ICCJ. Decizia nr. 1082/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1082/2010
Dosar nr. 118/32/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2010
Asupra recursurilor penale de fată constată:
Prin sentinţa penală nr. 159 din 13 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori si familie, în Dosarul nr. 118/32/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului C.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 C. pen. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000 si art. 74 lit. a) - 76 lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 82 C. pen.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privitoare la revocarea beneficului suspendării.
În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., constând în interzicerea dreptului de a ocupa funcţia de poliţist, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 998-999 C. civ., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă B.M.B., ca nefondată.
În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus publicarea în ziarul M.N. a rezumatului hotărârii definitive de condamnare.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 1200 lei cheltuieli judiciare statului.
Hotărârea în cauză a fost pronunţată de instanţa Curţii de Apel Bacău, ca instanţă de rejudecare, învestită în acest sens prin Decizia nr. 302 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia penală.
Iniţial, procesul penal privind pe inculpatul C.C. a fost soluţionat în primă instanţă prin sentinţa penală nr. 85 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bacău.
În recursul declarat de parchet si inculpat a fost pronunţată Decizia sus-menţionată a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Soluţia instanţei de recurs privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond a avut în vedere necesitatea completării cercetării judecătoreşti, prin audierea completă si în condiţii de contradictorialitate a tuturor martorilor din lucrări si lămurirea neconcordantelor si neclarităţilor existente între relatările martorilor de la urmărirea penală si declaraţiile date în fata instanţei.
În rejudecare, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 159 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori si familie, ce formează obiectul examinării de fată.
Ca situaţie de fapt, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:
Inculpatul C.C. deţinea funcţia de ofiţer de politie în cadrul Inspectoratului Judeţean de Politie Neamţ.
În luna iulie 2005, urmărind obţinerea unor profituri din tranzacţionarea de imobile, inculpatul, de comun acord cu şotia sa, C.M.I., au hotărât să achiziţioneze o suprafaţă de teren, corespunzător sumelor de bani de care dispuneau.
Întrucât nu avea experienţa necesară în domeniu, inculpatul a discutat cu agentul de politie M.I. si, prin intermediul acestuia, a intrat în contact cu partea vătămată B.M.B., persoană care deţinea calitatea de administrator al SC T.I. SRL Piatra Neamţ si desfăşura activităţi de tranzacţionare a imobilelor.
Între inculpat si partea vătămată a avut loc o primă întâlnire, în luna august 2005, stabilindu-se ca partea vătămată să achiziţioneze pe numele său o suprafaţă de teren limitrofă municipiului Piatra Neamţ, urmând ca inculpatul să contribuie cu suma de 14.000 euro.
Această sumă de bani provenea în parte din economiile inculpatului si ale şotiei sale – 7.000 euro, diferenţa de până la 14.000 euro fiind împrumutată de la martorul M.V.
La iniţiativa inculpatului, care aflase că martora M.L.E. deţinea în proprietate o suprafaţă 7100 mp teren situat în intravilanul comunei Alexandru cel Bun, judeţ Neamţ, compus din două loturi de 4.529 mp si respectiv, 2.587 mp, partea vătămată a achiziţionat acel teren pentru inculpat, cu suma de 14.000 euro.
În acest sens a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 august 2005 de BNPA B.D. si B.O.
Cheltuielile vânzării, în cuantum de circa 500 euro, au fost suportate de partea vătămată.
Profitul din tranzacţii imobiliare cu terenuri nu putea fi obţinut public si în mod legal de către inculpat, având în vedere calitatea sa de ofiţer de politie judiciară si restricţiile impuse pe temeiul funcţiei de art. 45 lit. g) si h) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.
Din aceste motive, inculpatul a apelat la partea vătămată, stabilind de comun acord modalitatea de împărţire a beneficiilor obţinute din revânzarea terenului achiziţionat de la martora M.L.E.
Pe baza declaraţiilor inculpatului si ale părţile vătămate, s-a reţinut că părţile conveniseră parcelarea terenului si revânzarea lui pe loturi, restituirea integrală a sumei de 14.000 euro către inculpat, ca valoare a investiţiei făcute, si împărţirea egală a sumelor rămase după revânzarea parcelelor.
