ICCJ. Decizia nr. 1351/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1351/2010
Dosar nr. 1317/87/2008
Şedinţa publică din 9 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 65 din 26 mai 2009, Tribunalul Teleorman, secţia penală, a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice şi, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. a aplicat inculpatului B.R. o pedeapsă de 8 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 65 C. pen. a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 113 C. pen. a obligat pe inculpatul B.R. să efectueze tratamentul medical corespunzător afecţiunii psihice de care suferă, până la însănătoşire.
Prin aceeaşi hotărâre instanţa de fond a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria şi a obligat inculpatul B.R. să plătească în favoarea acestei părţi civile suma de 1079,88 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data achitării integrale a debitului.
A admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Judeţean de Ambulanţă Teleorman şi a obligat inculpatul să plătească acestei părţi civile suma de 254,23 lei, reprezentând cheltuieli transport sanitar, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii până la stingerea debitului prin plată.
A luat act că Spitalul Orăşenesc Videle nu s-a constituit parte civilă în cauză.
A admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B.A.D. şi a obligat inculpatul să plătească acestei părţi suma de 10.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile, din care suma de 5.000 lei reprezentând daune materiale şi suma de 5.000 lei cu titlu de daune morale.
În baza art. 118 C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat a corpului delict, respectiv un briceag cu lungimea totală de cca 20 cm şi deschidere a lamei spre exterior.
A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat şi a cheltuielilor judiciare către partea civilă B.A.D.
Pentru a hotarî astfel prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 570/P/2007 din 31 martie 2008, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului B.R., cunoscut cu antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, la data de 21 iulie 2007, în jurul orei 1700, inculpatul a mers la barul SC M&B SRL, unde a consumat alcool la o masă situată pe terasa amenajată la intrarea în local.
Ulterior, la barul menţionat a venit şi B.A.D., un tânăr în vârstă de 26 ani, care a cumpărat o halbă cu bere şi s-a deplasat pe terasă, aşezându-se la aceeaşi masă cu B.R. Nu a avut nicio discuţie cu acesta întrucât nu se aflau în nicio relaţie.
Prin aproprierea barului a trecut martorul C.A., unchiul victimei B.D.A. Victima l-a chemat pe martor să-l "cinstească" cu o bere şi acesta s-a aşezat la aceeaşi masă.
B.D.A. s-a dus în local să cumpere băutură.
După maximum 5 minute de la revenirea acestuia din local, inculpatul B.R., aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, i-a adresat victimei expresii indecente, fără niciun motiv, afirmând că „se bate cu 10 ca el".
Martorul C.A. i-a solicitat inculpatului să se liniştească.
Deşi nu era provocat sau ameninţat, victima B.A.D. neavând nici o reacţie la injurii şi ameninţări, inculpatul s-a apropiat ameninţător de victima care, în această situaţie, s-a ridicat de pe scaun.
Deoarece inculpatul a intenţionat a lovi victima cu capul în figură, aceasta l-a îmbrâncit. Fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, inculpatul a căzut în şanţul din apropiere.
Pentru a aplana neînţelegerile, victima a mers şi l-a ridicat pe inculpat din locul unde căzuse şi, în acest scop, paşnic, i-a spus inculpatului că este de acord să-i plătească o bere, după care acesta să plece.
Inculpatul a intrat în local şi i-a solicitat barmanului să umple halba. Cu această ocazie, barmanul C.G. a văzut că inculpatul a introdus mâna în buzunar şi, pe moment, a considerat că acesta intenţiona să plătească băutura.
După circa 1 minut în bar a intrat şi victima B.A.D., cu intenţia de a cumpăra băuturi alcoolice.
Fără să aibă loc vreo discuţie ori să fie în vreun mod, inculpatul a scos din buzunar un briceag cu o lungime totală de circa 20 cm şi care se deschidea lateral, după care profitând de faptul că victima nu era atentă şi după ce a în local se apropia din spatele inculpatului, acesta s-a întors spre victima B.A.D. şi imediat a aplicat acesteia o lovitură cu cuţitul, în zona hemitoracelui stâng, cu intensitate sporită, după care a părăsit localul în fugă şi, pe drum, a abandonat briceagul.
