale, urmată de incendierea ei cu un lichid inflamabil.
Ca mecanisme de producere a leziunilor constatate pe corpul victimei, s-a stabilit că cele faciale s-au produs prin comprimarea capului victimei pe un plan dur, iar leziunile craniene şi de la nivelul fesei şi coapsei s-au produs prin lovire activă cu corpuri dure, contondente şi cele de la nivelul trunchiului, fractura coastei 9, s-au produs prin comprimarea corpului victimei între două planuri dure.
De asemenea, s-a constatat că leziunile combustionale s-au produs post-mortal şi nu au caracter vital, împrejurări confirmate de absenţa carboxihemoglobinei în sângele victimei.
Acest raport nu a fost contestat de către inculpat.
De asemenea, din raportul de constatare tehnico ştiinţifică biocriminalistică reiese că coada de topor expertizată, care a fost folosită de inculpat pentru a-i aplica lovituri victimei, prezintă urme umane de sânge, iar profilul genetic al ADN-ului extras din aceste urme este identic cu profilul genetic al ADN-ului extras din proba de referinţă recoltată de la victima R.D.
Nici acest raport nu a fost contestat de către inculpat.
În drept, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului R.I. care, în data de 14 septembrie 2005, i-a aplicat soţiei sale R.D., aflată în stare avansată de ebrietate, mai multe lovituri cu un corp dur, cauzându-i leziuni care i-au provocat decesul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzut art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen.
S-a apreciat că împrejurările în care inculpatul a suprimat viaţa soţiei sale, profitând de starea de neputinţă acesteia de a se apăra (pe fondul stării avansate de ebrietate), precum şi încercarea de a ascunde fapta prin incendierea cadavrului, rezultă fără nici-un dubiu din probele administrate în cauză, astfel cum au fost deja menţionare.
La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la limitele de pedeapsă, pericolul social ridicat al infracţiunii săvârşite, şi persoana inculpatului care nu are antecedente penale.
S-a reţinut de către prima instanţă, în mod special, lipsa de sinceritate a inculpatului, care a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, împrejurările de comitere a faptei, respectiv că după suprimarea vieţii victimei i-a dat foc, încercând să ascundă fapta, gradul ridicat de pericol social pe care îl reprezintă o astfel de faptă, dar şi de faptul că, după arestare, inculpatul a achitat prestaţia periodică faţă de partea civilă R.R.R.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Pe latura civilă s-a constatat că inculpatul a achitat prestaţia lunară periodică pentru partea civilă R.R.R. Astfel, inculpatul a plătit suma totală de 2050 lei cu titlu de prestaţie lunară către partea civilă, conform chitanţelor de la dosar, pentru perioada 14 septembrie 2005 - 23 septembrie 2007, dată la care partea civilă a împlinit vârsta majoratului.
S-a reţinut că numiţii R.R.I., P.A.M. şi M.L. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul R.I., care a solicitat achitarea în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Prin motivele de apel s-a criticat hotărârea instanţei de fond deoarece probele s-ar fi analizat în mod superficial. Astfel, instanţa nu ar fi analizat contradicţiile dintre declaraţiile martorilor N.E.M. şi S.I. Autopsia şi expertiza medico-legală nu fac altceva decât să constate leziunile victimei, însă nu specifică data producerii lor. Se arată că leziunile craniene puteau fi provocate prin cădere, având în vedere gradul de alcoolemie a victimei de 2,75 grame la mie. Expertiza medico-legală arată că moartea a survenit şi prin obstrucţionarea orificiilor buco-nazale, dar acest lucru, în opinia apărării, se putea întâmpla şi dacă, datorită stării de ebrietate, victima s-a înecat cu propria salivă. Urme de sânge s-au identificat doar pe coada de topor, nu şi pe pantalonii sau cizmele inculpatului. În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor S.G. şi N.E.M. s-a solicitat înlăturarea acestora, deoarece nu a fost în măsură să-i interogheze în faţa instanţei. în subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 102/ A din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
În urma coroborării probelor administrate, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, din care rezultă că, în data de 14 septembrie 2005, inculpatul R.I. i-a aplicat soţiei sale R.D. mai multe lovituri care i-au provocat decesul, iar ulterior a incendiat cadavrul.
Raportat la această situaţie de fapt, prima instanţă a făcut o justă încadrare juridică a faptei potrivit art. 174 C. pen., raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen.
Inculpatul a susţinut constant, pe parcursul procesului penal, că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii de care este acuzat.