S-a reţinut de către instanţă că înţelegerea parţilor referitoare la condiţiile si termenele în care urma să aibă loc restituirea preţului plătit de inculpat si beneficiile obţinute din revânzare nu a fost materializată într-un înscris, iar contractul de vânzare-cumpărare al terenului de 7100 mp fusese încheiat de partea vătămată în nume propriu si nu ca reprezentant al SC T.I. SRL.
Conform înţelegerii stabilite, partea vătămată a urmărit căutarea de oportunităţi pentru vânzarea terenului si a investit personal suma de 300 euro în lucrări de amenajare a terenului.
În cursul lunii noiembrie 2005, partea vătămată a găsit un cumpărător în persoana numitei C.I. pentru un lot în suprafaţă de 1300 mp teren.
Tranzacţia a fost constatată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 noiembrie 2005 de BNPA B.D. si B.O.
Deşi în contract s-a înscris ca preţ al vânzării suma de 68.000.000 lei, în realitate preţul plătit de cumpărătoare a fost de 9.500 euro si un autoturism marca W.P., evaluat la circa 10.000 euro, aparţinând martorului C.G., fratele cumpărătoarei C.I.
Partea vătămată a ascuns inculpatului tranzacţia efectuată si a remis soţiei acestuia suma de 2.000 euro, justificând-o ca avans pentru vânzarea unui lot de teren.
În luna decembrie 2005, cu ocazia constatării unor avarii la autoturismul W.P., ce aparţinuse martorului C.G., inculpatul a aflat despre vânzarea terenului si preţul real plătit de cumpărătoare.
În acest context, inculpatul s-a deplasat la biroul părţii vătămate si i-a cerut acesteia să-i revândă prin notariat restul suprafeţei de teren de 5800 mp si restituirea sumei de 16.900 euro, reprezentând valoarea investiţiei iniţiale si jumătate din profitul obţinut din vânzarea lotului de 1300 mp, sumă ce urma să fie redusă cu contravaloarea cheltuielilor de amenajare efectuate de partea vătămată.
Deși suma pretins datorată nu corespundea celei asupra cărora părţile conveniseră iniţial, partea vătămată a acceptat să dea o declaraţie olografă prin care se obliga să achite soţiei inculpatului suma de 16.650 euro reprezentând contravaloarea suprafeţei de 1300 mp teren si să nu vândă restul de 5800 mp teren până la întocmirea actelor de constatare a sumei datorate la notariatul public, fiind stabilită în acest sens data de 15 decembrie 2005.
Angajamentul părţii vătămate, materializat în înscrisul olograf intitulat declaraţie, a fost semnat la 12 decembrie 2005.
Conform angajamentului luat, la data de 15 decembrie 2005, partea vătămată si soţia sa, B.V., s-au deplasat la biroul notarului public B.O., unde au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat, prin care suprafaţa de 5800 mp teren a trecut în proprietatea soţiei inculpatului, C.M.I.
Cheltuielile ocazionate de vânzare, în cuantum de 720 RON, au fost suportate de partea vătămată.
Întrucât partea vătămată nu dispunea de suma de 16.650 euro, a cerut inculpatului un răgaz pentru achitarea acesteia, timp în care urma să vândă si autoturismul obţinut ca preţ al vânzării suprafeţei de 1300 mp teren.
Partea vătămată nu a reuşit să vândă autoturismul si nici nu a dispus de alte posibilităţi pentru achitarea sumei datorate inculpatului.
În ziua de 7 februarie 2006, în jurul orei 12,00, inculpatul împreună cu soţia sa s-au deplasat la biroul soţiei părţii vătămate, căreia i-au arătat declaraţia părţii vătămate privitoare la recunoaşterea datoriei de 16.650 euro, spunându-i că dacă nu vor primi suma de bani, plus o dobândă săptămânală de 10%, vor avea de suferit, prin efectuarea unor controale la firmele pe care le administrau, din partea gărzii financiare, O.P.C. sau alte persoane, subînţelegându-se că acestea din urmă erau recuperatori.