După comiterea faptei, inculpatul s-a deplasat la domiciliul martorului C.A. şi i-a solicitat mamei acestuia un cuţit, deoarece intenţiona să-l taie cu obiectul respectiv şi pe fostul său socru.
Urmare agresiunii la care a fost supus, victima B.A.D. a fost internat la Spitalul Judeţean Alexandria cu diagnosticul "plagă înjunghiată hemitorace stâng penetrantă în abdomen. Hemoperitoneu minor prin leziune gradul II de epiplon şi ruptură incompletă de colon flexuro-splenică". Numai intervenţia promptă şi de specialitate a medicilor a împiedicat producerea rezultatului letal.
Conform certificatului medico-legal rezultă că „din datele medicale puse la dispoziţie şi din examinarea noastră B.A.D. a prezentat la data de 21 iulie 2007, leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp tăietor înţepător. Necesită cca 25 zile îngrijiri medicale. Leziunile traumatice descrise au pus în primejdie viaţa victimei. Nu prezintă infirmitate fizică posttraumatică".
Din ansamblul probator administrat în mod nemijlocit, în contradictoriu, în şedinţă publică, prima instanţă a reţinut aceeaşi stare de fapt descrisă prin actul de sesizare.
În raport de situaţia factuală descrisă, dovedită incontestabil de probele aflate la dosarul cauzei, legal administrate, instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
Prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută circumstanţa prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., faţă de faptul ca din întregul material probator administrat în cauză, cu referire specială la declaraţiile martorilor oculari, a rezultat că victima nu l-a provocat în niciun fel pe inculpat.
Drept urmare, tribunalul a hotărât respingerea, ca nefondată, a cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepsei tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei săvârşite, modalitatea de săvârşire a infracţiunii, persoana inculpatului, cunoscută cu antecedente penale, poziţia procesuală nesinceră a acestuia, eforturile depuse de inculpat de a scăpa, cu orice preţ, de consecinţele faptei săvârşite.
În raport de criteriile de individualizare judiciară a pedepsei de care a ţinut seama, tribunalul a apreciat că realizarea scopului pedepsei este asigurată prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii orientată spre minimul special prevăzut de norma incriminatoare.
Cu privire la partea civilă B.A.D., instanţa de fond a apreciat că suma de 5.000 lei cu titlu de daune morale este aptă a alina trauma psihică cauzată acesteia prin infracţiune. Totodată, în raport de dovedirea cheltuielilor în sumă de 5.000 lei făcute de către aceeaşi parte civilă, prima instanţă a hotărât obligarea inculpatului şi la plata acestei sume, astfel că, în final, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile B.A.D. suma de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel atât inculpatul cât şi partea civilă.
Inculpatul B.R. a criticat sentinţa pronunţată de tribunal sub aspectul greşitei valorizări a probelor administrate, în sensul că în mod greşit s-a reţinut că acesta a avut intenţia de a ucide. Totodată, în mod greşit nu s-a reţinut împrejurarea că acesta a fost provocat de victimă. În fine, acesta a arătat că la dosar există acte medicale din care rezultă că este bolnav psihic şi nu are discernământ.
În consecinţă, acesta a solicitat admiterea apelului şi, rejudecând, schimbarea încadrării juridice a faptei, în sensul reţinerii circumstanţei provocării.
Partea civilă B.A.D. a criticat hotărârea primei instanţe, sub aspectul laturii penale, cu privire la greşita nereţinere a circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 lit. d) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, aplicarea unei pedepse a cărei cuantum nu este de natură a realiza scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., scop ce poate fi realizat numai prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientata spre maximul special al normei incriminatoare.
Sub aspectul laturii civile, partea civilă a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale, inapt a constitui o justă despăgubire şi a solicitat admiterea cererii la valoarea precizată prin declaraţia de constituire de parte civilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 255 din 9 decembrie 2009, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a stabilit, în mod corect starea de fapt, pe baza probelor administrate şi a făcut o corespunzătoare încadrare juridica a faptei.
