ICCJ. Decizia nr. 2610/2010. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2610/2010
Dosar nr. 5465/2/2010
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 188/F din 18 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate G.V., mandat emis de Judecătorul de investigaţii de pe lângă Tribunalul Ordinar din Milano, la data de 14 iunie 2010 Franţa privind şi predarea acestuia, luând act că persoana solicitată nu a consimţit la predare.
A mai dispus arestarea, cu respectarea regulii specialităţii, a persoanei solicitate, în vederea predării, pe o perioadă de 29 de zile, cu începere, de la 19 iunie 2010 până la data de 17 iulie 2010, cu îndeplinirea condiţiei ca în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate a acesteia, să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. A constatat că persoana solicitată G.V. a fost reţinută 24 de ore.
Pentru a hotărî astfel a reţinut că la data de 18 iunie 2010, s-a înregistrat pe rolul Secţiei a II-a penale şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti, solicitarea formulată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, în vederea desfăşurări procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile din Republica Italia, faţă de numitul G.V.
S-a solicitat să fie pus în executare mandatul european de arestare emis la data de 14 iunie 2010 de către autorităţile judiciare din republica italiană, faţă de numitul G.V., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de fiinţe umane, prevăzută de art. 110, 81 cpv C. pen. italian, art. 3 n.8 şi 4 n.l şi 7 L.75/58, şi s-a solicitat a se dispune cu privire la luarea măsurii arestării persoanei solicitate şi predarea autorităţii italiene.
La dosarul cauzei s-au ataşat adresa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare italiene, în limba italiană şi în traducere oficială în limba română, ordonanţa din data de 18 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, extras de pe registrul de stare civilă cu privire la datele de naştere ale persoanei urmărite.
Persoana solicitată a fost audiată în faţa instanţei, la data de 18 iunie 2010, declarând că nu este vinovat de comiterea faptelor care i se impută şi a precizat că în cazul în care s-ar da curs cererii de executare a mandatului european de arestare, nu doreşte să fie predat autorităţilor italiene, şi este de acord cu regula specialităţii, aşa cum este prevăzută de dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 302/2004.
Curtea a reţinut că faptele pentru care este urmărit în Italia, persoana solicitată, care este cetăţean român, sunt pedepsite şi de legislaţia română, respectiv prevederile art. 323 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), iar în cauză nu există nici un motiv care să determine refuzul executării mandatului european, nefiind incident nici unul din cazurile prevăzute de art. 88 din legea menţionată.
S-a mai reţinut că, împotriva cetăţeanului român G.V. s-a emis un mandat european de arestare de către autorităţile judiciare italiene, acesta fiind urmărit penal pentru comiterea a două infracţiuni, astfel că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 89, art. 90 şi urm, din Legea nr. 302/2004, iar în baza art. 6 din Legea nr. 302/2004 s-a dispus, prin admiterea sesizării, arestarea persoanei solicitate pe timp de 29 de zile, începând cu data de 19 iunie 2010 şi până la data de 17 iulie 2010 inclusiv şi predarea către autorităţile italiene, predare care se va face cu respectarea dispoziţiilor art. 1000 din Legea nr. 302/2004.
Împotriva Sentinţei penale nr. 188/ F din 18 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs persoana solicitată G.V. care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate ca netemeinică şi nelegală, arătând că nu se impunea punerea în executare a mandatului european de arestare în raport de împrejurarea că are 8 copii din care 6 sunt minori şi se află în întreţinerea sa, că are o situaţie precară financiară şi el este singurul care întreţine familia sa din punct de vedere financiar.
A mai arătat că nu se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin mandatul european de arestare şi că doreşte să fie judecat în România, nefiind de acord cu predarea de către autorităţile judiciare italiene.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul formulat de persoana solicitată este nefondat.
Prin adresa 1814783/RV, emisă de către I.G.P.R. - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - B.N.I. s-a comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti că B.C.N.I. din Republica Italia a dispus urmărirea internaţională a mai multor persoane care fac parte dintr-o grupare formată din 47 de persoane, din care face parte şi numitul G.V., grupare de crimă organizată acuzată care acţionează pe teritoriul Italiei şi sunt urmărite internaţional pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de fiinţe umane.
Din mandatul european de arestare depus la dosarul cauzei, emis la data de 07 iunie 2010 de către Judecătorul pentru investigaţii preliminare de pe lângă Tribunalul Ordinar din Milano, cu nr. de referinţă Dosar 273/09 R.G.G.i.p, rezultă că numitul G.V. este acuzat pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 110, 81 alin. CP, 3 n. 8 şi 4n. 7 L.75/58, motivându-se că avându-se în vedere existenţa mai multor măsuri de executare a aceluiaşi proiect criminal, în momente diferite, stimula şi exploata prostituţia lui D.I. şi N.V., cazându-le pe acestea în apartamentul situat în V.C.B. 89 in sesto G. - folosit de S.M., alocându-le pe acestea pe tronsonul de drum ce aparţinea grupului asociat menţionat, controlându-le pe stradă, retrăgându-le acestora relativele venituri şi ocupându-se de plata chiriei apartamentului unde acestea locuiau (dându-i lui S.M. şi lui E.M.M.) cât şi suma pentru ocuparea străzii pe care acestea se prostituau (dând-o lui S.M.).
Totodată faţă de o asemenea situaţie, Înalta Curte este datoare să constate dacă arestarea persoanei solicitate este cerută cu încălcarea exigenţelor art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care reprezintă o protecţie împotriva atingerilor arbitrare aduse libertăţii, în scopul reducerii riscului arbitrariului şi al preeminenţei dreptului, precum şi cu privire la existenţa şi persistenţa unor indicii serioase cu privire la vinovăţia persoanei acuzate, precum şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi dacă justifică, în sine, o detenţie îndelungată.
Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior, precum şi din economia celorlalte dispoziţii din legea specială care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române, în această procedură, se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului - aspectele legate de existenţa faptelor imputate, respectiv dacă temeinicia măsurii deţinerii provizorii exced analizei impuse de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 - la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea ridicate de persoana solicitată şi a motivelor de refuz al predării pe care aceasta le poate invoca.
Raţiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura că infractorii nu se pot sustrage justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în faţa justiţiei statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.
Mandatul european de arestare se execută, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Decizie-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Cât priveşte respectarea dispoziţiilor art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată ca fiind legitimă dacă a fost arestată sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Prin dispoziţiile anterior invocate, se recunoaşte dreptul de a reţine o persoană pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracţiune recunoscută ca atare de legea internă.
Nu există, însă, o definiţie a noţiunii de motive verosimile sau motive plauzibile, Curtea Europeană statuând că acestea urmează a fi examinate de statele naţionale în raport cu circumstanţele fiecărui caz în parte.
În atare condiţii, existând un mandat european de arestare, se impunea ca instanţa de fond să se conformeze dispoziţiilor art. 89, art. 90 şi urm. din Legea nr. 302/ 2004.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul persoană solicitată G.V.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul persoană solicitată la cheltuieli judiciare către stat potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul persoană solicitată G.V. împotriva Sentinţei penale nr. 188/ F din 18 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul persoană solicitată la 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 iunie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 1351/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1423/2010. Penal → |
---|