În aceeaşi zi, inculpatul s-a deplasat si la sediul firmei părţii vătămate, fată de care a continuat acţiunea de intimidare; inculpatul i-a solicitat părţii vătămate plata sumei de 20.000 euro incluzând si dobânzile calculate la suma pretinsă iniţial.
S-a reţinut de către instanţă că pentru obţinerea unei plăti nedatorate, inculpatul a recurs la ameninţări efective asupra părţii vătămate si familiei sale, prin afirmaţii de genul: te vei trezi fără soţie, să nu uiţi că ai o mamă, îşi voi trimite un control de la garda financiară, voi interveni într-un litigiu pe care-l ai la Judecătoria Bacău cu R.V., voi pune recuperatori pe urma ta, voi pune persoane care-si vor da foc la firmă ori la casă.
De asemenea, s-a reţinut că ameninţările făcute la adresa părţii vătămate au inclus si punerea sa sub acuzaţie, prin fabricarea unui dosar penal.
S-a mai reţinut de către instanţă că, după exercitarea acestor presiuni si acte de intimidare, inculpatul i-a cerut părţii vătămate să se deplaseze în aceeaşi zi, la ora 13,00, la notar si să recunoască că ar fi primit de la el un împrumut în valoare de 20.000 euro, urmând ca după întocmirea actului notarial să distrugă înscrisul olograf din 12 decembrie 2005.
Atitudinea manifestată de inculpat în relaţia cu partea vătămată si constrângerile exercitate asupra acesteia au fost confirmate de martorii P.F.D., P.C., A.F.M. si B.G., angajaţi ai societăţii administrate de partea vătămată, precum si de martorul A.P. - client al firmei, prezenţi la sediul SC T.I. SRL, în ziua de 7 februarie 2006.
Sub imperiul temerii create de violentele exercitate asupra sa de către inculpat, partea vătămată a acceptat să se întâlnească cu acesta, în cursul aceleiaşi zile, în zona C.C. din municipiul Piatra Neamţ.
Partea vătămată a venit la locul stabilit însoţit de soţia sa si fratele acesteia, martorul L.C.V., persoană pe care a rugat-o să îi însoţească întrucât se temea pentru integritatea sa fizică si a soţiei sau alte forme de intimidare pe care inculpatul le-ar fi putut exercita asupra lor.
În parcarea din fata C.C., între partea vătămată si inculpat a avut loc o discuţie si, întrucât partea vătămată refuzat încheierea contractului dorit de inculpat, acesta din urmă a ameninţat partea vătămată că va trimite recuperatori la firma sa si a soţiei sale.
În ziua următoare, partea vătămată a formulat plângere penală împotriva inculpatului, înregistrată la D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău.
S-a reţinut de către instanţă că în realizarea activităţii infracţionale, constând în constrângerea psihică a părţii vătămate spre a o determina să-i dea o sumă de bani necuvenită, în ziua de 8 februarie 2006, inculpatul l-a contactat personal pe comisarul sef divizie din cadrul Gărzii Financiare, martorul A.M., si l-a informat că se afla în posesia unui înscris privitor la o tranzacţie a SC T.I. SRL, că respectiva tranzacţie nu fusese evidenţiată în contabilitatea firmei si că, în aceste condiţii, se impune efectuarea unui control.
S-a reţinut de către instanţă că această acţiune a inculpatului a constituit o formă indirectă de constrângere a părţii vătămate, săvârşită în scopul obţinerii unui folos injust.
Controlul efectuat de comisarul gărzii financiare nu a produs repercusiuni asupra părţii vătămate, concluziile exprimate fiind în sensul că aspectul semnalat avea natura unui litigiu civil.
În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu si că aceasta constituie infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 C. pen. cu referire art. 131 din Legea nr. 78/2000.
Inculpatul si-a susţinut nevinovăţia, arătând că prin acţiunile sale a încercat recuperarea unei sume de bani de la partea vătămată, sumă de bani ce îi era datorată si că acţiunile sale nu au urmărit decât valorificarea unui drept licit personal si determinarea părţii vătămate la îndeplinirea unei obligaţii asumate convenţional.