Având în vedere modul cum a acţionat, împrejurările în care a comis agresiunea, obiectul folosit şi zona anatomică vizată, precum şi leziunile cauzate, este evident că inculpatul a urmărit cu intenţie suprimarea vieţii victimei, rezultatul neproducându-se din motive independente de voinţa acestuia.
Totodată, în mod just a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, aşa cum a solicitat inculpatul, întrucât din actele dosarului rezultă că victima nu a provocat în niciun mod pe inculpat.
La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa de fond a ţinut seama în mod judicios de criteriile stabilite prin art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Cu privire la motivele de ordin medical invocate de către inculpat, instanţa de apel a reţinut că, potrivit actelor dosarului, este adevărat că acesta prezintă tulburare organică a personalităţii prin disfuncţie cerebrală lezionară, dar a avut discernământul păstrat, situaţie atestată de expertiza neuro-psihiatrică efectuată în cauză.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de apel a apreciat că în mod judicios prima instanţă a stabilit suma de 5.000 lei cu titlu de daune morale, sumă aptă a alina trauma psihică produsă părţii vătămate prin infracţiune.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs inculpatul B.R., criticile privind încadrarea juridică a faptei şi individualizarea judiciară a pedepsei.
Inculpatul a solicitat, în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen., în raport de lipsa intenţiei de a ucide victima şi, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptei prin reţinerea circumstanţei provocării.
În fine, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia, în raport de împrejurarea că în mod greşit prima instanţă a ţinut seama de împrejurarea că acesta este cunoscut cu antecedente penale.
Împotriva aceleaşi decizii, precum şi a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a declarat recurs şi partea civilă B.A.D.
Criticile formulate privesc greşita stabilire a despăgubirilor civile, ca urmare a faptului că instanţele nu s-au pronunţat în raport cu probele administrate şi asupra cererii esenţiale pentru partea vătămată, de natura a-i garanta drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale.
Totodată, partea civilă a criticat hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, în raport cu criteriile stabilite prin art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) În principal, individualizarea greşită este consecinţa nereţinerii dispoziţiilor art. 75 lit. d) C. pen.
În consecinţă, partea civilă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului primei instanţe, în vederea rejudecării cauzei.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arata în continuare:
Sub un prim aspect, ambii recurenţi, fiecare din punctul său de vedere, critică hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei.
Este de reţinut sub acest aspect, cu privire la determinarea precisă, coerentă şi imperativă a regulilor de desfăşurare a procesului penal în considerarea imperativului de a satisface, concomitent exigenţele legii fundamentale, ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că supremaţia legii nu este generată exclusiv de ceea ce normele de drept prescriu ci, mai ales, din lipsa de arbitrar cu care acestea se aplică.
Ca atare, nu se poate aprecia asupra unei echivalente a încadrării juridice a faptelor, în raport de care nu are semnificaţie juridică, cu referire la validitatea actelor procesuale, textul incriminator care se reţine, decât numai în măsura în care s-ar pretinde caracterul facultativ al respectării legalităţii, caz în care evident că nu mai există necesară identitate între supremaţia legii afirmată şi supremaţia legii realizată în concret.
Or, o asemenea concluzie nu poate fi primită, astfel explicându-se faptul că, indiferent de gradul de jurisdicţie în care judecă cauza, instanţa are obligaţia de a verifica, pe tot parcursul judecăţii, încadrarea juridică a faptei şi a proceda, dacă este cazul, la schimbarea acesteia.
Este de reţinut, sub un prim aspect, în raport de dispoziţiile art. 1 C. proc. pen. raportat la art. 17 C. pen., că încadrarea juridică legală a faptei reprezintă o condiţie sine qua non a realizării scopului procesului penal.
Greşita încadrare juridică aduce grave atingeri intereselor persoanelor şi autorităţii justiţiei penale.
