ICCJ. Decizia nr. 1445/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1445/2010
Dosar nr. 731/45/200.
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 20 din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul B.E. împotriva rezoluţiei din 22 octombrie 2009 dată în dosarul nr. 431/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi.
A fost menţinută rezoluţia atacată.
A fost obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin rezoluţia din 22 octombrie 2009 dată în dosarul nr. 431/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii B.C.M., judecător la Judecătoria laşi, Z.C. şi Z.C.C., ambii executori judecătoreşti sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246, art. 248/1, art. 288, art. 291, art. 323 alin. (1) şi art. 215 alin. (1) C. pen.
În esenţă, prin plângerea penală îndreptată împotriva intimaţilor petentul reclamă faptul că executorii judecătoreşti au continuat executarea silită în dosarul de executare nr. 290/2009, fără a aştepta pronunţarea unor hotărâri definitive în alte dosare pe care le avea pe rolul instanţelor de judecată, iar judecătoarea B. era incompatibilă să judece unele cauze şi ar fi fost şi părtinitoare la judecarea unei cereri de suspendare provizorie a unei executări silite începută de executori.
Procurorul a reţinut că nu există indicii temeinice ori probe din care să rezulte comiterea faptelor penale reclamate de petent. Executorii judecătoreşti şi judecătorul reclamat şi-au îndeplinit în mod legal atribuţiile de serviciu şi nu au prejudiciat cu ştiinţă ori din neglijenţă interesele legitime ale petentului.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere care a fost respinsă prin rezoluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi din 7 decembrie 2009, cu motivarea că actele întocmite de executori sunt supuse controlului judecătoresc şi atacate de părţile interesate sau prejudiciate, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse căilor de atac, unde se analizează criticile formulate de părţi. O eventuală eroare profesională cu ocazia executării silite nu poate atrage răspunderea penală a executorilor sau a judecătorului care a fost chemat să judece o cauză.
Fiind investită cu plângerea petentului împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, instanţa de fond a constatat că din actele premergătoare a rezultat că faptele aşa cum au fost reclamate de petent şi descrise mai sus, nu constituie infracţiunile menţionate de către acesta.
Nu s-au putut dovedi existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor reclamate de petent, nici în privinţa executorilor şi nici în privinţa judecătorului.
Cei doi executori judecătoreşti au îndeplinit actele de executare cu respectarea drepturilor părţilor iar judecătorul nu a prejudiciat interesele legale ale petentului; nemulţumirile sale puteau fi invocate în faţa instanţelor de judecată, care puteau exercita controlul atât a actelor de executare, cât şi a hotărârilor judecătoreşti.
Neputându-se stabili vinovăţia persoanelor cercetate în mod legal şi temeinic procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale, astfel încât rezoluţia atacată este legală şi temeinică şi nu se impune desfiinţarea ei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul B.E., susţinând în esenţă că nici la parchet şi nici la instanţa de judecată nu s-au efectuat cercetări „legale, competente, corecte, concrete, efective, reale, imparţiale", solicitând trimiterea cauzei la parchet pentru soluţionarea plângerii sale penale.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10,cu excepţia celui de Ia lit. b/1).
Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că din actele premergătoare efectuate rezultă ca faptele reclamate de petent în plângerea penală, nu există astfel încât în mod legal şi temeinic s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, Curtea constată că atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă, deşi a formulat plângere penală împotriva intimatei judecător B.C.M., petentul critică în realitate actele îndeplinite ori soluţia dată de aceasta, asimilându-le infracţiunilor de abuz în serviciu şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.
Cu alte cuvinte, formulând plângere penală împotriva acestui magistrat, petentul pune în discuţie în realitate însăşi legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti pronunţată în cauză, susţinând în esenţă că aceasta este rezultatul unei greşite interpretări şi/sau aplicări a legii.
Or, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
Referitor la activitatea executorilor judecătoreşti, Curtea reţine că aceasta este reglementată de Legea nr. 188/2000,care statuează în art. 57 alin. (1) că actele acestora sunt supuse în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente, iar potrivit art. 58 din aceeaşi lege cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Dincolo de împrejurarea că susţinerile petentului trebuiau să îmbrace forma unei contestaţii la executare formulate potrivit legii civile şi adresate unei asemenea instanţe. Curtea constată ca la data la care creditoarea a solicitat intimaţilor declanşarea executării silite împotriva petentului-debitor (3 aprilie 2009), nu era necesară obţinerea încuviinţării executării silite de la instanţa de judecată, condiţie impusă abia ulterior, odată cu declararea neconstituţionalităţii art. 373/1 C. proc. civ., prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în M.Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009.
Având în vedere cele expuse anterior Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea penală, cât şi de către instanţa de fond, că în cauză faptele reclamate de petent nu există în materialitatea lor, fiind vorba despre critici ce se circumscriu căilor de atac pe care petentul le putea exercita împotriva actelor întocmite de intimaţi, astfel încât recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar B.E. împotriva sentinţei penale nr. 20 din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2617/2010. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 2618/2010. Penal → |
|---|