Instanţa a înlăturat apărarea inculpatului, reţinând că elementele de fapt relevate de probele administrate impuneau concluzia că acţiunile/inacţiunile părţii vătămate din 12 decembrie 2005, 15 decembrie 2005 si 7 februarie 2006, nu constituiau expresia voinţei libere a părţii vătămate, ci rezultatul unei manifestări de voinţă viciate de existenta unei stări de temere gravă indusă de inculpat, prin exercitarea unor acte de ameninţare.
S-a arătat în acest sens că actele juridice încheiate la 12 decembrie 2005 si 15 decembrie 2005 aveau la bază un consimţământ viciat, obţinut ca urmare a constrângerii morale exercitate de inculpat asupra părţii vătămate, care îşi folosise în acest scop autoritatea pe care o avea în calitate de ofiţer de politie judiciară.
Vicierea consimţământului părţii vătămate a fost reţinută de instanţă pe baza conţinutului respectivelor declaraţii - evident păgubitoare pentru partea vătămată - si depoziţiile martorilor audiaţi în cauză care au confirmat presiunile exercitate de inculpat asupra părţii vătămate, prin proferarea de ameninţări îndreptate împotriva acesteia si a familiei sale.
Caracterul abuziv al actelor încheiate a fost reţinut de instanţă si în raport de faptul că toate cheltuielile ocazionate de trecerea proprietăţii suprafeţei de 5800 mp teren pe numele inculpatului fuseseră suportate de partea vătămată si nu de cumpărător, aşa cum era normal, potrivit dispoziţiilor civile în vigoare, în lipsa unei înţelegeri derogatorii.
De asemenea, instanţa a constatat că inculpatul a acţionat în săvârşirea faptei cu forma de vinovăţie cerută de lege.
S-a arătat în acest sens că infracţiunea de şantaj se săvârşeşte cu intenţie directă si include ca scop dobândirea în mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul.
Pentru existenta infracţiunii nu se cere ca persoana constrânsă să satisfacă pretenţia făptuitorului, esenţial fiind ca constrângerea exercitată să se săvârşească în acest scop si să se încalce astfel libertatea morală a persoanei vătămate.
În circumstanţele cazului, instanţa a constatat că acţiunile de constrângere exercitate de inculpat asupra părţii vătămate si familiei sale, prin abuz de autoritate, au avut ca scop obţinerea în mod injust a unui folos necuvenit, sumele de bani pretinse părţii vătămate fiind cu mult superioare celor efectiv datorate, potrivit înţelegerii iniţiale.
Folosul injust urmărit de inculpat a constat în suma de 5.500 euro, reprezentând diferenţa dintre cei 14.500 euro – preţul plătit pentru achiziţionarea suprafeţei de 7100 mp teren si suma de 20.000 euro pretinsă de inculpat parţii vătămate, prin acţiunile de ameninţare săvârşite la 7 februarie 2006, sumă de bani ce urma a fi consemnată ad probationem într-un contract de împrumut încheiat la un notar public, în aceeaşi zi.
În analiza impusă de apărările formulate de inculpat, instanţa a arătat că si în ipoteza în care folosul urmărit de inculpat era unul licit, infracţiunea de şantaj tot subzista din moment ce se urmărise realizarea lui în mod injust.
Inculpatul a contestat si susţinerea acuzării referitoare la faptul că în săvârşirea acţiunilor de şantaj s-ar fi folosit de calitatea sa de ofiţer de politie judiciară.
Martorii audiaţi si partea vătămată au declarat însă că inculpatul purta uniforma de poliţist în cadrul întrevederilor avute la sediul SC T.I. SRL.
Instanţa a arătat că aspectul invocat nu era esenţial în stabilirea faptului de a şti dacă inculpatul se folosise sau nu de calitatea sa de poliţist în săvârşirea faptei de şantaj.
S-a reţinut de către instanţă că partea vătămată cunoştea încă de la momentul încheierii convenţiei cu inculpatul că acesta deţinea calitatea de ofiţer de politie si că tocmai această calitate a provocat starea de temere părţii vătămate care a avut reprezentarea că inculpatul ar fi putut să-si folosească discreţionar puterile conferite de statutul profesional.
