ICCJ. Decizia nr. 1343/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1343/2010
Dosar nr. 10018/2/2009
Şedinţa publică din 8 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 22/ F din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentele F.B.G. şi D.C.E. împotriva ordonanţei din data de 01 septembrie 2009, dată în Dosarul nr. 772/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, mentinându-se ordonanţa atacată.
Pentru a pronunţa acesta hotărâre, instanţa a reţinut că prin plângerea formulată la 23 octombrie 2009, petentele F.B.G. şi D.C.E. au formulat plângere împotriva ordonanţei nr. 1541/11/2/2009 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a respins plângerea împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de numita B.M. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. şi ped. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Motivându-şi plângerea, petentele au arătat că ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale se întemeiază pe dispoziţiile art. 121 alin. (1) C. pen., considerându-se că de la data întocmirii testamentului autentic din 31 iulie 2003 şi până la momentul formulării plângerii, au trecut mai mult de 5 ani, astfel că a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Au mai arătat că testamentul olograf nu a fost autentificat, iar cele două testamente nu au fost scrise de mătuşa petentelor, M.E., fapta fiind comisă după decesul acesteia, astfel că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Verificând plângerea formulată, în conformitate cu prevederile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., instanţa a constatat următoarele:
La data de 22 aprilie 2009, petentele D.C.E. şi F.B.G. au trimis, prin poştă, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, o plângere penală prin care solicitau cercetarea numiţilor B.M., notar public şi S.D.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual şi respectiv uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi respectiv art. 291 C. pen.
Plângerea sus-amintită a fost înregistrată la grefa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, sub număr unic 772/P/2009, la data de 27 aprilie 2009.
În plângere, petentele D.C.E. şi F.B.G. au arătat că sunt nepoate de soră şi frate ale defunctei M.E., care a decedat la data de 23 iulie 2005.
Într-un scurt istoric, sus-numitele au precizat că mătuşa acestora M.E. nu a dispus, în timpul vieţii sale, de bunurile avute în proprietate, mai precis de un apartament cu trei camere în municipiul Bucureşti situat în str. S., sector 6.
Din discuţiile purtate, în timpul vieţii, cu defuncta M.E., petentele au înţeles că respectiva a manifestat permanent teama de a nu rămâne pe drumuri, în situaţia în care ar lăsa vreunei rude bunurile sale, iar această teamă i s-a accentuat, după moartea fiului său, M.C.G., survenită în luna decembrie 2000.
Numita D.C.E. a precizat că decesul mătuşi sale i-a fost comunicat de către numita A.A., mama numitei S.D.M., care s-a exprimat de maniera „a murit sărăcuţa fără să lase nimic clar".
După aproximativ 40 zile de la decesul numitei M.E., numita F.B.G. a aflat de la verişoara sa, S.D.M., că aceasta este beneficiara a două testamente, unul confidenţial şi un altul olograf, lăsate de mătuşa defunctă, însă nu a vrut să-i prezinte niciunul.
Din aceste motive, numita D.C.E. s-a deplasat la data de 10 ianuarie 2006, la Biroul Notarului Public B.M. unde i-a solicitat notarului public B.M. să-i ia o declaraţie de acceptare a succesiunii, însă notarul public i-a precizat că succesiunea fusese dezbătută şi că se eliberase certificat de moştenitor.
Cele două petente, D.C.E. şi F.B.G., au introdus acţiune pentru dezbaterea succesiunii, iniţial la Judecătoria Buzău, după care au renunţat la judecarea cauzei la Buzău, locul unde a decedat numita M.E. şi, întrucât a avut ultimul domiciliu în municipiul Bucureşti, sector 6 au formulat acţiune în constatarea nulităţii testamentului autentificat prin încheierea de autentificare nr. 3589 din 31 iulie 2003, la BirouINotarului Public B.M.
În petiţie, petentele au mai precizat că, în data de 26 februarie 2009, numitul F.E., procuratorul numitelor D.C.E. şi F.B.G., s-a deplasat la acelaşi birou notarial pentru a primi o copie a chitanţei, reprezentând taxa de timbru achitată la încheierea de autentificare din 31 iulie 2003, însă notarul public B.M. a refuzat eliberarea unei astfel de copii.
Sus-numitele s-au adresat Serviciului pentru Finanţe Publice Locale Sector 6 Bucureşti care, prin adresa din 04 decembrie 2008, Ie-a precizat că nu există o asemenea chitanţă precum şi că, nici în cursul anului 2003 nu apare ca fiind plătită o taxă de timbru pe numele M.E., recomandându-li-se să se adreseze Biroului Notarului Public B.M.
La Judecătoria Buzău, numita S.D.M., verişoara petentelor, Ie-a precizat că există un testament olograf depus la dosar, însă, atunci când au verificat, au constatat că nu era depus nici un testament, motiv pentru care, la Judecătoria Sector 6 Bucureşti, petentele au solicitat instanţei să o oblige pe sus-numită să depună testamentul olograf.