Drept urmare, numai prin încadrarea juridică corectă se asigură desfăşurarea represiunii penale în limitele legii şi se garantează respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Încadrarea juridică apare ca fiind legală numai în situaţia stabilirii concordanţei depline între fapta concretă săvârşită de inculpat şi norma penală specială care incriminează acea faptă, precum şi în raport de dispoziţiile generale aplicabile faptei şi făptuitorului.
Examinând cauza sub aspectul acestei critici se constată următoarele:
Din actele dosarului rezultă că inculpatul a adresat injurii şi ameninţări părţii vătămate, fără ca aceasta să-l fi provocat în vreun mod.
Mai mult, în momentul în care inculpatul s-a apropiat ameninţător de victimă, cu intenţia de a o lovi cu capul în figură, partea vătămată doar a respins atacul după care, a ridicat inculpatul de jos şi a încercat a aplana conflictul provocat exclusiv de inculpat.
În fine, victima a plecat de la masă, intrând în bar pentru a comanda băutură pentru sine şi pentru unchiul său.
În raport de situaţia de fapt dovedită indubitabil de probatoriul administrat în cauză, provocarea invocată de către inculpat nu se constată.
Astfel, pentru existenţa circumstanţei legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., legea impune îndeplinirea condiţiilor cumulative referitoare la săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, starea de puternică tulburare sau emoţie să aibă drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate prin infracţiune, provocare care, sub aspectul conţinutului, trebuie să fi fost săvârşită de victima infracţiunii printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o oricare altă acţiune ilicită gravă.
Or, probatoriul administrat în cauză face dovada incontestabilă a inexistenţei stării de provocare.
Ca atare, recursul este nefondat sub aspectul acestei critici, ambele instanţe apreciind corect asupra neincidenţei în cauză a circumstanţei atenuante legale prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Pe de altă parte, sub aspectul săvârşirii infracţiunii din motive josnice, invocată în recurs de către partea civilă, cu referire la răzbunare, această circumstanţă agravantă personală, izvorâtă din psihicul făptuitorului, priveşte impulsuri interne, contrare moralei, periculoase.
Or, din probatoriul administrat în cauză rezultă incontestabil că între inculpat şi victima infracţiunii nu au existat niciun fel de relaţii anterioare, acesta fiind motivul pentru care, deşi s-a aşezat pe terasă la aceeaşi masă cu inculpatul, partea vătămată nu a discutat cu făptuitorul.
Prin urmare, săvârşirea infracţiunii din motive josnice, cu referire la răzbunare, circumstanţa agravantă invocată de către partea vătămată, nu este dovedită de actele dosarului şi, prin urmare, în mod judicios instanţele de judecată nu au reţinut-o şi nu au procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestei critici.
Prin motivele de recurs inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen.
Sub acest aspect, din economia normelor incriminatoare rezultă că infracţiunile de omor şi, respectiv, de vătămare corporală au comun faptul că afectează relaţiile sociale ocrotite de lege referitoare la drepturile persoanei, luată în considerare în mod individual, dar sunt deosebite sub aspectul obiectului juridic special, în sensul că în primul caz sunt încălcate relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, iar în al doilea caz cele privitoare la integritate corporală şi sănătate.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, omorul se săvârşeşte întotdeauna cu intenţie, în timp ce vătămarea corporală se săvârşeşte, după caz, cu intenţie indirectă sau praeterintenţie.
Drept urmare, încadrarea juridică a faptei, cu referire în cauza la tentativa la infracţiunea de omor calificat, impune stabilirea poziţiei psihice a făptuitorului, în raport cu împrejurările concrete, cu instrumentul vulnerant, apt sau nu a produce moartea, numărul sau intensitatea loviturilor, raporturile dintre inculpat şi victima anterioare săvârşirii faptei, atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii.
Este de reţinut că, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite izolat acestea pot duce la o concluzie eronată, astfel că pentru a evita o încadrare juridică greşită, este necesară luarea în considerare a tuturor împrejurărilor.
Pentru o legală încadrare a faptei, este deosebit de relevantă împrejurarea că atât tentativa de omor consumată cât şi tentativa se caracterizează prin aceleaşi trăsături, ceea ce le deosebeşte constând doar în lipsa rezultatului urmărit sau producerea unui rezultat de o gravitate mai redusă, cu referire în acest caz la vătămarea corporală.