În raport de toate aceste elemente, instanţa de rejudecare a reţinut vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de şantaj asupra părţii vătămate B.M.B.
Totodată, a fost înlăturată solicitarea inculpatului privind restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, cerere justificată în raport de faptul că probele în acuzare fuseseră administrate înainte de începerea urmăririi penale, în etapa actelor premergătoare.
S-a arătat de către instanţă că numai nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la sesizarea instanţei constituie temei de restituire a cauzei la procuror, or, în caz, aspectele invocate vizau caracterul ilegal al mijloacelor de probă obţinute de procuror în cursul urmăririi penale.
Cu privire la acest fapt, instanţa a constatat că într-adevăr o parte din actele de urmărire penală fuseseră efectuate înainte de începerea urmăririi penale.
Cu toate acestea, a considerat că respectivele acte nu puteau fi considerate irelevante din punct de vedere juridic deoarece informaţiile pe care le conţineau fuseseră supuse dezbaterii contradictorii a părţilor în cadrul cercetării judecătoreşti.
Mai mult, s-a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţă si în raport de care se concluzionase asupra vinovăţiei inculpatului, nu se întemeia decisiv pe probele de la urmărire penală.
S-a mai arătat si că stabilirea adevărului judiciar se realizează prin evaluarea probelor administrate în ambele faze ale procesului penal.
În ceea priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, aceasta s-a făcut cu observarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se seama de gradul de pericol social concret al infracţiunii, dedus si din dimensiunea stării de pericol produse si modul de comitere a faptei, precum si de persoana inculpatului.
Instanţa a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. în raport de buna conduită avută înainte de săvârşirea faptei si situaţia sa personală, căsătorit, cu un copil minor în întreţinere.
S-a apreciat că prin aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare, fără executare în regim de detenţie, în condiţiile art. 81 C. pen., scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi obţinut.
Alături de pedeapsa principală s-a aplicat inculpatului si pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de poliţist, având în vedere că de această calitate se folosise inculpatul la săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat.
Sub aspectul laturii civile, instanţa a constatat că sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual nu a fost atacată de partea civilă, iar recursul procurorului a vizat exclusiv latura penală a procesului.
Ca atare, s-a considerat că latura civilă a cauzei a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reexaminată în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere dispusă de instanţa supremă.
Pe acest considerent, instanţa a respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă B.M.B.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău si inculpatul C.C.
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., parchetul a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost greşit individualizată, atât în cuantum, cât si ca modalitate de executare.
S-a arătat în acest sens că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului impunea aplicarea unei pedepse mai aspre având în vedere circumstanţele de săvârşire a faptei, cu referire specială la modalitatea concretă de comitere a acesteia si calitatea de ofiţer de politie a inculpatului.
De asemenea, s-a arătat că inculpatul a avut o poziţie nesinceră pe parcursul procesului penal si, după comiterea faptei, a încercat preconstituirea de probe în favoare, prin sesizarea organelor abilitate cu protecţia internă a cadrelor M.I.R.A, deşi de acest aspect inculpatul trebuia să tină seama la momentul iniţial al încheierii tranzacţiei imobiliare cu partea vătămată, în condiţii de clandestinitate.
A fost criticată si greşita reţinere a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., susținându-se că pedeapsa aplicată nu se justifica a fi redusă sub minimul special.
S-a arătat că în raport de periculozitatea socială deosebită a inculpatului este necesară aplicarea unei pedepse peste minimul special si înlocuirea modalităţii de executare stabilită de prima instanţă, regim sancţionator care să asigure prevenţia specială.
Prin recursul declarat de inculpatul C.C., hotărârea pronunţată în cauză a fost criticată pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., susţinându-se că prima instanţă ar fi stabilit o stare de fapt neconformă probatoriului administrat, având ca urmare greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de şantaj.
S-a arătat că între părţile în cauză se încheiase o convenţie si că în baza respectivei înţelegeri partea vătămată se obligase să achiziţioneze un teren cu banii avansaţi de inculpat, teren pe care să îl revândă ulterior, iar profitul astfel obţinut să fie împărţit în mod egal, după restituirea către inculpat a investiţiei iniţiale.