Verişoara petentelor, numita S.D.M., pârâtă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, a depus copii de pe două testamente olografe, datate, ambele, în 31 iulie 2003, care au un conţinut diferit faţă de cel autentic, ceea ce le îndrituieşte pe petente să considere că susţinerea sus-numitei, că notarul public a pus-o pe defuncta M.E. să scrie ce doreşte, nu este reală, precum şi că notarul public era obligat să respecte dorinţa testatoarei şi să întocmească testamentul autentic cu acelaşi conţinut avute de cele două testamente olografe.
Instanţa de fond a reţinut că, întrucât testamentul a fost autentificat la 31 iulie 2003, aspect ce rezultă din registrul general notarial ca şi din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, în mod corect a fost reţinută incidenţa prescripţiei răspunderii penale. Susţinerile petentelor că notarul public a pus-o pe defuncta M.E. să scrie ce doreşte, dar că nu a respectat voinţa testatoarei, fiind obligat să întocmească testamentul autentic cu acelaşi conţinut pe care îl aveau cele două testamente olografe, rămân simple alegaţii nedovedite, în condiţiile în care testamentul autentic este semnat de testatoare şi se bucură de forţa probantă a oricărui act autentic.
Totodată, susţinerile petentelor că acest act ar fi fost antedatat de către notarul public prin încheierea de autentificare nu sunt fundamentate pe nici o probă, din contră Registrul general notarial făcând indubitabilă autentificarea testamentului la 31 iulie 2003.
Împrejurarea că s-a făcut dovada că nu s-a achitat o taxă de timbru pentru autentificarea actului, Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale - Primăria Sectorului 6 comunicând că nu există chitanţa, despre care se face menţinere în încheierea de autentificare, nu afectează valabilitatea încheierii actului în sine, relativ la voinţa testatoarei şi data exprimării acestei voinţe în raport de menţiunile Registrului general notarial.
Faptul că această chitanţă poate fi falsă, nu atrage răspunderea penală a notarului sub aspectul actului de voinţă al testatorului, chitanţa reprezentând un act oficial care are puterea probantă reglementată de lege, chiar şi în faţa unei autorităţi publice, până la înscrierea în fals, rămânând în responsabilitatea şi răspunderea celui care a prezentat şi s-a folosit de un asemenea act în fata unei autorităţi.
Mai mult, chiar dacă la prima vedere devine suspectă operaţiunea de încheiere şi autentificare a testamentului, în condiţiile în care din cercetările efectuate până în prezent rezultă inexistenţa chitanţei de achitare a taxei de timbru, totuşi nu există alte probe care să susţină nelegalitatea încheierii actului autentic, chiar petentele nefiind în măsură să precizeze ce probe s-ar mai impune a fi administrate peste conţinutul actului autentic şi în contra menţiunilor Registrului general notarial.
Astfel, întrucât cercetările nu au dovedit că presupusa operaţiune de contrafacere a testamentului ar fi avut loc la altă dată decât cea din 2003, în mod corect s-a constatat împlinirea termenului de prescripţie.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, au declarat recurs petentele, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la procuror, învederând, în esenţă, prin motivele scrise, că procurorul nu a administrat suficiente probe pentru a verifica susţinerile acestora, nu a dispus audierea intimatei, care cu certitudine a comis fapta după data când a survenit decesul mătuşei lor, respectiv de 23 iulie 2005, astfel că în mod greşit s-a reţinut împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale a intimatei.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi art. 52 C. proc. pen., precum şi cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituţia României, orice cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
În conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
În respectarea acestor dispoziţii legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, necesare pentru soluţionarea plângerii penale formulată de petente, dar şi pentru a se stabili eventuala incidenţă a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., fiind format Dosarul penal nr. 772/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, în mod corect s-a stabilit că răspunderea penală pentru infracţiunea care face obiectul sesizării petentelor este înlăturată prin împlinirea prescripţiei, fiind incidente dispoziţiile art. 10 lit. g) C. proc. pen., care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
Conform dispoziţiilor art. 121 alin. (1) C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Potrivit naturii sale juridice, prescripţia răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale şi, implicit, o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Ea face să se stingă dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a răspunde penal, iar împlinirea termenului prescripţiei trebuie verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme privind fondul cauzei.
Astfel, prin ordonanţa din data de 1 septembrie 2009 dată în Dosarul nr. 772/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus în mod legal neînceperea urmăririi penale faţă de intimata B.M., având în vedere că petentele F.B.G. şi D.C.E. au formulat plângerea penală împotriva acesteia la 22 aprilie 2009, după împlinirea termenului de prescripţie.
Răspunderea penală pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), se prescrie într-un termen de 5 ani, conform art. 122 lit. d) C. pen., iar acest termen a început să curgă de la 31 iulie 2003, data semnării de către intimată, în calitate de notar public, a încheierii nr. 3589 de autentificare a testamentului numitei M.E., fiind lipsite de suport probator susţinerile petentelor în sensul că pretinsa faptă s-ar fi săvârşit ulterior datei de 23 iulie 2005, când a survenit decesul testatoarei.
În consecinţă, respingând plângerea şi menţinând ordonanţa atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petentele F.B.G. şi D.C.E. împotriva sentinţei penale nr. 22/ F din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petentele F.B.G. şi D.C.E. împotriva sentinţei penale nr. 22/ F din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentele petente la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1260/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4122/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