În opinia instanţei de apel însă, probele administrate dovedesc faptul că inculpatul este cel care, prin aplicarea mai multor lovituri, a provocat decesul victimei R.D.
Astfel, din coroborarea declaraţiilor martorilor S.I., S.G.C. şi N.E.M. rezultă că inculpatul a rămas singur cu soţia sa, după ce i-a ameninţat pe martori cu o secure şi le-a interzis să urce în cabană.
După ce inculpatul a ucis victima şi a incendiat cadavrul, sesizând că martorul F.D. a văzut victima şi a strigat după ajutor, a cerut martorului S.G. să aducă o găleată cu apă şi a simulat efectuarea unei respiraţii „gură la gură".
Cele reţinute se coroborează cu concluziile raportului de constatare medico-legală, din care rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea corpului victimei aflat în imposibilitate de a se apăra (alcoolemie de 2,75 grame la mie) pe un plan dur, cu obstrucţionarea orificiilor buco-nazale, urmată de incendierea ei cu un lichid inflamabil. Deosebit de relevant, în opinia instanţei de apel, este faptul că mecanismul de producere a leziunilor faciale au fost prin comprimarea capului victimei pe un plan dur, cele craniene şi de la nivelul fesei şi coapsei s-au produs prin lovire activă cu corpuri dure, iar cele de la nivelul trunchiului prin comprimarea corpului victimei între două planuri dure.
S-a apreciat că nu poate fi reţinută apărarea inculpatului care susţine că asfixia mecanică ar fi putut fi provocată prin înec cu propria salivă, deoarece prin raportul de constatare medico-legală s-a stabilit neechivoc că asfixia mecanică a survenit prin comprimarea corpului victimei. De asemenea, cu privire la leziunile faciale, craniene şi de la nivelul trunchiului, s-a stabilit prin acelaşi raport, aşa cum s-a arătat mai sus, faptul că s-au produs fie prin lovire activă, fie prin comprimarea corpului victimei.
Deci, în raport cu aceste probe ştiinţifice, instanţa de apel a apreciat că este exclusă şi ipoteza propusă de apărare potrivit căreia leziunile s-ar fi produs prin căderea victimei.
Susţinerile inculpatului că victima s-ar fi autoincendiat sunt contrazise, de asemenea, de actul medico legal din care rezultă că moartea victimei a fost violentă şi că aceasta a fost urmată de incendierea cadavrului cu lichid inflamabil.
În ceea ce priveşte data producerii leziunilor care au cauzat decesul victimei, rezultă din concluziile provizorii comunicate Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, ca fiind data de 14 septembrie 2005.
Pretinsele contradicţii care ar exista între declaraţiile martorilor N.E.M. şi S.I., nu pot fi reţinute deoarece din declaraţia martorei N.E.M. nu rezultă cu certitudine de cine era însoţită atunci când l-a văzut pe inculpat pe terasă, de S.G. sau de S.I.
Inculpatul a solicitat a fi înlăturate declaraţiile martorilor S.G. şi N.E.M., deoarece nu a avut posibilitatea să-i interogheze, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.
Instanţa de apel a apreciat că aceste declaraţii pot fi avute în vedere de instanţă, atât timp cât audierea acestora nu a mai fost posibilă din motive obiective, şi anume, cu toate eforturile depuse de instanţa de fond şi de apel, martorii nu au fost găsiţi pentru a fi aduşi în faţa instanţei (art. 327 C. proc. pen.). Nu s-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi pentru că soluţia de condamnare a inculpatului nu s-a bazat exclusiv pe aceste declaraţii, ci şi pe celelalte probe administrate în cauză, precum declaraţiile martorilor F.D., S.I. şi actele medico-legale.
Faţă de toate probele administrate, instanţa de apel a concluzionat că împrejurarea, susţinută de apărarea inculpatului, potrivit căreia pe pantalonii şi pe cizmele ridicate de la inculpat nu s-au identificat urme de sânge, nu poate duce la concluzia că acesta este nevinovat, având în vedere că pe coada de topor s-au găsit astfel de urme de sânge ce aparţinea victimei şi că mecanismul de producere al unora dintre leziuni a fost prin lovire activă.
În ce priveşte individualizarea pedepsei, instanţa de apel a reţinut că s-au respectat criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa de 18 ani închisoare fiind în măsură să asigure realizarea scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. S-a impus aplicarea unei pedepse mai mari decât minimul special prevăzut de lege, având în vedere modalitatea de săvârşire a faptei, suprimarea vieţii soţiei sale care se afla în neputinţă de a se apăra fiind în stare avansată de ebrietate, urmată de incendierea cadavrului, şi atitudinea inculpatului care nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii.