După cumpărarea terenului, partea vătămată a revândut o porţiune din imobil către o terţă persoană, reţinând întreaga sumă obţinută din vânzare si un autoturism pe care îl primise în contul unei părţi din preţ.
S-a arătat de către inculpat că în cadrul discuţiilor ulterioare avute cu partea vătămată nu a încercat decât responsabilizarea acesteia asupra obligaţiilor ce îi reveneau, fără a exercita presiuni, ameninţări sau alte acte de intimidare.
S-a mai arătat că solicitarea inculpatului privind transmiterea proprietăţii asupra diferenţei de teren rămasă nevândută a urmărit diminuarea pagubei cauzate prin comportamentul fraudulos al părţii vătămate.
S-a susţinut că probele administrate în cauză nu confirmau pretinsele acte de constrângere, presiuni si ameninţări comise asupra părţii vătămate.
În acelaşi sens, s-a arătat că nici uniforma ori calitatea de poliţist a inculpatului nu puteau fi considerate ca elemente sau împrejurări de natură a insufla părţii vătămate o stare de temere gravă, având în vedere că partea vătămată îl cunoscuse pe inculpat în această calitate, ceea ce nu îl împiedicase însă să adopte un comportament fraudulos în relaţia contractuală.
Tot astfel, s-a arătat că inculpatul a revendicat un drept legitim si că, în aceste condiţii, infracţiunea de şantaj nu există.
Pentru toate aceste motive, dezvoltate pe larg si în susţinerea orală a recursului, s-a solicitat casarea hotărârii primei instanţe si, în rejudecare, achitarea inculpatului pentru infracţiunea de şantaj, pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt fondate pentru existenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., luat în considerare din oficiu si care necesită a examinare prioritară celorlalte motive invocate.
Se reţine în acest sens că procesul penal privind pe inculpat a fost soluţionat într-un prim ciclu procesual prin sentinţa penală nr. 85 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bacău si Decizia nr. 302 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia penală.
Prin Decizia instanţei de recurs, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, fără nici o altă precizare sub aspectul menţinerii anumitor dispoziţii ale sentinţei atacate.
În considerentele deciziei de casare au fost arătate motivele care au condus la pronunţarea soluţiei, reţinându-se că prima instanţă nu efectuase o temeinică cercetare judecătorească, stabilind situaţia de fapt si vinovăţia inculpatului pe baza unor probe nelegal administrate.
Ca urmare, dosarul cauzei a fost trimis aceleiaşi instanţe spre rejudecare si soluţionat prin sentinţa ce face obiectul examinării de faţă.
În cadrul controlului exercitat din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată instanţa de rejudecare a pronunţat o hotărâre nelegală, considerând greşit că judecata era limitată doar la soluţionarea laturii penale a cauzei, acţiunea civilă exercitată în proces dobândind autoritate de lucru judecat prin Decizia instanţei de casare si a exprimat contradictoriu această concluzie, în considerente si dispozitivul hotărârii.
Stabilind că obiectul judecăţii în fond după casare era limitat rezolvării acţiunii penale, instanţa de trimitere a interpretat greşit dispozitivul deciziei de casare si nu a ţinut seama de măsura în care cauza fusese devoluată judecăţii instanţei de control judiciar, ca efect al recursului declarat de procuror.
Instanţa de trimitere a considerat că declaraţia de recurs a procurorului, restrânsă numai la soluţia laturii penale, impunea ca exercitarea controlului judiciar să se efectueze în aceste limite.
Însă, recursul declarat de procuror în defavoarea inculpatului si împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, devoluează cauza în întregime, sub toate aspectele de fapt si de drept, instanţa de control judiciar fiind îndreptăţită să procedeze la o examinare globală a cauzei si să decidă în defavoarea sau, dimpotrivă, în favoarea inculpatului.
Casarea cu trimitere spre rejudecare, sub motivul neadministrării complete si în condiţii de legalitate a probatoriului propus în acuzare, vizează deopotrivă si latura civilă a procesului, indiferent că motivarea soluţiei nu se referă expres si la acest lucru.