Sub acest aspect, relevantă pentru încadrarea juridică a faptei nu este durata îngrijirilor medicale sau, în principal, împrejurarea că prin caracterul lor leziunile au pus în pericol viaţa victimei ci, împrejurările în care fapta a fost comisă, obiectul vulnerant, intensitatea loviturilor şi regiunea anatomică vizată.
Or, în cauză, aceste împrejurări relevante decelează neechivoc intenţia de a ucide, rezultatul mai grav neproducându-se exclusiv ca urmare a intervenţiei de specialitate a medicilor.
Ca atare, recursul este nefondat şi sub aspectul acestei critici, încadrarea juridică a faptei fiind corectă.
Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei, potrivit legii penale instanţa de judecată este obligată să ţină seama de toate criteriile de individualizare a acesteia, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), prin raportare la dispoziţiile art. 52 din acelaşi cod, vizează sub aspectul cuantumului şi modalităţilor de executare, stabilirea unei pedepse care să constituie, în limitele legii, o replică socială adecvată gravităţii infracţiunii.
Această adecvare nu priveşte însă numai funcţiile de constrângere şi de exemplaritate a pedepsei ci, concomitent, şi funcţia de reeducare a inculpatului.
Or, examinând cauza în raport de criticile formulate, se constată că pedeapsa aplicată inculpatului este corect individualizată, aptă a asigura înfăptuirea justiţiei penale şi a asigura realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., ca urmare a proporţionalizării în raport de aplicarea, cumulat, a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Prin urmare, în raport de individualizarea judiciară corectă a pedepsei şi constatarea inexistentei unor motive care să justifice reindividualizarea acesteia, în sensul majorării sau micşorării cuantumului, se constată că hotărârile pronunţate în cauză nu sunt susceptibile de critică nici sub acest aspect.
Cu referire la critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă, sunt de reţinut următoarele aspecte:
Partea civilă susţine că instanţa de judecată nu a valorizat corect probele administrate, cu referire la cererea acesteia, apreciată ca esenţială.
Sub acest aspect, dispoziţiile de principiu ale art. 998 şi art. 999 C. civ., sunt concepute în termeni generali, care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs părţii vătămate.
Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării.
Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ., pe bază de probe, iar dezdăunarea priveşte cele două componente-pierderea suferită şi beneficiul nerealizat, ceea ce în cauză s-a şi realizat, astfel încât partea civilă nu critică hotărârile sub aspectul acestora.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.
Stabilirea daunelor morale nu este însă, în lipsa unor criterii legale de determinare, rezultatul unui calcul aritmetic şi nici a unor probe certe sub aspectul vătămării.
Sub acest aspect, partea vătămată produce un minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale ocrotite de lege, cu referire în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
Lipsa incontestabilă a identităţii dintre oameni sub aspectul personalităţii, cu referire la diferenţierea naturală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, în raport de care acelaşi fapt ilicit afectează cert însă nu palpabil şi în mod identic toate persoanele, impune ca în fiecare caz în parte, aplicarea acestor criterii de stabilire a daunelor morale să facă obiectul aprecierii judecătorului cauzei.
Or, sub acest aspect, din examinarea dosarului se constată că instanţele au administrat probe, au evaluat corect probele administrate şi au pronunţat soluţii temeinice, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile în materie stabilite prin dreptul intern, cât şi jurisprudenţei C.E.D.O., potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral real şi efectiv produs părţii vătămate.
Drept urmare, se constată că recursul părţii civile este nefondat şi sub aspectul acestei critici.
Totodată, din examinarea cauzei nu rezultă nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu.
În consecinţă, pentru motivele expuse, corespunzător dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile declarate de partea civilă B.A.D. şi de inculpatul B.R. împotriva Deciziei penale nr. 255 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondate.
În temeiul art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă B.A.D. şi de inculpatul B.R. împotriva Deciziei penale nr. 255 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1347/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2610/2010. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