Împotriva deciziei, inculpatul R.I. a declarat prezentul recurs.
La dosar nu au fost depuse motive scrise de recurs, astfel cum prevede art. 3850 alin. (l) şi (2) C. proc. pen., acestea fiind expuse oral, cu ocazia dezbaterilor, şi menţionate în partea introductivă a deciziei, situaţie în care urmează a fi observate dispoziţiile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen.
Inculpatul şi-a exercitat „dreptul la tăcere" în faţa instanţei de recurs, nu a dat declaraţie în apel, iar în primă instanţă, cu acordul său, a fost ascultat, susţinând că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunii de omor, că a găsit victima căzută în mijlocul camerei în stare de inconştienţă şi că, la scurt timp, a decedat.
Recursul inculpatului este nefondat, urmând a fi respins pentru motivele ce se vor arăta.
Rejudecarea cauzei, începând cu instanţa de fond, a avut loc în urma deciziei nr. 5023 din 26 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care s-a dispus efectuarea demersurilor juridice necesare („eforturi rezonabile ale instanţei") pentru ascultarea nemijlocită a martorilor S.I., S.G. şi N.E., apreciindu-se că numai după efectuarea acestor demersuri, şi cu rezultat negativ, este posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.
Cu ocazia rejudecării, Tribunalul Hunedoara s-a conformat deciziei Înaltei Curţi, dispunând emiterea mandatelor de aducere a martorilor în vederea audierii în faţa instanţei. în pofida acestor demersuri juridice („eforturi rezonabile"), nu a fost posibilă aducerea martorilor S.G. şi N.E. la sediul instanţei. Multiplele demersuri pentru aducerea acestor 3 martori la sediul instanţei, pentru a fi audiaţi, sunt relevate de actele şi lucrările dosarului primei instanţe care a rejudecat cauza.
Martorul S.I. a fost adus la instanţă şi a fost audiat în condiţii de contradictorialitate, acesta relatând faptele de care a avut cunoştinţă şi arătând că menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale.
În consecinţă, se constată că instanţele de rejudecare s-au conformat deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că criticile recurentului-inculpat, sub acest aspect, sunt neîntemeiate deoarece, pe de o parte, imposibilitatea obiectivă de aducere a unor martorilor în instanţă spre a fi audiaţi nu este sancţionată cu nulitatea declaraţiilor date, de aceeaşi martori, în cursul urmăririi penale, şi nici cu înlăturarea acestor probe din ansamblul probator al cauzei, iar pe de altă parte, declaraţiile celor 2 martori nu numai că nu sunt singurele probe în acuzare, dar nici nu au avut valoare probatorie determinantă în pronunţarea hotărârii de condamnare, aspecte menţionate şi în Decizia instanţei de apel, precum şi în sentinţa instanţei de fond.
Pe de o parte, dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen., au fost supuse examinării Curţii Constituţionale a României în ultimii 6 ani, fiind publicate peste 16 decizii din care rezultă că acestea nu sunt neconstituţionale (nr. 151/2002, 275/2003, 415/2004, 224/2005, 404/2006, 704/2007, 334/2008 etc.), iar pe de altă parte, posibilitatea folosirii declaraţiilor date în cursul urmăririi penale de către unii martori, în situaţia în care s-au făcut eforturi rezonabile de către instanţă pentru a-i aduce în faţa sa în vederea ascultării contradictorii, eforturi cu rezultat negativ, nu este exclusă, „de plano", nici de jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza R. şi alţii împotriva României).
Aceste argumente jurisprudenţiale au fost avute în vedere de ambele instanţe, în hotărârile atacate fiind făcute referiri la aceste aspecte.
Cu privire la criticile referitoare la declaraţiile martorului F.D. şi părţii civile R.R.R. (fiica inculpatului şi a victimei), Înalta Curte constată următoarele:
La dosar se află un înscris olograf întocmit în numele numitei R.R.R., înscris trimis la instanţă prin plic poştal. De asemenea (al doilea dosar de apel), se află declaraţia acesteia, dată în faţa instanţei, în care susţine că nu ştie să scrie şi să citească, că înscrisul de la dosar nu îi aparţine ei, ci mătuşii sale, numita F.A., şi că nu cunoaşte conţinutul acestuia.
În această situaţie, urmează a înlătura acest înscris din probatoriul administrat, ceea ce însă nu are ca efect modificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţe, cele conţinute în înscrisul de dosar nefiind o probă legată direct şi nemijlocit de stabilirea situaţiei de fapt, aceasta fiind avută în vedere de către cele două instanţe doar la conturarea relaţiilor personale dintre inculpat şi victimă.