Sub acest aspect este de menţionat că acţiunea civilă exercitată în procesul penal îşi are izvorul în acelaşi fapt material ca si acţiunea penală.
Aceasta înseamnă că acţiunea civilă nu poate fi soluţionată decât subsecvent acţiunii penale, despăgubirile civile acordându-se pentru prejudiciile cauzate direct prin infracţiune.
În situaţia în care acţiunea penală nu a fost corect rezolvată si din acest motiv s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, casarea priveşte si soluţia pronunţată în latura civilă a procesului, fiind de neconceput ca rezolvarea acţiunii civile să se facă în lipsa stabilirii existenţei faptei ce constituie infracţiune, unicul temei de acordare a despăgubirilor civile în procesul penal.
Prin urmare, instanţa de rejudecare nu era îndreptăţită să constate că prima hotărâre ar fi fost casată numai sub aspectul laturii penale si că în privinţa despăgubirilor solicitate de partea civilă, hotărârea a rămas definitivă.
Procedând în acest mod, acţiunea civilă formulată de partea civilă B.M.B. a rămas nerezolvată în procesul penal.
Deşi în considerentele sentinţei au fost arătate motivele pentru care instanţa de rejudecare a considerat că nu era învestită si cu soluţionarea laturii civile a cauzei, dispozitivul hotărârii constată contrariul, cuprinzând soluţia de respingere a acţiunii civile.
Or, dacă hotărârea primei instanţe era definitivă în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, aşa cum s-a menţionat în considerente, dispozitivul sentinţei pronunţate de instanţa de rejudecare trebuia să reflecte exclusiv rezolvarea acţiunii penale.
În speţă, însă, dispozitivul instanţei de rejudecare constată expres rezolvarea pe fond a acţiunii civile în timp ce în considerente se indică cu claritate si fără echivoc că o asemenea examinarea nu a avut loc, precum si motivele care au determinat să se procedeze în acest mod.
Prin urmare, existând contrarietate între considerente si dispozitiv, hotărârea instanţei de rejudecare este lovită de nulitate, neputându-se stabili dacă si în ce anume fel a fost rezolvată acţiunea civilă, chestiune ce intra în competenţa instanţei de rejudecare, având în vedere limitele în care operase casarea dispusă anterior în cauză.
Neregularitatea constatată atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., situaţie în care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie – D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău si inculpatul C.C., va casa în integralitate sentinţa atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând ca, în rejudecare, să se procedeze la o examinare completă a cauzei, atât sub aspectul laturii penale, cât şi a laturii civile.
Se vor menţine actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei până la termenul din 5 noiembrie 2009, conform dispoziţiilor art. 38517 alin. (4) si art. 383 alin. (3) C. proc. pen.
Cu ocazia rejudecării acţiunii penale, urmează a fi analizată măsura în care funcţia deţinută de inculpat constituia o împrejurare de natură a insufla părţii vătămate o stare de temere gravă, având în vedere că partea vătămată cunoştea că inculpatul avea calitatea de ofiţer de poliţie atunci când a decis să obţină împreună venituri din tranzacţii imobiliare, iar acest fapt se pare că nu a contribuit la respectarea de către partea vătămată a înţelegerii iniţiale convenite cu inculpatul.
De asemenea, instanţa de rejudecare urmează a verifica si aplicabilitatea în caz a dispoziţiilor art. 170 C. proc. pen., privitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul desfiinţării înscrisurilor încheiate cu vicierea consimţământului părţii vătămate, în măsura în care se constată că raporturile obligaţionale prevăzute de respectivele acte juridice reflectă o situaţie rezultată în mod vădit din comiterea infracţiunii.
În rejudecare, vor fi avute în vedere si celelalte critici formulate în cadrul motivelor de recurs.
Văzând si dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Bacău şi de inculpatul C.C. împotriva sentinţei penale nr. 159 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Casează sentinţa penală recurată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Menţine actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei până la termenul din 5 noiembrie 2009.
Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4451/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1113/2010. Penal → |
|---|