Martorul F.D. a fost propus în acuzare de procuror, prin rechizitoriu, acesta fiind audiat în cursul urmăririi penale.
Acest martor a fost audiat de prima instanţă, în condiţii de contradictorialitate, acesta relatând, în esenţă, evenimentele ca şi în declaraţiile de la urmărirea penală.
În consecinţă, nu se constată motive întemeiate care să justifice cererea inculpatului de înlăturare din ansamblul probator a declaraţiilor acestui martor, reascultarea de către instanţa de apel nefiind obligatorie potrivit legii, iar instanţa de apel pronunţându-se motivat cu privire la solicitarea reaudierii martorului F.D., în sensul respingerii.
În consecinţă, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
Este neîntemeiată şi critica referitoare la pretinsa eroare gravă de fapt care ar fi condus, în opinia apărării, la condamnarea inculpatului [(solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., „fapta nu a fost săvârşită de inculpat")].
Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.
Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea apărării, în sensul că instanţele au interpretat greşit probele administrate, nu este, prin ea însăşi, suficientă şi de natură să justifice incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie", nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia [(art. 66 alin. (l) C. proc. pen.)], revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia [(art. 4, 62 şi 65 alin. (l) C. proc. pen.)].
Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
În înţelesul legii, „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la simpla negare verbală a vinovăţiei, la simpla negare a conţinutului informativ al unei probe ori la simpla negare a evaluării corecte a probelor de către instanţă.
În măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.
În cauză, apărarea inculpatului s-a limitat doar la expunerea unor ipoteze, fără a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare şi fără a arăta, chiar la minimă suficienţă, care probă este în contradicţie cu situaţia de fapt expusă în cele două hotărâri judecătoreşti.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că judecarea inculpatului s-a realizat pe parcursul a 2 cicluri procesuale (de 2 ori judecat în fond, şi de 2 ori judecat în apel), ceea ce a fost de natură să faciliteze apărarea acestuia prin propunerea de noi probe şi, mai ales, pentru probarea lipsei de temeinicie a probelor în acuzare.
În condiţiile neinvocării de către apărare a unor aspecte concrete de contrarietate intre situaţia de fapt reţinută de instanţe, pe de o parte, şi una sau mai multe probe care au condus la stabilirea situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpatului, pe de altă parte, aspecte ce pot fi supuse unor examinări, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Ipoteza autoincedierii victimei este categoric infirmată şi etiologia leziunilor corporale cu efect letal, inclusiv natura obiectului vulnerant, sunt stabilite prin act ştiinţific medico-legal (raportul de constatare medico-legală), coroborându-se cu celelalte probe ştiinţifice şi criminalistice administrate (raport de constatare tehnico-ştiinţifică biocriminalistică), proces-verbal de cercetare la faţa locului, cu planşe foto, precum şi cu probele testimoniale.
Împrejurarea că microurmele de sânge de pe cizma dreaptă, aflate în cantitate insuficientă de probă, nu au permis efectuarea altor analize de laborator, că cizma stângă nu prezintă urme biologice şi că pantalonul nu prezintă urme de sânge (raport de constatare tehnico-ştiinţifică biocriminalistică), menţiuni din cuprinsul concluziilor expertizei invocate de către inculpat, nu este de natură a justifica susţinerea apărării că nu el ar fi autorul faptei [(art. 10 lit. c) C. proc. pen., „fapta nu a fost săvârşită de inculpat")], din probatoriul administrat rezultând că, în intervalul temporal care interesează cauza, inculpatul a fost singur cu victima.
Examinând din oficiu hotărârile atacate, inclusiv sub aspectul individualizării pedepsei, Înalta Curte nu a constatat incidenţa altor cazuri de casare dintre cele care pot fi luate în considerare din oficiu.
Pedeapsa aplicată (18 ani închisoare) este situată spre minimul special a textului incriminator al faptei, infracţiunea de omor calificat pentru care inculpatul a fost condamnat fiind pedepsită cu închisoare de la 15 la 25 de ani, cuantumul acesteia răspunzând criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), (printre care gradul concret al pericolului social al infracţiunii şi, respectiv, datele referitoare la persoana inculpatului) şi principiului proporţionalităţii, şi, totodată, de natură a asigura atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
În raport cu cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa ce va fi executată se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.I. împotriva deciziei penale nr. l02/ A din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 15 septembrie 2005 la 19 februarie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 591/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 603/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
